SF. NEAGOE BASARAB – DOMNITORUL RUGĂTOR AL NEAMULUI ROMÂNESC

basarab

basarab
Motto: „Și aceasta să știți, o, iubitorii de Hristos creștini, că eu, robul lui Dumnezeu, măcar de sunt și mai păcătos decât toți oamenii, ce însă cât am putut pricepe, despre oarece parte, n-am putut afla alt raiu mai bun și mai dulce decât fața Domnului nostru Iisus Hristos”[1]. 

TÂNĂRUL DOMN ȘI MOȘTENIREA DE CREDINȚĂ A CRAIOVEȘTILOR

În coroana de nestemate care a luminat fruntea neamului românesc în vremurile tulburi ale expansiunii Imperiului otoman, binecredinciosul voievod Neagoe Basarab a strălucit prin viața lui sfântă asemenea unui diamant. Venit pe lume în ultimul sfert al veacului al XV-lea, probabil în anul 1481 sau 1482, Neagoe, fiul domnitorului Basarab cel Tânăr – cel ucis de boieri la Glogova – și al Neagăi din Hotăreni, descindea din neamul lui Mircea cel Mare și avea să moștenească vitejia înaintașilor săi care ridicaseră cu preț de sânge scut de apărare la Dunăre împotriva năvălării otomane. După moartea silnică a tatălui, Neagoe va fi luat în grija puternicei familii a boierilor Craiovești, fiind crescut în casa marelui vornic Pârvu Craiovescu, alături de cei doi frați, Preda, viitorul ban al Craiovei și Pârvu, și de două surori, Vlădaia și Marga, copiii Neagăi cu vornicul Pârvu. Înzestrat de Dumnezeu cu o mare râvnă pentru învățătură, copilul Neagoe va primi atât o educație cărturească aleasă, deprinzând limbile greacă, slavonă și latină, cât și militară, iscusindu-se în mânuirea armelor așa cum îi cereau îndatoririle rangului domnesc pe care îl purta. Primul dascăl al viitorului domnitor și părinte duhovnicesc va fi starețul Macarie de la Mănăstirea Bistrița olteană, ctitorită de banul Barbu și de frații săi, în anul 1485 pentru a odihni moaștele Sf. Grigorie Decapolitul, iar pe marele Ștefan al Moldovei îl va avea ca model emblematic de voievod ca cel ce îi luminase cu faima lui întreaga copilărie și adolescență.

Neagoe avea 23 de ani pe când părintele Moldovei a fost așezat în mormântul de la Putna, iar neamul românesc întreg s-a cutremurat, văzând cum s-a plecat spre pământ stejarul ce străjuia spre toate zările ca umbra amenințătoare a semilunii să nu se întindă și asupra crucii. Așezate ca o enclavă într-o Europă îngenuncheată de osmanlâi, Țările Române se zbăteau să-și mențină independența câștigată cu râuri de sânge printr-o politică nouă: aceea de a dăinui în împrejurări grele, când în orice moment avalanșa otomană se putea prăvăli, nestăvilită de nimeni. Tânărului „os domnesc”, Neagoe, avea să i se încredințeze o misiune grea. Libertatea de exercitare a legii proprii și a credinței care garanta înflorirea nestânjenită a culturii, trebuia apărată cu orice preț. Creștinii robiți din întreaga Europă priveau către aceste oaze ale libertății, așteptând să fie întăriți pe temeliile credinței și ale nădejdii în Dumnezeu. De la nordul Dunării plecau danii și odoare sfinte către mănăstirile din Sf. Munte Athos și către creștinii din Balcani și Orient aflați în robia turcilor. Era nevoie ca lumina Crucii să biruiască întunericul păgânilor și să ocrotească creștinătatea de stingerea sufletească ce deschidea calea pieirii fizice. Zidirea de locașuri sfinte era războiul nevăzut pe care Ortodoxia îl mai putea duce cu semiluna, într-o vreme în care marii basilei ai Europei se temeau să mai scoată sabia din teacă. La sud de Dunăre nu mai era îngăduit să se ridice biserici peste care să nu poată privi un turc călare. Ele trebuiau îngropate în pământ până la înălțimea turcului aflat în șa. Creștinii trebuiau să intre în pământ ei înșiși, în fața stăpânului păgân. Tocmai de aceea cu fiecare biserică ce-și înălța turlele întărite, românii sfidau această lege din imperiu și dovedeau că legea și-o fac singuri! Boierii Craiovești au fost printre cei care au înțeles mersul vremurilor, zidind biserici și ajutând mănăstirile din Athos după pilda marilor domnitori. Hrisovul încredințat în anul 1501, Mănăstirii athonite Sf. Ap. Pavel, îi menționează ca principali ctitori pe frații Craiovești și pe tânărul lor nepot, postelnicul Neagoe.

