Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa: Despre iubirea lucrătoare a rugăciunii. Să nu obosim niciodată în rugăciunea pentru semenii noștri!

Rugăciunea de intercesiune este cea pe care cineva o face pentru altcineva. Dvs. vă gândiți de multe ori la mine și spuneți: „Părinte, roagă-te pentru mine că vreau să dau un examen și mă tem. Examenele sunt grele”. Aceasta se cheamă rugăciune de intercesiune. Eu mă rog. De asemenea, copiii se roagă pentru părinți, părinții se roagă pentru copii. În cartea de rugăciuni găsiți toate rugăciunile: a soțului pentru soție, a soției pentru soț, a tatălui pentru copii, a mamei pentru copii, a părinților și a fiilor, a fraților, rugăciunea pentru cei morți, rugăciunea de masă, de după masă. Toate acestea sunt puse în cartea de rugăciuni. Fără îndoială, cea mai importantă rugăciune de intercesiune este rugăciunea preotului, pentru că toți suntem egali în fața lui Dumnezeu, dar preotul are și un har pe care îl primește prin episcop de la Iisus Hristos, de a sluji Liturghia, Proscomidia. Rugăciunea în care Îl cheamă pe Sfântul Duh ca să prefacă pâinea în trupul Domnului și vinul în sângele Lui – această rugăciune doar preotul sau episcopul o au. Nimeni dintre ceilalți: nici diaconul, nici cântărețul nu pot să facă această rugăciune în care Dumnezeu să trimită harul sfânt prin care să prefacă pâinea și vinul în trupul și sângele Mântuitorului. Din acest motiv spunem că preotul are puterea aceasta de rugăciune de intercesiune pentru că i-a fost dată de Mântuitorul.

Dar rugăciunea aceasta nu este numai a preotului, ci este a tuturor. Fiecare poate să se roage pentru celălalt și este bine ca atunci când te rogi pentru tine, să te rogi și pentru ceilalți, pentru că dacă faci o rugăciune egoistă, ce ai câștigat? Dacă faci bine celui care îți face bine, ce ai câștigat? Și păgânii fac la fel. Dacă te rogi numai pentru tine, ce ai câștigat în fața lui Dumnezeu, pentru că nu te-ai rugat pentru aproapele tău și nu ai intervenit la Dumnezeu cu puterea rugăciunii tale pentru salvarea aproapelui tău, care este bun sau rău (aici numai Dumnezeu judecă, pentru că, repet, noi nu facem judecăți, noi numai ne rugăm)?

Iisus Hristos era în cetatea Sa, într-o casă și le vorbea oamenilor. Casa era plină cu oameni și de jur împrejurul casei erau oameni care așteptau un cuvânt de la Dânsul: de învățătură, de mângâiere. El le vorbea într-un mod cu totul nou, un mod pe care oamenii nu-l auziseră până atunci. Erau sătui de toată învățătura aceasta iudaică: de „dinte pentru dinte”, de „ochi pentru ochi”, de „vânătaie pentru vânătaie”, de „sânge pentru sânge”, voiau ceva nou. Mântuitorul le-a adus acest lucru nou: să te rogi pentru vrăjmașul tău, să faci bine celui care îți face rău, să-l binecuvântezi pe cel care te blestemă, lucruri care atunci erau imposibil de înțeles. Astăzi noi le înțelegem măcar teoretic. Mental, le înțelegem, pentru că le-am auzit de multe ori, dar pentru ei, în perioada aceea, în care Mântuitorul a venit în lume, erau lucruri foarte noi și foarte neacceptate, pentru că legea era să plătești cu aceeași monedă celui care te-a rănit pe tine. Și patru oameni au adus la Mântuitorul un slăbănog pe un fel de targă. Pentru că era multă lume acolo, în casă și în jurul casei, ei s-au suit pe acoperiș, l-au spart și au coborât targa aceasta cu cel care era bolnav în fața Mântuitorului. S-a înduioșat Mântuitorul de credința celor patru. Pentru credința lor, i-a spus bolnavului: «Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!».

