Minunea pe care am văzut-o în prima mea noapte de închisoare a fost că în 1949, după ce ne-au anchetat, ne-au dus la închisoarea din Deva. Atunci închisoarea era considerată ca depozit pentru cei cărora le venea rândul la Tribunal. Îţi venea rândul destul de greu la proces: cam la un an, doi.

Am prins Paştile din 1949 în faza aceasta de aşteptare a judecăţii Tribunalului. Şi în temniţă, la Deva s-a cântat „Hristos a înviat” ca la Paşti. Maiorul de la Siguranţă a venit direct la mine în celulă şi zice: „No, popă, aici îţi putrezesc oasele! Tu ai provocat huliganismul”. Aşa se chemau manifestările religioase. Şi totuşi îmi purta o oarecare simpatie pentru că văzuse sinceritatea şi curajul meu.

Îi zic: „Domnule maior, am fost dintotdeauna sincer cu dumneavoastră. N-am acest merit să fi organizat eu. S-a organizat de la sine”.

Momentan a vrut să meargă din celulă în celulă să caute un ţap ispăşitor şi imediat după Paşti a pus scânduri la fereşti. M-am îngrozit când  a spus: „Fac un proces de huliganism”. Mi-aduc aminte că n-am mai avut altă putere de a mai rezista, decât m-am pus în genunchi şi în lacrimi am cerut lui Dumnezeu să ajute cumva să nu-i bage şi pe ceilalţi, că dacă erai singur nu te condamnau aşa de mult. Procesele singuratice erau până la cincisprezece ani. Cele de grup erau de la cincisprezece ani în sus. Toată ziua de Paşti am petrecut-o în rugăciune.

Seara am primit ştire de la gardienii care strecurau pe furiş vestea: „A murit tartorul vostru”. A doua zi confirmarea: a murit Mohoreanu, un nume de evreu românizat, şi ne-au mai informat şi că a murit în prima zi de Paşti. A doua zi, l-au îngropat cu funeralii naţionale, cu coroane de la fiecare partid. Ne-au mai spus că a doua zi de Paşti, noaptea, un credincios a vrut să-i pună o lumânare şi s-au aprins coroanele în cimitir. Mare incendiu, mare panică. La 12 noaptea au ieşit toţi pompierii că arde Deva. Acum, după atâţia ani, am aflat că a fost şi alt motiv. Colonelul Crăciun l-a ameninţat că îl dă afară din serviciu pentru că era responsabil de huliganismul nostru. Din cauza aceasta, el s-a otrăvit. Aceasta am considerat-o oarecum mâna lui Dumnezeu. De atunci, pe mine nici nu m-au mai bătut vreodată. În schimb, cât am mai stat la închisoare din 1957 până în 1964 pe mine m-au pus la izolare la sărbători mari, la Paşti şi la Crăciun. Abia în închisoare mi-am început misiunea preoţească. Acolo am înţeles, nu teoretic, ci pe viu, că preoţia nu e o meserie, ci o smulgere din iad a oii rătăcite. Acolo am învăţat să mă rog şi tot acolo am simţit dependenţa de Dumnezeu, pentru că totul atârna de Dumnezeu şi toate veneau de la El.

Cu un veac în urmă, am găsit în statisticile parohiei mele, că s-au născut 60 de copii într-un an. Au murit 40, din cauza simplităţii în care am trăit, că n-am avut nicio cunoştinţă medicală şi igienică. Trebuie să apelăm la doctori când ei ne pot ajuta. Şi medicul este al doilea preot propriu-zis. Atunci mi-am adus aminte de ignoranţa oamenilor când au murit cei 40 de copii. Din păcate în zilele noastre, ştiinţa nu s-a mai pus în slujba credinţei, ci în slujba comerţului şi a morţii.

Noi trebuie să ne gândim să redevenim popor biblic. Nu trebuie să ne speriem că suntem puţini. În plus, Dumnezeu nu dă nimic obligat. Cere aprobarea omului. Gândiţi-vă că Dumnezeu nu S-a pogorât din cer fără aprobarea Sf. Fecioare. Când a încuviinţat Sf. Fecioară? Când a fost şcolită cu biruinţa firii. Aş vrea să vă reamintesc ce scrie în primele pagini ale Bibliei: «Când fiii oamenilor cu fiicele lui Dumnezeu s-au încuscrit, au dat dovadă de multă voluptate trupească şi atunci Dumnezeu a zis: Îmi voi lua duhul de la aceşti oameni, că sunt numai trup». Sf. Ap. Pavel zice şi el: «Când ajungi să fii stăpânit de duhuri, firea este culcată la pământ». Omul trebuie să fie cel care să deschidă fereastra spre Dumnezeu.

„Măi, voi aveţi datoria să vedeţi vremile! Să ştiţi istoria!”

