PĂRINTELE VALERIAN GRECU: „VA VENI IARĂȘI O PRIGOANĂ, DAR ÎN UNITATE SPARGI ZIDURILE BALAURULUI CARE A COBORÂT PE PĂMÂNT”.

Părinte Valerian, vă rugăm să ne povestiți câte ceva din experiența sf. voastre din temnițe.

Eram în ianuarie 1962, ne aflam într-o colonie împreună cu: Părintele Ilie Lăcătușu, Părintele Justin, Părintele Calciu, alți preoți cărturari și ne-au scos în bătaie de joc pe un îngheț – și ne-au ordonat să intrăm în apă. Mi-aduc aminte că Părintele Ilie a zis: „Intrăm că altfel trag în noi!”. Și am intrat până la glezne, până la genunchi, până la brâu. Era un frig cumplit. Și a dat Dumnezeu o căldură că ne uscam, ieșeau aburi din noi. Când auziți de prigoană, nu vă feriți, nu o ocoliți! Dumnezeu îți dă puteri, face minuni. Și în ziua aceea n-am mâncat de bucurie. Eu sunt fericit că am trecut prin temniță.

Cum ați fost arestat și cum ați intrat în viața monahală?

În 1953 am fost dat pe mâna Securității și ne-a venit ordin ca în 24 de ore să părăsim mănăstirea. Când am plecat pe drumul acesta, m-am dus pe jos 40 km., nemâncat, la părintele Ioan Iovan. Dorința mea era să mă fac călugăr și să mor martir. Eram copil. Aveam 17 ani. Citeam prin cărți că martirul n-are judecată. M-am dus și la hirotonia părintelui Ioan Iovan. Era lume multă acolo. L-a preoțit Prea Sfințitul Nicolae Popovici. Am venit acasă beat de fericire și îi șoptesc mamei: „Mamă, eu plec la mănăstire”. „Vai de mine!”. M-a iubit foarte mult mama mea. Și am fugit la mănăstirea Sihastru. Acolo am găsit vreo 7, 8 călugări. M-au băgat la bucătărie și mă sculam la ora 3 dimineața ca să pregătesc mâncarea până la Liturghie. Liturghia bucură cerul mai mult ca orice. De ea se cutremură și îngerii. În închisoare, când părintele Ioan făcea Liturghie, toți stăteau nemișcați.

O CREDINȚĂ NEÎNCERCATĂ NU ESTE CREDINȚĂ

La mănăstire, eram fericit. Pe urmă a venit Securitatea la mănăstire, dar n-a putut să ne ia că era Ziua Crucii și era multă lume. Ne-au făcut procesul și ne-au condamnat la doi ani de închisoare la drept comun: port ilegal de uniformă și abuz în funcții. Marele avocat Petre Pandrea s-a oferit să ne apere din oficiu. Cunoștea 12 limbi la perfecție. Și a reușit să răstoarne toată acuzarea și am câștigat procesul. Dacă am câștigat procesul, am mers înainte. Dar doi ani de zile tot au încercat ca să ne aresteze și n-au putut. Și în 1955, după hârâiala asta, au venit dubele Securității. Noi ne-am închis în mănăstire. Am tras zăvoarele, ca copiii. Eram toți sub 30 de ani și în noaptea aceea ne-au arestat și pe părintele Ioan și pe noi. Un părinte de-al nostru secretar s-a suit în clopotniță și trăgea clopotul mereu. Vreo câțiva eram în cafas. În timp ce preoții liturghiseau, securiștii i-au scos pe toți care erau jos, i-au legat cu cătușe și i-au pus cu burta la pământ. În cafas eram cam șapte și ne-am opus oarecum. Atunci au tras cu arma. Ne-am ferit și apoi ne-au luat și pe noi și ne-au pus în cătușe. Părintelui Chesarie din Vrancea, secretarul mănăstirii, i-au tăiat frânghia ca să nu mai tragă clopotul. Atunci părintele s-a suit pe turla bisericii și de acolo striga: „Antihriștilor! Ați venit noaptea ca niște tâlhari. Vă cunosc eu!”. „Măi, părinte, dă-te jos!”, striga la el comandantul. A văzut că nu-l poate da jos, le-a spus celorlalți: „Ce facem cu călugării? Hai să-i ducem!”. Ne-au pus în dube și ne-au băgat pe toți într-o cameră la Bârlad. Care au fost frați, i-au dus la miliție, iar pe noi, călugării, la Securitate. Și acolo am stat tot Postul, 40 de zile. După anchetele făcute, nu ne-au găsit nimic politic și am rămas cu doi ani de condamnare. Dumnezeu ne-a încercat credința. O credință neîncercată nu este credință.