 Păcatele părinților se răsfrâng asupra copiilor

Dragilor, vine cineva la mine și mă roagă pe mine să mă rog pentru el că este foarte bolnav și eu zic: „Iertate îți sunt păcatele tale!”. Ce ai înțeles? Ai venit să te rogi, adică să mă rog eu pentru tine și în loc să-ți spun: „Du-te, frate, că te-ai făcut sănătos”, eu spun că-ți sunt iertate păcatele tale. Aceasta pentru că toate bolile noastre vin din păcatele noastre și ale părinților noștri. Așa cum o boală organică se transmite prin ereditate sau prin viciile părinților noștri: prin beție, prin desfrânare, prin droguri, toate aceste păcate fizice se transmit copiilor noștri în forme mentale și sufletești. Așa se transmit și celelalte păcate. De aceea trebuie să fim foarte atenți cu viața noastră, cu credința noastră, cu relația noastră între soț, soție și copii, ca nu cumva să ajungem să transmitem cine știe ce suferință urmașilor noștri. Și pe urmă strigăm la Dumnezeu: „De ce ne-ai pedepsit copiii?”. Nu Dumnezeu i-a pedepsit, noi i-am pedepsit.

Deci, s-au supărat iudeii care erau acolo și au spus: „Omul acesta spune blasfemii. Cum poate să spună: «Iertate îți sunt păcatele tale», când numai Dumnezeu poate să le ierte?”. Mântuitorul, care știa ce gândesc în mintea lor, S-a întors spre ei și le-a spus: «Pentru ce gândiți cele necuvioase în mintea voastră? Căci ce este mai ușor, să spui cuiva: păcatele tale îți sunt iertate, sau să-i spui: ridică-te, ia patul tău și umblă?». Dar pentru ca să știți că Fiul lui Dumnezeu are puterea de a ierta păcatele și de a ridica bolile, S-a adresat celui bolnav și i-a spus: «Ridică-te, ia patul tău și umblă!». S-a sculat cel bolnav, și-a luat patul și a plecat.

Sf. Ap. Luca spune că toată mulțimea aceea care era acolo s-a mirat de acest lucru și a dat slavă lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu, prin bunătatea Lui, a dat această putere Fiului Omului, adică lui Iisus Hristos. Pentru noi, lucrul acesta este ușor de înțeles acum: am vorbit despre rugăciunea de intercesiune. De ce a spus Mântuitorul că pentru cei care l-au adus pe El, i-a zis bolnavului: «Ridică-te, ia patul tău și umblă!»? Pentru că cei patru oameni, prin fapta lor, au făcut o rugăciune de intercesiune, de intervenție la Dumnezeu. Veți vedea altădată, când un bolnav paralitic de 38 de ani stătea la scăldătoarea oilor, unde venea Îngerul și tulbura apa din când în când, iar cel care intra primul în apă se făcea sănătos de orice boală. Mântuitorul l-a văzut și i-a spus: «Stai de mult aici. Tu vrei să te vindeci?». Iar el I-a răspuns: «Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare și până să mă târăsc eu acolo, că sunt paralitic, altul vine înaintea mea și se vindecă». Un om paralitic de 38 de ani, care stătea acolo, la buza scăldătorii oilor, unde venea Îngerul, 38 de ani nu a avut pe nimeni care să-l arunce în fântână, în apa tulburată. Iar aici au venit patru oameni, care s-au rugat pentru el, patru oameni care pentru că n-au putut intra pe ușă, au rupt acoperișul și l-au coborât pe bolnav la Iisus. Vedeți cât de puternică este intercesiunea? Vedeți cât de puternică este rugăciunea noastră pentru alții, mai ales când o facem cu credință, când o facem cu durerea sufletului, pentru un copil rătăcit, pentru o soție care ne-a părăsit sau pentru un soț care ne-a părăsit, pentru părinții care au făcut lucruri rele? Această rugăciune este foarte puternică, dar trebuie să aibă în ea iubirea lucrătoare. Așa este ușor când afirmăm: „Eu îl iubesc pe aproapele meu”. Nu este vorba despre această iubire teoretică, ea nu are nicio valoare, ci valoarea este a iubirii lucrătoare, adică atunci când ceea ce spui tu are corespondent faptic, căci noi dovedim credința noastră prin faptele noastre. Apostolul Iacov spune așa: «Dovedește-mi mie credința ta din faptele tale și eu îți voi dovedi faptele mele bune din credința mea». Nu merg una fără cealaltă. O iubire fără fapte bune este moartă, iar o faptă bună fără credință este oarbă, ea nu lucrează în sensul iubirii.