basarabPOSTELNIC ÎN SFATUL ȚĂRII

În cetatea de scaun a Târgoviștei domnea pe atunci Radu cel Mare, fiul lui Vlad Călugărul (1482-1495), care învățase să nu mai înfrunte uraganul otoman contând pe ajutorul creștinătății apusene care era iluzoriu, ci să dăinuie în cetatea credinței, prin afirmarea forței creatoare a neamului în ctitorii care învingeau mărginirea timpului, înfiripând coloana vertebrală a rezistenței noastre. Măreața biserică a Mănăstirii Dealu, pe care Radu cel Mare o ridicase în inima Țării Românești, sfida legile Imperiului otoman, iar înălțarea ei valora aproape cât o bătălie câștigată pe câmpul de luptă. Vreme de opt ani (1501-1509), domnitorul îl va ține aproape pe tânărul postelnic Neagoe care răspundea de paza odăii domnești, primind și prezentând domnitorului pe soli și traducând spusele lor. Poate că în ceasurile de răgaz, Radu cel Mare îi vorbise junelui principe despre comorile de artă pe care le descoperise în apusul Europei și totodată îl încredința că în fața cumplitului iureș al Imperiului islamic, antichitatea greco-romană și umanismul renascentist nu puteau sta drept stavile. Doar tăria de granit a credinței strămoșești mai putea dăinui în calea tăvălugului păgân. Biserica devenea mai mult ca oricând cetatea sufletului neamului și mărturisitoarea luptei sale pentru înveșnicire.

 

ȚARA ROMÂNEASCĂ, ÎN LUMINA BIZANȚULUI CU PATRIARHUL NIFON

O Biserică întărită și bine chivernisită echivala pe atunci cu o armată puternică. Voievodul Ștefan cel Mare al Moldovei intuise acest adevăr de când își luase ocrotitori ai oștirii pe Sfinții Gheorghe și Dimitrie. În Țara Românească, Radu cel Mare îi urmează exemplul cerând sultanului permisiunea de a-l aduce în țară în anul 1503 pe cel mai mare luptător pentru credință și rezistență creștină din câți urcaseră pe tronul Patriarhiei ecumenice după căderea Constantinopolului, pe patriarhul Nifon al II-lea. Răscumpărat cu aurul curții domnești de la Târgoviște, după ce fusese exilat a doua oară la Adrianopole pentru intransigența cu care își apăra principiile de viață morală, patriarhul Nifon acceptă să urce pe scaunul Mitropoliei Ungrovlahiei, fiind cinstit ca un împreună conducător al țării. Pentru întâia oară, un fost patriarh ecumenic devine, grație împrejurărilor istorice incerte, întâi-stătătorul Bisericii din Țara Românească, aducând cu sine moștenirea duhovnicească a tradiției Bizanțului, precum și dorința Bisericii ecumenice de a salva și de a continua această tradiție. Prezența patriarhului ecumenic, fie el și în postura de patriarh „în retragere”, alături de domnul Țării Românești, amintea de guvernarea de odinioară a Imperiului creștin, când alături de bazileu se afla patriarhul. Radu cel Mare devenea în felul acesta un nou „bazileu”, iar Țara Românească se înfățișa ca un pământ ocrotit de Dumnezeu, spre care creștinătatea robită privea ca la un liman al izbăvirii. „Fostul Patriarh ecumenic este cea dintâi mare personalitate a lumii creștine, supuse imperiului care descoperă noua funcție a pământului românesc: de citadelă necucerită a dreptei credințe și a civilizației creștine din Europa sud-estică și din Orientul apropiat. Pe urmele lui Nifon vor păși, timp de secole, numeroși alți mari ierarhi, cărturari, oameni politici din lumea creștină supusă. Pentru toți, pământul românesc va apărea așa cum pentru prima oară îi apăruse lui Nifon: placa turnantă a rezistenței creștine, rezistență ce se putea transforma, la un ceas hotărât de Dumnezeu, în ridicarea armată pentru așezarea crucii pe Sfânta Sofia. Eroul acelei ridicări avea să apară abia la sfârșitul secolului și va fi Mihai Viteazul. Dar pregătirea lui începe acum” (Arhim. Ciprian). Cu siguranță că în cei doi ani cât a cârmuit Mitropolia Ungrovlahiei, patriarhul Nifon a găsit în sufletul tânărului postelnic Neagoe, pământul roditor din care avea să crească nestingherit vlăstarul credinței ortodoxe. „A fost cel ce i-a transmis adânca lui cunoaștere teologică, patosul moral și gândirea politică a Bizanțului, pe care o cunoștea desigur, fiindcă se ocupase vreme îndelungată cu copierea de cărți și nu-i vor fi scăpat Sfaturile lui Agapet către Împăratul Justinian sau Învățăturile lui Vasile Macedonul, sau Scrisoarea Patriarhului Fotie care se citea și prin mănăstiri. Bizanțul, adus ca într-o raclă vie în sufletul și gândul patriarhului, își găsise omul în stare să-l facă a renaște! Umbrele basileilor coborâseră către el, spre a redeveni vii în acest fiu de domn român care-și aștepta în liniște ceasul” (Arhim. Ciprian).