Și de Sf. Gheorghe, în 1955, ne-au pus în dube și ne-au dus la Focșani, la penitenciar. Am ajuns pe înserate și comandantul penitenciarului ne-a primit în bătaie de joc. Ne-a tuns, ne-a bărbierit și ca să nu luăm legătura cu ceilalți deținuți, ne-a pus într-o casă din incinta închisorii. Acolo aveam doi preoți care făceau Liturghia zi de zi și, văzând ei că ne rugăm, ne-au scos din toate celulele, câți eram atunci vreo 2000 de deținuți, să ducem căldările cu materii fecale la hazna. Și ne puneau unul mai mititel, unul mai înalt. Și am stat acolo de la Sf. Gheorghe până la Sf. Ilie, când o parte dintre noi am fost duși la Văcărești. Aici, în biserica-paraclis era bucătărie, iar biserica mare era magazie. Am stat la Văcărești vreo trei săptămâni. Chipurile, era mâncarea mai bunișoară. De acolo, ne-au pus pe dube și ne-au dus la Poarta Albă. De acolo, ne-au luat la Tribunalul Militar și ne-au comutat pedeapsa și ne-au băgat la articolul „delict de uneltire împotriva ordinii sociale” și ne-au dat la preoții slujitori 20 de ani, iar eu am primit 18 ani. Am stat în anchete trei luni de zile cu un avocat și cu un medic în celulă. Și primeam carne în porția de mâncare, dar nu o mâncam, le-o dădeam lor. Cele trei luni de anchete au fost mai grele ca moartea.

 Pe Părintele Arsenie Boca l-ați întâlnit în temniță?

Când a scăpat părintele Arsenie Boca din închisoare, a trecut pe la noi. Parcă îl văd și acum și a spus așa: „Băieți, pentru că mănăstirile, bisericile nu mai pot da sfinți, veți merge prin temnițe și vă veți face catedrale”. Și a ridicat mâinile în sus: „O, popor ales, nu știi că te așteaptă focul și nenorocirea”. Și a plecat.

Când m-au arestat, mă întrebam: „Chiar numai pentru haină m-au luat? Toate mănăstirile sunt libere”. De la Poarta Albă m-au transferat la Aiud. Acolo am întâlnit diferiți preoți: pe Prea Sfințitul Bartolomeu Anania, pe Părintele Justin Pârvu, pe Părintele Sofian de la București, pe Părintele Calciu. Am avut parte de multe bucurii: slujbe, rugăciuni. Și Prea Sfințitul a adus niște versuri de Paști. Și nu știam cum să le învăț și eu. Și le-am copiat pe talpa bocancului, umezit cu o cârpă cu DTT și cu paiul de mătură. Și în timp le-am învățat și le-am tot repetat. Și spune așa: „Undeva într-o grădină, un mormânt singuratic./ În jur e liniște./ Înverșunata ură biruiește iubirea./ Cel ce scula morții din morminte era închis sub piatra rece și grea a unui mormânt./ Fariseii și cărturarii, mai-marii preoților Îl prinseseră pe Iisus/ Și credeau că Îl zdrobiseră./ Ucenicii și prietenii lui Iisus stăteau ascunși/ Și își tăinuiau lacrimile ce curgeau din ochii lor, brăzdându-le chipurile îndurerate./ Așteptau./ Își aduceau aminte de cuvintele spuse de Iisus./ Se agățau de ele cu toată puterea cum se agață cel rămas în valuri de barca izbăvitoare./ Mult se clătinaseră în credința lor./ Dragostea rămăsese încă nezdruncinată./ Erau însă câteva suflete înflăcărate, mai ales ale celor două Marii./ Maica Domnului trăia mai departe patimile Fiului ei./ Fiecare strigăt, fiecare suspin al lui Iisus răsuna în sufletul său îndurerat./ În toată ființa Sfintei Fecioare nu mai rămăsese decât ecoul prelungit al patimilor Mântuitorului./ În sufletele celor apropiați de Domnul răsună furtuni de îndoieli și de îndurare./ În Grădina Ghetsimani s-a făcut tăcere/ Și ura osânditorilor nu s-a liniștit./ Nu s-a liniștit./ Nu s-a liniștit”.