Dragii mei, Biserica insistă foarte mult pentru rugăciunea de intercesiune. Se spune așa: «Rugați-vă unii pentru alții, căci mult poate rugăciunea dreptului pentru un păcătos». Dacă cineva a întors de la necredință pe un păcătos prin rugăciunea lui, și-a câștigat un loc de cinste în cer: într-atât este de apreciat în iconomia divină omul care se roagă pentru celălalt! Să nu obosim niciodată în rugăciunea pentru semenii noștri! Să nu facem diferență între cei care sunt buni și cei care sunt răi, pentru că niciodată nu știm ce este în sufletul omului. Numai Dumnezeu cunoaște sufletul omului. Poate că un om care este rău a avut ceva în viața lui: o frustrare – și frustrarea l-a făcut să fie rău – sau ascunde o rană prin agresivitatea lui. Totdeauna Biserica este cea care caută în fiecare dintre noi ceea ce este pozitiv, ceea ce constituie fondul nostru bun, originar, creștin-ortodox. Ea cercetează adâncurile sufletului nostru prin preoți, prin episcopi, prin spovedanie, prin discuții personale.

„Tu, Doamne, îmi ești mai interior decât îmi sunt eu însumi”

În prezent se vorbește despre psihologia abisală, care încearcă să pătrundă adâncurile necunoscute ale noastre. Dar această „psihologie abisală” a fost făcută practic de Sfinții Părinți, care au instituit ca o regulă de spovedanie, cercetarea în adânc a sufletului omenesc până în cele mai mici amănunte ale lui, surprinse prin întrebări. De aceea, știm că Biserica percepe dincolo de stratul superficial al culturii sau al educației pe care am primit-o în „cei șapte ani de acasă”. Acesta este un strat superficial, care poate sau nu să aibă resurse în adânc. Dincolo de această educație simplă, de cultură, de teoriile pe care le facem, de calculele pe care le facem pentru justificarea faptelor noastre bune sau a faptelor noastre rele, dincolo de toate acestea există un adânc duhovnicesc care merge foarte, foarte în profunzimea sufletului nostru. De aceea, eu voi spune că „Tu, Doamne, îmi ești mai interior decât îmi sunt eu însumi”. Dincolo de toate, de modul în care simțim câteodată în inima noastră când suntem cu conștiința încărcată pentru toate faptele rele pe care le-am făcut, pentru păcatele foarte multe, dincolo de toate acestea, Îl găsim pe Iisus Hristos în sufletul nostru. De aceea, Mântuitorul le și spune celor de-a dreapta Sa că «pe Mine M-ați văzut în închisoare și ați venit la Mine, M-ați văzut bolnav și M-ați cercetat, M-ați hrănit, M-ați adăpat». Și ei L-au întrebat: «Când Te-am hrănit noi pe Tine, Doamne, Dumnezeule, pentru că nu Te-am văzut?». Mântuitorul le-a răspuns: «Când pe cei mai mici dintre ai Mei i-ați hrănit și i-ați vizitat, pe Mine M-ați hrănit și M-ați vizitat». Așa că aceasta este cea mai adâncă, cea mai abisală introspecție pe care o putem face în inima noastră: să-L găsim pe Dumnezeu în noi. Găsindu-L pe Dumnezeu în noi și întorcându-ne spre Dânsul, cu toată puterea inimii noastre și a sufletului nostru, și cu mintea noastră, noi ajungem la rugăciunea pentru noi și pentru ceilalți.

Poate că de multe ori eu, ca preot, citesc pomelnicele o dată la Proscomidie și o dată așa, cu glas tare, pentru ca să vă asociați cu mine, cu rugăciunea mea, când îi pomenesc pe prietenii voștri sau familia voastră. Altfel, rugăciunea cea mai valabilă este acolo, la Proscomidie, în taină, când pregătesc pâinea și vinul pentru trupul și sângele Mântuitorului. Acolo este rugăciunea cea mai puternică. Dar mai citesc o dată pomelnicele cu glas tare, pentru ca să vă aduceți aminte de ei și când zic eu: „Iartă-i pe robii Tăi, cutare și cutare, cu tot neamul lor cel adormit sau viu, cu casele lor”, să vă rugați cu mine, pentru că rugăciunea mea, într-un sens, este rugăciunea unui străin, pe care o fac dintr-o datorie preoțească. O fac cu dragoste, mărturisesc, cu adâncime duhovnicească, dar sunt mulți, și adeseori inima mea și mintea mea rătăcesc și inima mea este mai puțin înfierbântată și spun cuvintele cu buzele. Deși și rugăciunea cu buzele este mai bună decât o nerugăciune, dar când voi vă rugați cu mine împreună, măcar la pomelnicul vostru, atunci eu simt chemarea voastră, eu simt duhul vostru care se roagă cu mine și simt că nu mai sunt singur în rugăciunea mea.