LUPTĂTOR PENTRU PACEA ȘI NEATÂRNAREA ȚĂRII. INTRIGILE PENTRU TRON

În anul 1495 la Târgoviște se refugiază Maxim Brancovici, ultimul descendent al celor din urmă conducători creștini ai sârbilor, înrudit cu legendarul cneaz Lazăr, mort eroic la Kosovopolje în 1389 și rudă cu Sf. Nicodim de la Tismana. Nevoit să-și părăsească țara înghițită complet de plaga otomană, aduce cu el la curtea lui Radu cel Mare două rude apropiate: Elena Brancovici și Despina Milița, fiica fratelui său, Ioan. Sfătuit de patriarhul Nifon, domnitorul Radu cel Mare îi va oferi scaunul episcopal lui Maxim Brancovici, cel care în 1507 va înlesni acordul de pace cu Bogdan al Moldovei, invocând pentru prima dată în diplomație, argumentul unității de neam potrivit căruia frații de același neam nu se pot război între ei. Tot lui Maxim Brancovici se datorează căsătoria tânărului postelnic, Neagoe cu nepoata sa, Despina.

Din păcate, în anul 1505 norii neînțelegerilor s-au abătut asupra domnitorului Radu cel Mare și a patriarhului Nifon care refuza să binecuvinteze căsătoria surorii domnitorului cu un boier moldovean Bogdan, refugiat în Țara Românească, după ce își părăsise soția fără să se despartă de ea canonic. Izgonit de la Târgoviște pentru că „îndrăznise” să-l afurisească pe boier și să se împotrivească domnitorului căruia îi va prezice nenorocirile care îl așteptau în viitorul apropiat, Sf. Nifon va rămâne o vreme în casa Craioveștilor, bucurându-se de tovărășia fiului de domn, Neagoe, căruia îi va încredința testamentul său duhovnicesc, potrivit însemnării biografului patriarhului Nifon, părintele Gavriil Protul de la Mănăstirea Dionisiou: „Iar fericitul Nifon îl întărea cu învățăturile sale, ca să crească și să se înalțe în toate faptele bune și să se ridice în soroc bun și să fie plăcut înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, cum mai apoi, cu rugăciunea sfinției sale, să umplură amândouă”. Prin Sf. Nifon va fi aflat Neagoe și de obiceiurile împăraților bizantini de a scrie cărți de învățătură pentru fiii lor. Atât de mult l-a prețuit Neagoe pe părintele lui duhovnicesc încât, odată ajuns domn, nu va pregeta să ceară și să obțină de la Patriarhia ecumenică canonizarea patriarhului Nifon aproape imediat după adormirea acestuia, caz rar întâlnit în istoria Bisericii. Racla în care au fost așezate moaștele, și care se păstrează la Mănăstirea Dionisiu, este împodobită cu un tablou semnificativ în care domnul român apare reprezentat închinându-se sfântului, iar stihurile de slăvire care însoțesc scena sunt alcătuite de Maxim Trivalios, cunoscut mai târziu în Rusia sub numele de „Maxim Grecul”.