PĂRINTELE IOAN IOVAN, ÎNTĂRIREA DEȚINUȚILOR

În Aiud, a venit și părintele Ioan Iovan și ne-am bucurat cu toții. Nu îndrăznea nimeni să facă Liturghie la Aiud. A făcut părintele Ioan și ne-a împărtășit pe toți. După patru luni de zile, toți care aveam 25 de ani de condamnare au fost duși la lanțuri. Părintele Ioan a luat un lanț cu două inele, l-a sărutat, l-a închinat și când i l-au fixat, au dat cu ciocanul și i-au prins carnea. Și l-au suit în dubă să-l ducă de la penitenciar până la gară. Și 1 km. A mers pe jos până la gară. Și părintele Ioan nu mai putea să pășească că era lanțul scurt. Iar când i-a dat ofițerul o cizmă: „Mișcă, banditule!”, părintele Ioan s-a întors și a spus: „Domnul și Maica Domnului nostru Iisus să-ți ierte toate păcatele și pe acesta”. Și acela a amuțit.

La gară ne-au despărțit și pe mine m-au dus iar la Poarta Albă. Acolo mureau în fiecare zi. Acolo era foamete mare. Mămăliga nu puteai să o mănânci că era stricată. Au murit 80.000 în Balta Mare. Au ucis sufletele, dar trupurile sunt în cer. Din Colonie am ajuns la Gherla. Unii dintre deținuți am făcut grevă și am spart obloanele și am strigat: „Vrem asistență medicală!”. Din alt dormitor: „Vrem pachete. Vrem vorbitor!”. Și au venit cu injectoare cu apă și ne-au înecat cu apă, ne-a pus cu burta la pământ. După greva asta, mâncarea s-a mai îmbunătățit puțin.

Părintele Ioan era la zarcă pentru că făcea mereu slujbe. Când trecea câte un mort, făcea parastas pentru sufletul lui. Părintele Ioan s-a îmbolnăvit de plămâni la zarca de la Gherla. Și a venit o inspecție pe când părintele era într-un lac de sânge. Voiau să vadă cum stau deținuții. Comandantul Goiciu a ocolit celula părintelui Ioan. Și i s-a ordonat: „Dă drumul aici!”. Când au deschis, părintele zăcea nemișcat în lac de sânge. În lacul acesta de sânge părintele a avut un vis. Cum? A venit Mântuitorul și l-a întrebat: „Vrei să o vezi pe mama ta?”. Și a văzut-o pe mama lui îmbrăcată în alb, cu flori în mâini. Părintele Ioan și-a dat seama că mama lui a murit. Inspectorul a strigat: „De ce nu l-ați omorât? Puneți imediat duba și duceți-l la Văcărești!”. L-au dus la Văcărești. Era cu o coastă frântă care puroia. Acolo a scris maicilor de la Vladimirești următoarele: „Dragele mele, era și firesc ca mănăstirea noastră să fie desființată de Ana și Caiafa zilelor noastre, precum și de Pilatul nostru comunist, al anilor antihrist. Dar să nu uităm, să credem cu resemnare că după Vinerea Patimilor va veni Învierea de mâine, că Domnul a spus: «Bobul de grâu de nu va cădea, roadă nu va da». Bobul de grâu va putrezi un timp (40 de ani), dar va câștiga țara prin rugăciuni și chinuri. Puținul aluat crește toată frământătura”. Înainte să-l aresteze, părintele Ioan ținuse o predică în trapeză și a zis așa: „Dragele mele, eu plec, mă duc. Să fiți unite! Dezbinarea și ura sunt uneltele diavolului. Să aveți dragoste multă!”.

