Cum se face unirea minții cu inima în rugăciunea lui Iisus. Sf. Ignatie Briancianinov

Unirea este pe deplin simțită

Este nevoie să lămurim și să facem cât de cât deslușită unirea minții, a sufletului și trupului pentru cei ce nu au simțit-o, ca aceștia să recunoască  atunci când ea, prin mila lui Dumnezeu, va începe să se arate în ei.

Această unire e pe deplin vădită, pe deplin simțită – nu vreo închipuire însușită  prin părerea amăgitoare. O putem lămuri întrucâtva pornind de la starea cu totul potrivnică ei, în care ne aflăm de obicei cu toții.

Dezbinarea minții, sufletului  și trupului

Starea potrivnică ei- dezbinarea minții, sufletului  și trupului, lucrarea lor într-o neînțelegere care adesea ajunge împotrivire- este amara urmare a căderii noastre în starea protopărinților noștri. Cine nu vede în sine această lucrare în dezbinare? Cine nu simte războiul lăuntric și chinul pricinuit de el? Cine nu recunoaște că acest război, acest chin –  ce sunt adesea de neîndurat – sunt boala noastră, semnul, dovada convingătoare a căderii?

Mintea noastră se roagă sau se află în cugetare și vrere evlavioasă, iar în inimă și în trup se mișcă felurite dorințe păcătoase, felurite porniri ale inimii, trag mintea cu sila de la îndeletnicirea ei, și în cea mai mare parte o și abat! Chiar simțurile trupești, mai ales văzul și auzul, lucrează împotriva minții: aducându-i neîncetate întipăriri ale lumii materiale, ele o abat în împrăștiere.

Iar când prin milostivirea cea negrăită a lui Dumnezeu, mintea începe a se uni în rugăciune cu inima și sufletul , atunci sufletul – la început puțin câte puțin, iar pe urmă în întregime – începe a năzui împreună cu mintea la rugăciune. În cele din urmă năzuiește la rugăciune și însuși trupul nostru stricăcios, care a fost zidit având în el pofta de Dumnezeu, iar de la cădere s-a molipsit de pofta dobitocească.

Puterea care vine din rugăciune

Atunci, simțurile trupești rămân în nelucrare: ochii privesc și  nu văd; urechile ascultă și totodată nu ascultă. Atunci, întregul om devine cuprins de rugăciune: înseși mâinile, picioarele și pieptul lui iau parte în chip de negrăit, dar pe deplin vădit și simțit, la rugăciune și devin  pline de o putere netâlcuită în cuvinte.

La omul ce se află în starea de pace  întru Hristos și rugăciune nu au intrare nici un fel de gânduri păcătoase – același om pentru care mai înainte oricare bătălie cu păcatul era înfrângere neîndoielnică. Sufletul simte că se apropie de el vrăjmașul: însă puterea rugăciunii, care îl umple, nu îngăduie  vrăjmașului să se apropie și să spurce biserica lui Dumnezeu.

Cel ce se roagă știe că s-a apropiat de el vrăjmașul; însă nu știe cu ce gând, cu ce chip de păcat. Zis-a Sf. Ioan Scărarul:„ Pe cel rău ce se abate de la mine nu l-am cunoscut(Ps. 100,5) nici cum a venit , nici de ce a venit, nici cum a plecat; ci când se întâmplă așa ceva, rămân fără nici o simțire, fiind unit cu Dumnezeu acum și pururea”.

Unirea minții cu sufletul

Când mintea se unește cu sufletul este mai lesne decât orice a te îndeletnici cu pomenirea lui Dumnezeu, mai ales cu rugăciunea lui Iisus: simțurile trupești pot rămâne în nelucrare iar această nelucrare a lor ajută mult luării aminte foarte adânci și urmărilor ei. Citirea întru rugăciune a psalmilor și a celorlalte  rugăciuni din cărți  nu doar că poate fi, ci trebuie făcută în vremea acestei uniri , ca una ce ajută cu osebire luării-aminte.

Iar dacă ai simțit că mintea ta s-a unit cu sufletul  și trupul, că nu mai ești dezbinat de păcat, ci alcătuiești un tot întreg și nedespărțit, că sfânta pace a lui Hristos a prins a adia în tine, să păzești cu toată osârdia de care ești în stare darul lui Dumnezeu. Lucrarea ta de căpetenie să fie rugăciunea și citirea cărților sfinte; celorlalte dă-le însemnătate de mâna a doua, iar față de lucrurile pământești fii rece – de se poate străin de ele.

Pacea simțită ca adiere a Sf. Duh, este subțire – se depărtează neîntârziat de sufletul care se poartă fără pază înaintea ei, care calcă evlavia, calcă credincioșia, prin îngăduința față de păcat, care-și îngăduie a fi nepăsător. Împreună cu pacea lui Hristos se depărtează de la sufletul nevrednic de rugăciunea harică și se înfig în suflet, ca niște fiare flămânde, patimile, prinzând a sfâșia jertfa care s-a dat lor singură, lăsată de capul ei de către Dumnezeu, Care s-a depărtat de la ea (Ps. 103, 21-22).

Cum rostim rugăciunea lui Iisus

Rugăciunea lui Iisus se rostește astfel: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine , păcătosul! La început ea se rostea fără adaosul cuvântului păcătosul, care a fost adăugat mai târziu.  Acest cuvânt, ce cuprinde în sine recunoașterea și mărturisirea căderii – bagă de seamă preacuviosul Nil Sorski – este potrivit nouă și bineplăcut lui Dumnezeu, Care a poruncit să înălțăm rugăciuni către El dintru recunoașterea și mărturisirea păcătoșeniei noastre. Pentru începători, făcând pogorământ neputinței lor, Părinții îngăduie împărțirea rugăciunii în două jumătăți, spunând uneori: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul, iar alteori: Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.     

(Extras din cartea „Călăuza rugătorului. Izbăvirea de durerile ostenelilor zadarnice”, Editura Sophia).