Sfârșitul domnitorului Radu cel Mare va fi unul tragic și nedezlegat de blestemul arhieresc, așa cum i se prorocise. O boală necruțătoare avea să-l desfigureze și să-i provoace moartea prematură în aprilie 1508, cu câteva luni înainte ca Sf. Nifon să părăsească și el lumea pe tărâmul sfânt al Muntelui Athos. În același an, datorită ostenelilor școlii tipografice de la Bistrița, ctitoria Craioveștilor, în Țara Românească apare cea dintâi tipăritură din cărțile române: Liturghierul lui Macarie.

Pe plan politic, însă, țara va trece prin grele frământări. Urmașul lui Radu cel Mare, Mihnea cel Rău, pătimea de viclenie și de o cruzime diabolică. „Dușmănia lui înverșunată pe toți ce-i care-i puteau sta în cale și-i puteau frâna dezlănțuirea de cruzime și fărădelege s-a lovit, cum era firesc, de Craiovești. Aceștia, simțind încotro se îndreaptă urgia, au fugit peste Dunăre, la o rudă a soției lui Barbu Banul, șeful familiei. Era sârb de neam, dar se turcise cu numele de Mehmed-Beg și ajunsese atotputernicul pașă al Nicopolei. Unul din frații Craiovești, Radu, n-a mai apucat să fugă și a fost ucis de ostașii trimiși în Oltenia de domn. Aceștia au dărâmat casele fraților Craiovești și au bătut chiar mănăstirea Bistrița cu tunurile, dărâmând-o până în temelii, după cum spune cronica. La fel biserica Sfinții Apostoli zidită de Neagoe” (Arhim. Ciprian).

De la Nicopole, frații Craiovești pornesc spre Constantinopol cerându-i sultanului să încuviințeze înlocuirea lui Mihnea cu fiul cel mai mic al lui Radu cel Frumos, Vlăduț de numai 17 ani. La scurtă vreme, nemulțumirile boierilor s-au vădit și împotriva noului domn, pentru că treburile țării erau hotărâte în fapt de cumnatul lui Vlad, Bogdan al Moldovei, din pricina căruia fusese alungat patriarhul Nifon. În mintea boierilor divanului țării încolțește gândul că postelnicul Neagoe, cel care își pecetluia semnătura cu un inel ce avea un blazon de pretenție care amintea de stema țării, era cel mai potrivit aspirant la tronul țării. Aflând de uneltirile boierilor, Bogdan poruncește ca, după obiceiul vremii, lui Neagoe să i se taie nasul. Lucrurile iau o întorsătură neașteptată și lui Vlad i se taie capul de către Mehmed Beg care trecuse Dunărea cu oștile lui. În locul domnitorului ucis, țara întreagă îl alege domn, împotriva voinței sale pe Neagoe care avea pe atunci 30 de ani: „Iar el nici într-un chip nu vrea să se plece și să fie domn și cu glas mare zise către tot norodul: «Puneți alt pe carele veți vrea dimpreună și cu sfatul nostru, iar pe mine mă iertați, că nu voi fi», iar nărodul tot striga și zicea către dânsul: iată nu va Dumnezeu să fie altul, nici noi, ci numai tu să fii nouă domn… Deci și Neagoe să plecă glasului năroadelor și luă coruna și scaunul a toată Țara Românească. Și îndată făcu judecată și dreptate între oameni”[2].