La Gherla, s-a făcut o înviere așa de frumoasă! Și văzând că ne bucurăm, călăii ne-au scos afară în pielea goală, ne-au bătut și apoi ne-au băgat în dormitor și ne dădeau cu ciocanele în cap. Eu nu mai simt acele momente ca atunci, de 30 de ani de când sunt în libertate. Pe timpul prigoanei oamenii se furișau și veneau la biserică, iar astăzi lucrează în ziua de Înviere.

Când am fost în Bărăgan, mâncam cartofii cruzi, rădăcini de papură, pepeni furajeri cu coajă cu tot. Au fost deținuți care își mâncau cureaua. Eram 2000. Acolo am întâlnit un băiat, Gavrilă pe care l-am întrebat: „Ce vrei să faci când ai să scapi de aici?”. Și el mi-a zis: „Părinte, eu l-am avut duhovnic pe părintele Florea Mureșanu care a murit la Aiud. Sunt ucenicul lui și vreau să mă fac preot celib”. În Colonie am găsit niște versuri și le-am scris pe un carton. Când am scris ultima frază, am avut un control. Și am băgat sub saltea toate versurile, dar m-au prins, mi le-au luat și m-au dus la interogatoriu: „De unde le ai? Spune ca să scapi”. „Le-am copiat de la un domn” și n-am spus. M-au băgat într-o  celulă unde era un pat de fier și un frig cumplit că era după Sf. Nicolae. Și mi-am zis: „Maica Domnului, ce mă fac? Nici versurile nu le-am învățat și simt că mă prăpădesc aici”. Și am început să mă rog la sfinți. Am avut multă evlavie la Sf. Spiridon, la Sf. Nicolae și la Sf. Mina. În fiecare seară îmi aruncau câte trei căldări de apă ca să nu mă pot culca nici pe ciment. Și am stat pe vine vreo trei nopți și am găsit un cui și am scris versurile cu el. La un moment dat, m-a ajuns așa o oboseală că am luat capacul de la tinetă, m-am pus în apa aia și așa de bine am dormit!… Aveam conștiința împăcată: „Doamne, pentru Tine sufăr”. Dacă viermele conștiinței te roade, nu poți dormi. Să ne împăcăm cu conștiința! „Împacă-te cu pârâșul tău acum cât ești pe cale”. Am văzut oameni care au făcut crime odioase și nu puteau dormi. Ne zgâlțâiau patul când visau urât. O boală o duci, dar mustrările conștiinței care te roade sunt ca focul iadului.

Când ne-au eliberat, ne-au dus la reeducare. Erau vreo 40 de ofițeri care mi-au spus: „Uite, care e treaba. Dai declarație că termini cu popia, te căsătorești și trăiești în colectiv”. Zic: „Domnule, eu sunt român, sunt creștin din mamă creștină. Nu-mi trădez credința și neamul meu”. Iar ei: „Dar noi nu suntem români?”. „Nu știu ce fel de români sunteți”. Și s-au uitat la mine crunt, au închis plicul cu declarația mea și m-au trimis să mă prezint cu el la Securitate la camera 21. Când a desfăcut plicul, comandantul Hulea Nicolae mi-a zis: „Măi, călugăre, tu o să mai faci pușcărie! Tu n-ai ieșit reeducat”. „Păi, cum să-mi trădez credința și neamul?”.