„Părintele a fost o definiţie a smereniei, pentru că după atâtea suferinţe îndurate din partea lor, i-a iubit pe oameni şi i-a considerat pe absolut toţi mai buni ca el! «Poporul însă l-a iubit mult, pentru că-l vedea nefăţărnicit» şi nu-l învăţa ceea ce el nu făcea. «Niciodată n-a predicat despre apă şi să bea vin» a spus un fiu duhovnicesc al lui, părintele Vasile Vlad, iar «viaţa lui a fost preoţia lui şi preoţia lui n-a fost alta decât viaţa lui». Părintelui Vlad i-a încredinţat şi ultimile lui cuvinte, când l-a întrebat: «Voi aveţi puncte cardinale? Voi ştiţi încotro mergeţi? Ştiţi înspre ce îndreptaţi tineretul şi poporul?». «Puncte cardinale în haos, părinte? Oare pentru ce credeţi că vă caut?». «Măi, voi aveţi datoria să vedeţi vremile! Să ştiţi istoria. Pentru că noi am înfundat puşcăriile nu pentru că ne-au închis comuniştii, ci pentru că asta era măsura lui Dumnezeu faţă de măsura istoriei! Iar voi va trebui să daţi măsura lui Dumnezeu faţă de vremurile de acum!».

Pentru că a fost cu adevărat Preot, a fost foarte iubit şi căutat de către preoţi pentru îndrumări şi, lucru minunat, n-a fost niciodată zavistuit de vreunul dintre ei!

Bolnav şi îmbătrânit în bine, părintele n-a rostit niciodată în viaţă cuvântul «nu» la vreo chemare duhovnicească. Ardelenii îl ţin tare bine minte pe când le predica la Oaşa, Afteia, Prislop, sau oriunde altundeva era adus cu perfuziile după el! Mi-au arătat şi fotografii pe telefonul mobil cu el la 94 de ani, învelit într-o sanie cu care l-au coborât de la Mărgineni, din munte! «Vreo 3.000 de oameni am plâns când ne-o cuvântat părintele! Şi ne-o spus să credem în minuni, că pentru credinţă Dumnezău face minuni. Şi să-L ducem pe Dumnezău din minte la inimă şi nu invers, cum au făcut cei din Apus. Că ei or crezut că pot explica totul cu mintea şi mintea nu acceptă minunile! Şi aşa ş-or pierdut credinţa»”[1].

„Eu nu am fost bătut la tălpi decât pentru că am slujit Biserica”.

„Din puşcărie mi-am amintit că a fost patru ani în zarcă, şi-l scoteau cu o targă pentru că era imobilizat. Nu mi-a spus niciodată prin ce chinuri a trecut. Când l-am întrebat odată, mi-a zis că pe el nu l-au bătut; altădată – că nici la preoteasă nu i-a spus ce a pătimit. Fiica Părintelui mi-a povestit cum l-au bătut gardienii chiar în faţa ei, când avea 12 ani şi a venit să-l vadă la închisoare. O singură dată mi-a povestit despre cum fostul Patriarh Teoctist îl pedepsise cu două săptămâni de slujire la Mănăstirea Gai pentru că nu găsise ordine în biserică. De fapt, Preasfinţitul Teoctist, venind odată cu maşina unde slujea părintele în acea vreme la Bobâlna, ca să vadă biserica, le-a găsit pe femei făcând curat, şi s-a supărat; femeile i-au spus însă că ele doar atunci pot face curat, când Părintele lipseşte, pentru că altfel el este toată ziua la biserică. Lucrul părea greu de crezut mai ales în acea vreme când erau atât de cenzurate activităţile misionare ale preotului de către regimul comunist. Şi Părintele, mergând la Arad, i-a spus Preasfinţitului: «Eu nu am fost bătut la tălpi decât pentru că am slujit Biserica».

Altădată, mergând în audienţă la Preasfinţitul, acesta i-a zis: «Fii scurt, fiule, că sunt ocupat!». Atunci Părintele a răspuns: «Sărut dreapta!», şi a ieşit. Şocat de acest răspuns, Preasfinţitul a telefonat la secretar să-l întoarcă pe Părintele. La secretariat se afla şi Protopopul Cioran, care l-a îmbrăţişat când a auzit ce s-a întâmplat.

Părintele Ioan era un om dintr-o bucată, fără compromisuri. Nu mai ştiu când (cred că după anii 1950) se făcuse o listă cu câteva sute de persoane care trebuiau să fie trimise în Argentina, ca să scape de prigoana comunistă. Printre ei era trecut şi Părintele. Când a fost întrebat dacă vrea să meargă a răspuns: «Eu sunt păstor, nu-mi pot părăsi turma!». Părintele Ioan a ctitorit șapte biserici, dintre care cea mai frumoasă este minunata catedrală de la Vinerea, închinată Sfântului Nicolae. Avea foarte mare evlavie la Maica Domnului. Îmi spunea că-i este rușine să se roage Mântuitorului, dar la Preacurata are mare îndrăzneală, și Preasfânta Născătoare de Dumnezeu mult l-a ocrotit pe el și pe familia lui”[2]. La 16 februarie 2009, părintele Ioan Sabău va întregi ceata mărturisitorilor din Biserica triumfătoare a neamului românesc, rămânând icoană vie de vrednic păstor în sufletele celor care l-au cunoscut și l-au iubit.

[1] frag. din George Crăsnean, Revista Lumea Credinței.

[2] Mărturia părintelui Cristian, fiu duhovnicesc al părintelui Ioan și a doamnei Cecilia Sabău, fiică după trup.

(Fragment preluat din cartea „Sfinții închisorilor”, Mănăstirea Paltin Petru-Vodă)