neagoe basarab„DOMN CU APUCĂTURI ÎMPĂRĂTEȘTI”[3]. CTITOR DE LOCAȘURI SFINTE

Despre instalarea noului domn aflăm din consemnările istoricului August Treboniu Laurian: „Când se auzi la București de trecerea turcilor peste Dunăre, boierii uciseră pe Vlăduț și aleseră domn pre Neagu Basarabă, fiul spiritual al patriarhului Nifon, om cu mari calități, inimos, generos, religios, amic al păcii și al artelor frumoase (…). La 12 februar, Neagoe dădea, ca Basarabă, cu mila lui Dumnezeu, Domn muntean, o scrisoare din Târgoviște unde începea o domnie evlavioasă, de strălucite ctitorii, de bună pace pentru toată lumea”. Hărăzit de Dumnezeu cu o inimă milostivă și iertătoare, dar în același timp și dârză, Neagoe strălucea mai ales prin înțelepciune. Ceruse în ceasurile de tainică rugăciune ca Domnul să-l împodobească cu darul înțelepciunii așa cum o făcuse și cu fiul lui David, regele Solomon. Avea de cârmuit o lume care se hrănea de zeci de ani cu vărsări de sânge și intrigi meschine. Educat asemenea principilor din Apusul Europei și luminat de candela trăirii ortodoxe, pe care o moștenise de la Sf. Nifon, Neagoe avea să modeleze scurtul timp istoric în care a domnit (1512-1521), cum niciun alt voievod nu o mai făcuse până atunci. Crezul marelui Ștefan al Moldovei că poți fi puternic doar prin Dumnezeu și în Dumnezeu, care va străjui mereu porțile inimii tânărului voievod, îi va face pe cei mai mulți cronicari și istorici să exclame cu uimire că scurta domnie a lui Neagoe a fost în fapt o minune făcută cu el și cu neamul nostru. Renumele lui va răzbate dincolo de porțile Romei și ale Constantinopolului. În scrisoarea datată în anul 1519, marele retor al Patriarhiei ecumenice, Manuil din Corint îl numește pe domnitorul Neagoe: „Preaînălțatul și preastrălucitul și preaslăvitul domn Ioan Neagoe, mare voievod și împărat și autocrat a toată Ungrovlahia”.

Ca semn al prețuirii de care se bucura în întreaga cetate a Ortodoxiei, tânărul domn va primi încuviințarea să aducă la Mănăstirea Dealu, unde era îngropat răposatul domnitor Radu cel Mare, racla cu moaștele Sf. Ierarh Nifon în nădejdea că voievodul afurisit va căpăta iertarea sfințitului patriarh: „Danciu logofătul a primit acordul egumenului grec de a desface mormântul fericitului ierarh, așezându-l într-o raclă de lemn. Procesiunea, avându-l în frunte pe un părinte Neofit, a adus sfintele moaște în Țara Românească. Întâmpinarea ne-o prezintă Cronica lui Gavriil Protul: „De cum au intrat în Țara Românească cu sfintele moaște, au făcut știre domnului Neagoe Vodă, care a adunat tot clerul Bisericii și toți boierii, așteptând pe părintele său cel sufletesc. Cu credința sufletului și a inimii, domnitorul a cuprins sicriul cu moaștele sfântului în brațe și le-a sărutat cu lacrimi și cu multă veselie, împreună cu tot norodul creștinesc. Au dus, apoi, sicriul și l-au pus deasupra mormântului lui Radu Vodă, rugându-se toată noaptea, împreună cu Neagoe Vodă, sfinției sale pentru iertarea păcatului lui Radu Vodă, care fără dreptate a lepădat pre Sfântul de la sine și l-a gonit din țară. Și – mare minune! – spre sfârșitul Utreniei, vrând Dumnezeu să arate aievea iertarea păcatului lui Radu Vodă și al altora, care făcuseră nevoie și scârbă sfântului, a văzut singur Neagoe Vodă descoperire ca aceasta de la Dumnezeu: s-au rupt scoabele cele de fier și acoperământul mormântului lui Radu Vodă și degrabă s-au desfăcut marmurile, iar dinlăuntrul s-a ivit trupul lui Radu groaznic și întunecat, plin de puroi și de putoare. S-a deschis și sicriul Sfântului Nifon și a izvorât de la sfântul izvor de apă, care a spălat tot trupul lui Radu Vodă, arătându-l luminat. Apoi toate încuietorile și pietrele singure s-au închis și s-au arătat lui Neagoe și a făcut mare mulțumire. Arătându-i-se lui Neagoe această minunată împăcare și multe alte minuni săvârșind Sfântul Nifon în Țara Românească, a comandat o raclă de argint poleită cu aur, mărgăritar, pietre scumpe și smalț, iar pe capac a fost pictat el însuși, în genunchi, la picioarele sfântului, rugându-se”. Acea raclă cu sfintele moaște a trimis-o înapoi la Mănăstirea Dionisiu, în aceeași procesiune. În semn de prețuire, călugării athoniți i-au trimis „plocon” capul sfântului și o mână, „ca să fie de sfințire și ajutor domnului. Iară el primi acele daruri cu mare bucurie, ca și Moise prorocul Tablele Legii Vechi și le purta tot cu sine pe unde mergea, și în curte și în biserică, iar pe cale le purta în caretă, ca și Israel chivotul Legii”.