M-au eliberat, ne-au eliberat pe toți și ne-am găsit cu părintele Ioan. Părintele avea capul cât o minge, era negru, slab, cu ochii duși în fundul capului și când m-a văzut, m-a îmbrățișat. Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Cine suferă pentru Dumnezeu cu răbdare, e mai mare ca unul care înviază morții”.

După 1964, am fost pârât din nou și am făcut iarăși închisoare cu Părintele Calciu, cu elita neamului nostru. Ne-au băgat în baza art. 153, ne-au judecat la urgență. Ne scoteau la muncă cu borfașii. Era și părintele Ioan care a spus: „Domnule comandant, mă lăsați să vorbesc? Sunt băieții mei”. „Da, părinte”. Și părintele ne-a spus așa: „Dragii mei, pentru că n-ați căpătat un dar de la Dumnezeu, înseamnă că n-am suferit îndeajuns pentru El. Nu veți fi cu mine. Veți merge unde au fost apele mari, în Sibiu, la Dumbrăveni (au fost ape mari de 8 m. acolo; a murit lume multă). Acolo veți fi duși”. Și după ce ne-a făcut dezlegarea, ne-a zis: „Mă cutremur eu ce dar primiți. Veți fi trâmbița mea. Și nu vă îndoiți, că Hristos vă ține!”. Eu i-am iertat pe toți care m-au bătut. L-am iertat și pe anchetatorul meu care mai trăiește încă la Tecuci și care m-a scuipat de 7 ori în gură, spunând că mă împărtășește și mi-a ars cărțile. Eu îi binecuvintez pe călăii care mi-au distrus sănătatea, dar mi-au înzdrăvenit sufletul. Mă rog pentru călăii care m-au băgat în închisoare. Mă rog la Măicuța Domnului cu cuvintele mele și mă bucur că m-a salvat și regret că n-am rămas acolo, la ce văd acuma.

Suferința a născut sentimentul religios. Noi nu am simțit închisoarea ca pe închisoare. Am simțit-o ca pe mănăstire. După ce a fost eliberat, părintele Ioan a fost trimis la Plumbuita. Acolo ținea niște predici care deranjau și au hotărât să-l trimită mai la unguri, la Recea. Și la ultima predică de la Plumbuita, părintele Ioan a spus așa: „Dragii mei, plec de la plumb la rece. Și îi curgeau lacrimile șiroaie”. Eu aveam ciroză pe atunci. Un preot din Vaslui a făcut închisoare cu mine și a scăpat. Și a început să facă o bisericuță, dar nu a putut să o ducă la capăt. S-a dus la părintele Ioan de la Recea: „Părinte, veniți la Vaslui să țineți o predică ca să termin biserica”. Și a zis că vine. Preotul a anunțat și m-am dus și eu. Au venit 200 de preoți acolo ca să-l vadă pe părintele Ioan. Și a început așa: „Blestemata de Securitate a ucis 80.000 numai în Balta Mare. Să nu mai facă ce a făcut!”. Și apoi s-a adresat preoților: „Părinților, băgați gâtul în jug să scoatem Țara Românească din hău. Nu vom muri până ce nu vom șterge praful care s-a pus în Sfintele Altare”.

După ce am ieșit din închisoare, m-am întâlnit cu un călugăr de-al meu de la Sihastru, pe care nu l-am văzut de 50 de ani. El știa că eu sunt mort. Antonie îl cheamă. Și l-am întrebat: „Părinte, ce mai știi de părintele Valerian?”. „Măi, e mort, a murit”. „Dar ce ascultări avea?”. „Era bucătar. Făcea o mâncare bună!…”. „Câți ani ai, părinte?”. „92”. „Dacă îl vezi?”. „Da’ nu se poate, că a murit”. După o oră de discuții, i-am spus cine sunt. Ne-am îmbrățișat. Am trăit niște bucurii rupte din Grădina Maicii Domnului. Mâine, dacă mă duc la Domnul, sunt fericit.

RUGAȚI-VĂ LA PĂRINTELE JUSTIN!