În special rugăciunea aceasta de intercesiune este o comunicare între preot și credincios sau între cel care se roagă și cel pentru care se roagă, în special rugăciunea de intercesiune pentru morți. Vedeți că protestanții neagă relația noastră cu morții. Ei spun că Dumnezeu a hotărât dintru început cine se mântuiește și cine nu se mântuiește. Dar noi zicem așa: cel care este mort este sau în Rai sau în iad, noi nu știm. Dar noi ne rugăm pentru el. Dacă el este în Rai, se bucură că inima noastră se înalță spre dânsul. Când este în iad, se bucură pentru că cineva își amintește de el. Totdeauna, dragostea altora ne încălzește. Când vede că cineva își amintește de el și se roagă pentru el, își amintește și el de Dumnezeu, de păcatele pe care le-a făcut și la Judecata din urmă poate că va fi pus de-a dreapta Domnului. Dacă rugăciunea noastră pe care o facem pentru el ține până în sfârșit, poate că va fi pus de-a dreapta Domnului. Deci rugați-vă cu foarte multă nădejde pentru cei morți!

Sfinții Părinți menționează momente în care cineva a fost salvat din iad înainte de Judecata de apoi pentru rugăciunea plină de foc, de lacrimi a acelora care s-au rugat pentru el. Sfinții Părinți menționează că au fost anunțați de Înger că rugăciunea lor a fost ascultată. Dar acestea sunt cazuri cu totul speciale. Cine se poate ruga ca Sfinții Părinți, cine poate interceda în fața lui Dumnezeu cu toată ființa lui ca un Sfânt Părinte, ca un monah? Noi facem cu puțin handicap toate lucrurile acestea, dar rugăciunea de intercesiune este foarte puternică. De aceea, puneți-i pe pomelnic, rugați-vă pentru ei, dar nu scrieți cum ați scrie pentru cineva pe care nu-l cunoașteți: ai pus șapte nume și ai uitat că le-ai pus. Când vii la biserică, rămâi cu gândul că este o vreme în care preotul se roagă cu voce înceată la Proscomidie, înainte de a începe Liturghia, sau cu voce tare în timpul Liturghiei și întărește rugăciunea preotului! Și glasul rugăciunii voastre este ascultat în cer și prin Dumnezeu se răsfrânge asupra celui pentru care ne rugăm. În felul acesta, noi stabilim o relație între Biserica noastră văzută, luptătoare, care este plină de drepți și de păcătoși, și Biserica cea triumfătoare din cer, în care sunt cei care au rânduit bine viața lor și au murit spovediți și împărtășiți, cu sufletul împăcat, împăcați cu Dumnezeu. Între noi, cei vii cu trupul și cei vii cu sufletul din cer – Biserica triumfătoare – se face legătura cu fiecare parastas, cu fiecare pomenire pe care o facem, când Îi arătăm lui Dumnezeu că știm că avem în cer o Biserică triumfătoare: părinți, frați, rude, care au murit și care au fost buni, care se roagă pentru noi, și noi, ca niște păcătoși, ne rugăm pentru ei. Și preotul, păcătos și el, dar sârguitor, se roagă împreună cu noi. Și poate așa ne facem mai buni, poate așa ajungem să ne iubim unii pe alții, poate așa ajungem să încetăm răutățile unora față de alții, poate așa refacem cu adevărat un racord între noi, cei care trăim pe pământ, și cei din cer și avem astfel o singură Biserică, Biserica lui Hristos, al cărei Cap este Hristos și al cărei Trup mistic este tot Hristos Dumnezeul nostru. Amin.

(Articol preluat din Revista Atitudini Nr. 44)