Cu un an în urmă, pe 15 august 1508, la Curtea de Argeș avusese loc sfințirea bisericii pe care Neagoe o închinase Domnului ca mărturie a dragostei ce I-o purta, iar ceremoniile fastuoase impresionaseră pe basileii vremii. Zidită de meșteri sași, aleși cu multă exigență de binecredinciosul domn, „Monastirea Argeșului” îmbină în arhitectura ei elemente microasiatice, armenești, bizantine și occidentale, rămânând cea mai frumoasă biserică ridicată după 1453, simbol al rezistenței ortodoxe în fața nemiloasei expansiunii otomane: „Și așa vom putea spune cu adevărat, că nu era așa mare și sobornică precum Sionul, pe care-l făcuse Solomon, nici ca Sfânta Sofia, care o făcu Iustinian Împăratul, iar ca frumusețe este mai presus decât acelea” (Gavriil Protul).

Reprezentat și pe una din frescele Mănăstirii Snagov cu vulturul bicefal bizantin, cusut cu aur pe veșmintele sale de brocart roșu, Neagoe Basarab era privit de contemporanii săi drept ocrotitorul legitim al moștenirii bizantine. Despre daniile sale de la Sfântul Munte, cine poate da mărturie mai bună decât însuși Gavriil, mai-marele călugărilor athoniți: „Ce să mai înmulțim cuvintele, spuind toate mănăstirile pre rând, că toate mănăstirile din Sfântul Munte al Athonului le-a îmbogățit cu bani, cu sate, și dobitoace încă le-au dat, și multe ziduri au făcut și fu ctitor mare a toată Sfetagora”. Și continuă, amintind de „biserica cea mare sobornicească din Țarigrad”, „Sfântul Munte Sinai”, „sfânta cetate a Ierusalimului, Sionul”, Meteorele de pe stânca Tesaliei, Tescavița, Cușnița, Cuteasca, Ascalon (Siria), apoi „toate câte sunt în Evrota, în Trachiia, în Elada, în Ahiia, în Eliric, în Cambaniia, în Elispod, în Misiia, în Machidonie, în Tetuliia, în Sermie, în Lugdonie, în Petlagonia, în Dalmațiia și în toate laturile de la răsărit până la apus, și de la miazăzi până la miazănoapte, toate sfintele biserici le hrănea, și multă milă pretutindenea da și mai vârtos pe cei ce se înstrăinau prin pustii și prin peșteri și prin schituri fără de nicio scumpete îi hrănea, și nu numai creștinilor fu mumă, ci și păgânilor, și tuturor tată milostiv, asemănându-se Domnului Celui Ceresc, care strălucește soarele Său, și plouă și pe cei buni și pe cei răi, cum arată Sfânta Evanghelie”.

Iar dacă s-a învrednicit a întări altarele lui Dumnezeu din întreaga lume, cu atât mai mult ajutorul său se îndrepta către Biserica strămoșească a Țării. Vistieria domnească a contribuit la ridicarea sau refacerea așezămintelor monahale de la Tismana, Bistrița, Cotmeana, Vișina, Cozia, Dobrușa, Nucet, Ostrov, Snagov sau Mănăstirea Dealu, ctitoria lui Radu-Vodă, care a fost desăvârșită în zilele domniei sale. Pentru toate acestea va fi avut aceeași dragoste și râvnă de a sluji lui Dumnezeu. Mărgăritare ale ctitoriilor bisericești ale evlaviosului domnitor, rămân însă două lăcașuri ridicate din temelie în Țara Românească: biserica Mănăstirii Curtea de Argeș și Catedrala mitropolitană din Târgoviște.