Ați spus că v-ați întâlnit cu Părintele Justin în temniță?

Cu el am stat 8 luni la Periprava. Îmi amintesc că ne îmbărbăta foarte mult și în suferință și pe la munci când ne duceau. Făceam împreună Acatiste, Paraclise și ne rugam. Odată mi-a pus mâna pe cap și mi-a zis: „Părinte, să fii tare! Să nu trădezi credința și neamul nostru românesc că vom izbuti!”. Când a căzut Ceaușescu, m-am bucurat și mi-am pus în gând să vin să-l văd pe Părintele Justin. Dar m-am îmbolnăvit și m-am operat la Iași de hernie. Când vă văd cum v-a strâns aici, nu pot decât să vă îndemn: Rugați-vă, bucurați-vă, că dacă nu era el, erați în lume! V-a pus într-o vază ca pe niște flori ca să bucurați pe cei care vin. Duceți mai departe cuvântul Părintelui, că n-a murit! E prezent printre noi. Să cinstiți darul preoției! Ori că e păcătos, ori că e sfânt, când preotul a făcut semnul Crucii, s-a sfințit, că nu el sfințește, ci harul preoției. Când s-a îmbrăcat în veșminte, nu mai este el. Este Hristos Care lucrează prin el, că mulți se poticnesc și pleacă la secte. Aveți o chemare înaltă. Ca să câștigi ceva, trebuie să riști. Prudența e egală cu păcatul. Fiți unite, că în unitate nu puteți greși cu nimic! În unitate spargi zidurile balaurului care a coborât pe pământ.

Va veni iarăși o prigoană. Vedem că se lucrează la asta, dar cu mănuși. Occidentul ne dă bani ca să ne scoată credința din suflet. Pleacă tineretul nostru, se vinde străinilor pământul străbunilor. Numai în Balta Mare s-au vândut 2000 ha americanilor și am devenit robi în țara noastră. Avorturile sunt milioane în Țara Românească. Dacă nu ne vom face oglindă și fereastră pentru cei din jur, nu ne vom mântui. Noi trebuie să ne facem ca oglinzile, ca ceilalți să-L vadă pe Dumnezeu în noi. Tăcerea vorbește mai mult ca viața, dar să fim oglindă, să nu fim arătați cu degetul! Să știți că tot păcatul are sfârșit: și îmbuibarea și desfrânarea, numai invidia nu are sfârșit.

Să ne schimbăm modul nostru de viață! Fiți cu multă dragoste cu cei care vin din afară! De nimic nu se teme diavolul, cum se teme de hotărârea de a nu mai face păcatul. Ai avut un viciu care te-a stăpânit toată viața? Ca să te debarasezi de el, duci o luptă grozavă care te poate pune în rândul sfinților. În calendar sunt mulți sfinți cu cruce roșie care au hulit: Sf. Ap. Pavel care a prigonit Biserica, Sf. Ap. Petru care s-a lepădat de Hristos. Sf. Ioan Evanghelistul, cel feciorelnic, nu e cu cruce roșie. Deci, haideți să ne schimbăm! Hai să fim uniți, că în unitate spargem zidurile balaurului, ale antihristului. Acum antihristul a luat o altă înfățișare. Balaurul roșu a luat o haină albastră în chipul luminii.

Dacă v-am vorbit, nu v-am vorbit din creier. V-am vorbit din străfundurile inimii mele. Și dacă nu punem în practică cuvintele și auzim numai cu urechile și mergem înainte, vom da seamă înaintea lui Dumnezeu. Nu vă temeți de cei care ucid trupul, că sufletul nu pot să-l ucidă. Eu poate mă duc mâine dincolo că n-oi trăi cât Noe, dar vă îndemn: Rugați-vă la Părintele Justin. A fost un erou demn în Ortodoxia noastră. Are fii și fiice. A fost un martir. N-a trădat credința neamului nostru. A dus steagul înainte. Nu-l uitați!

 (Material preluat din Revista Atitudini Nr. 64)