Prezent la sfințirea bisericii de la Curtea de Argeș, părintele Gavriil Protul a așternut pe hârtie cu multă acrivie desfășurarea alesului eveniment: „Că porunci Neagoe Vodă și pohti să vie toți arhimandriții din muntele cel sfânt al Atonului, de-înpreună cu egumenii de la toate mănăstirile. Și scrise și carte. Decii chiemă domnul și pe Teolipt Țarigrădeanul, care este patriarh a toată lumea și cu dânsul 4 mitropoliți de la Sereș, de la Sardia, de la Midiia și de la Melichin. Și veniră și ei și-i primi cu mare cinste”. (…)

Pe fresca mlădioasei biserici se păstrează până astăzi portretul votiv zugrăvit de meșterul Dobromir din Târgoviște, autorul picturii originale a ctitoriei voievodale din Curtea de Argeș, în care domnitorul Neagoe Basarab este prezentat în picioare, înveșmântat în ținută de ceremonie, purtând pe cap coroană de aur cu fleuroni bogați și cu monturi de pietre scumpe. Părul e împodobit cu un acoperământ de bucle aurii ce curg în râuri până la piept, îmbrăcându-i umerii. Pe mantie se observă un vultur bicefal încoronat, simbolul heraldic împărătesc al Bizanțului. Fără îndoială că prin ctitoria de la Curtea de Argeș: „Neagoe le dădea tuturor creștinilor din Imperiu dovada că există un pământ al lui Dumnezeu unde legea sultanului nu are ce căuta, unde nu strigă muezinul și nu judecă hogea. Un pământ pe care poate înflori nădejdea că țapul cu un corn al profetului Daniil va învinge balaurul verde al islamului cotropitor. Simbolul acesta era săpat în piatră chiar pe clopotniță: țapul cu un corn, străpungând balaurul. Și toți cei ce pășeau pe sub ea știau ce mesaj să citească! Favorizat de războaiele din Asia Mică ce blocau Imperiul și-i amânau ofensiva spre Viena, Neagoe a avut instinctul acelui porumbel din basmele noastre care știe să prindă clipa când munții nu se bat în capete. El nu a lăsat să-i scape clipa. Și în loc să-și dea frâu liber pornirilor omenești de slavă deșartă, s-a nevoit să dea țării sale cea mai trainică nemurire: a culturii și artei”. (Arhim. Ciprian). Istoricul Grigore Tocilescu concluziona: „Neagoe, deși se urcă pe tron stropit de sânge și cu ajutor turcesc, dar reuși a pune bună orânduială și odihnă între popor și în Biserică și a ține în frâu boierimea cea gâlcevitoare și totdeauna gata de sânge. Prieten cu toți vecinii, el n-a purtat niciun război în tot cursul domniei sale de nouă ani și jumătate”.

CUGETĂTOR FILOCALIC AL ORTODOXIEI

Cu siguranță că taina înfăptuirilor fără precedent ale voievodului Neagoe a fost și personalitatea lui echilibrată, dominată de supremația minții asupra simțurilor trupului. Viața lui morală era ireproșabilă, iar cea de familie fără pată, așa încât nimeni din contemporanii săi nu a avut îndrăzneala să se dea vreodată drept fiu natural al său spre a revendica tronul. În familia domnească, însă, pierderile celor dragi au fost adevărate pietre de încercare. Le-a îndurat pe toate fără cârtire așa cum învățase de la sfântul său povățuitor. Neagoe va rămâne fără mamă pe când era pribeag la Constantinopol. Din trei băieți și două fete, a îngropat doi fii, unul mic, altul în care-și pusese nădejdea de părinte. Ultimul rămas în viață era nevârstnic atunci când Neagoe Basarab a fost răpus de o boală necruțătoare din care i se va trage și moartea. Nu se va despărți de vremelnicia lumii până nu va așterne pe hârtie testamentul său cuprins în „filocalia omului politic”, cum au fost denumite Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie.

Scrierea domnitorului Neagoe este una dintre cele mai cutremurătoare mărturii omenești despre om, iar rugăciunea smerită, alternată cu strigătul de luptă și de victorie asupra vrăjmașului regăsite în filele ei, sunt expresia dorinței lui arzătoare de a împărtăși tuturor urmașilor săi comoara duhovnicească adunată într-o viață atât de scurtă. „Ar fi fost de ajuns Catedrala de la Argeș și tradiția politică ce o lăsa, ca să-i asigure dăinuirea în amintirea generațiilor. Dar geniul său i-a pus în mână pana pe care ucenicul călugărilor din Bistrița olteană și al marelui Nifon Patriarhul a dovedit că o poate mânui la egalitate cu cei mai mari, din câți au scris la vremea sa și înainte de dânsul. Dacă domnia de numai nouă ani, dar atât de bogată în roade, a lui Neagoe Basarab poate fi socotită o adevărată minune înfăptuită de un om politic dăruit cu puterea harului, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie au părut la rândul lor o minune, și mai greu de primit” (Arhim. Ciprian).

Prin cartea lui, domnitorul Neagoe a țesut literaturii române haină de porfiră împărătească. Credința lui curată în Dumnezeu, iubirea nemărginită pentru Cel de Sus și nădejdea lui neclintită în biruința binelui asupra răului din lume, sunt firele de aur cu care smeritul domn a împletit veșmânt de cugetări alese, unice prin forța lor duhovnicească și bogăția de har: „Pentru aceea, preaiubitul meu fiu Theodosie, sau oricare altul pe care-l va alege Dumnezeu și-l va pune să fie păstor turmei Sale, să fiți blânzi spre turma lui Hristos și cu multă frică și cu smerenie să o pașteți, ca să aveți cu ce vă arăta înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, cum și David împăratul și prorocul fu blând și smerit și plăcut lui Dumnezeu. Pentru aceea, zise Dumnezeu: «Aflat-am pe David, bărbat după inima Mea». Așijderea și voi, de veți fi blânzi și buni, binecuvântările lui David se vor pogorî peste voi”. „Basarab, binecredinciosul domn român, a dat cea mai înaltă cugetare creștină în problemele stăpânirii și conducerii oamenilor. Învățăturile lui Neagoe Basarab sunt întâiul nostru tratat de dogmatică, de morală, de spiritualitate creștină. Voievodul format printre călugării de la Bistrița în aceeași măsură în care s-a format la curtea de la Târgoviște este primul nostru mare teolog și primul cugetător filocalic al Bisericii Ortodoxe Române” (Arhim. Ciprian).

BIRUITOR ÎN CEATA SFINȚILOR VOIEVOZI ROMÂNI

Neașteptata plecare a binecredinciosului domn către Împărăția Celui veșnic, în septembrie 1521, la doar 39 de ani, ar părea astăzi în ochii multora dintre contemporanii noștri, o amară nedreptate. Dar privind în volbura timpului, înțelegem că Dumnezeu l-a luat lângă El pe plăcutul Său, înainte să vadă cum șuvoiul otoman spulberă Belgradul, „poarta Europei”, sub loviturile celui mai mare dintre sultani, Soliman Magnificul. Neagoe Basarab s-a sfârșit din viață în timpul înfricoșătoarei campanii, cu grija în suflet pentru viitorul țării, dar scutit de umilința și înfrângerea în care se va prăbuși regatul vecin. Boala fără leac și amenințarea morții au făcut din voievodul de la Argeș cel mai mare scriitor al românilor în epoca veche și întâiul teolog și scriitor duhovnicesc de geniu ridicat din mijlocul Ortodoxiei românești. „Lăsând în urma sa multă lumină, lumină ale cărei raze pătrund până la noi cei de astăzi” și rugămintea adresată posterității: „Și rog pe cei ce Dumnezeu îi va îngădui să vie după noi, să păzească adăpostul acesta mic și lăcașul oaselor mele, ca să fie nestricat”, binecredinciosul domnitor Neagoe Basarab, a fost înmormântat în gropnița domnească de la Curtea de Argeș, ctitoria sa, iar piatra de mormânt amintește: „A răposat robul lui Dumnezeu Io Neagoe Voievod și Domn a toată Țara Românească și a părților dunărene, în luna lui Septembrie 15 zile, anul 7029 (1521), crugul soarelui 26, crugul lunii 15, temelia 18”. Biserica Ortodoxă Română l-a așezat în filele Sinaxarului ei în anul 2008, stabilindu-i ca zi de cinstire, data de 26 septembrie.

(Material realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă, publicat în Revista Atitudini Nr. 57)

Din Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, București, 1971, p. 247.

[2] Letopisețul Cantacuzinesc, 8 februarie 1512.

[3] Nicolae Iorga

POMELNICE ȘI DONAȚII

Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…

Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, precum și căminul pentru copii – „Acoperământul Maicii Domnului”, unde maicile se silesc să-i îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.

Valoarea donației
Frecvența donației

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la ATITUDINI - Mănăstirea Paltin

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura