„O națiune care-și uită martirii și eroii este o națiune sinucigașă” Periprava – lagărul comunist de exterminare; de Monahia Fotini

Groapa comună a uitării
„Delta Dunării apele sale voia să-și ascundă, nesuferind să vadă jertfa voastră cea defăimată, Părinte, cum cu brațe schiloade munți de pământ ați săpat și înfruntând vânturi năprasnice, arșiță și ger, snopi mari de stuf ați tăiat, iar sângele vostru scurs prin șanțuri apele Dunării l-au purtat, sfințind pământul țării și al lumii, pentru care noi ne închinăm nevoințelor voastre, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!” (Condac din Acatistul Pr. Justin Pârvu)
Legați în lanțuri, schingiuiți, înfometați, exterminați prin muncă silnică și tratați animalic, umiliți și batjocoriți în mod inuman de către ofițerii de serviciu ai regimului represiv totalitarist, bătuți cu ranga, asasinați prin împușcare și aruncați cu nemilostivire în gropi comune, fără cruce, fără nume, într-un colț uitat de țară, unde doar apele și păsările Dunării mai pot mărturisi, peste 5000 de deținuți politic au fost închiși în lagărul de muncă forțată de la Periprava, com. C.A. Rosetti, jud. Tulcea. Mulți dintre aceștia erau preoți, dar și miniștri, ingineri, oameni de cultură, toate acele suflete alese ce au avut curajul să se împotrivească regimului comunist, toți acei cu adevărat oameni care au avut demnitatea să nu închidă ochii în fața atrocităților și reeducării unui neam întreg, toți acei români care au rămas verticali, nemânjiți de rușinoasa colaborare cu trădătorii de țară. Pe liniștea, rânjetul, compromisul multora din libertate s-a construit monstruosul Stat comunist. Comunismul a săltat din sânul țării pe fiii ei cinstiți, aruncându-i în obezi, pentru a putea cu ușurință reeduca din temelii o națiune întreagă. Nu cei din lanțuri erau sclavii, ci cei ce liberi fiind, acceptau să moară sufletul în ei, să le fie ucise credința, neamul și demnitatea. Tot sclavi rămânem și noi astăzi, dacă nu ne vom întoarce în trecut să îi scoatem la lumină din groapa comună a uitării, dacă nu vom reabilita trecutul, condamnând corect comunismul prin cei ce l-au implementat și susținut în România. O națiune care-și uită martirii și eroii este o națiune sinucigașă.

Periprava – Formațiunea 0830
Colonia de muncă de la Periprava, numită în sistemul penitenciarelor Formațiunea 0830, în perioada ’59-’64, când era destinată strict deținuților politic, era alcătuită din trei formațiuni: una amenajată, destinată conducerii administrative a penitenciarului, a doua deținuților politici închiși în barăci de chirpici, cu acoperiș din stuf, clădite direct pe pământ, fără niciun fel de pardoseală. „Un pătrat mare de pământ nisipos, închis de jur-împrejur cu un gard cu două rânduri de sârmă ghimpată, lagărul pătrat avea latura de aproape un kilometru, la poartă şi din sută în sută de metri, erau posturi de supraveghere pe platforme înalte, unde făceau de pază santinelele înarmate cu pistoale automate, mitraliere, grenade; platformele erau prevăzute cu reflectoare, telefon, sistem de alarmă. În curtea lagărului erau construite şase barăci, din lemn, cu pereţii şi acoperişul din stuf. În fiecare baracă erau paturi metalice, suprapuse. În fiecare baracă se găseau cam 200 de deţinuţi. Alte barăci erau pentru comandantul cu corpul de gardă, magazia cu alimente, magazia cu efecte şi cu bagajele noastre civile, cantina, un atelier de reparat uneltele de muncă, closetele, uzina electrică care lumina lagărul toată noaptea” (cf. Gheorghe Mazilu, În ghearele Securităţii, Lausanne, 1981, p. 133). Cea de a treia componentă se afla pe apă, sub formă de bac plutitor, cunoscută drept secțiunea Grind, aflată la 3 km. de cea principală, către comuna C.A. Rosetti și satul Sfiștoca, alcătuită din doar patru barăci, efectivul maxim al celor încarcerați aici ajungând la 500 de deținuți. Scopul oficial al înfiinţării coloniei a fost construirea unui dig între localităţile Periprava şi Sfiştoca, ca măsură de protecție împotriva inundării terenurilor ce urmau să fie defrişate de stuf şi apoi desţelenite în vederea utilizării lor ca suprafeţe agricole. De asemenea, se avea în vedere şi înălţarea şoselei din comuna Periprava pe o distanţă de mai mulţi kilometri, după cum se arată într-un comunicat IICCMER .

Abuzurile dictaturii comuniste
Lipsiți de hrană și asistență medicală, munceau în condiții inumane și sub teroarea supraveghetorilor care se întreceau în a-și depăși normele de serviciu, fălindu-se în fața regimului dejist, aplicând torturi greu de imaginat pentru normele nerealizate în timp record. Deținuții erau folosiți în mod abuziv la muncile câmpului, prășind porumbul, sfecla de zahăr, floarea soarelui, și cu precădere la tăierea stufului. Din mărturiile unor supraviețuitori ai gulagului comunist, aflăm câteva din abuzurile administrației penitenciarului: „După ce strângeau stuful în snopi, aproximativ 50 de kg, erau obligaţi să îi ducă în spate pe o distanţă de peste un kilometru, fără să îl târască pe jos. În cazul în care se clătinau, câini special dresaţi îi muşcau de călcâie. Norma zilnică pentru fiecare deţinut era de 15 snopi, iar cei care nu reuşeau să o facă primeau o raţie redusă de mâncare şi uneori erau bătuţi la tălpi. Zona de unde urma să fie recoltat stuful era înconjurată de sârmă ghimpată şi garduri electrificate şi păzită de patrule călări sau de echipe de paznici cu câini”.
De asemenea, Părintele Justin Pârvu, care a fost închis 4 ani în lagărul de la Periprava, ne relata următoarele: „Păi, ce osteneală aveam noi în Deltă, ca deținuți! Să vii tu dintr-o celulă după opt ani, torturați fizic și psihic, și să ții piept la așa agricultură, cu o sapă de 4 kg!… Când începeam lucrul la ora 7 dimineața, era o căldură de nici nu puteai să stai pe fierbințeala nisipului. Eram supravegheați și când vedea caraliul că vrea să te ajute careva – ferească sfântul! Eram istoviți și sleiți de puteri, iar la capătul rândului ne aștepta un cazan cu fiertură de carne de cal. Era numai spumă și nu mânca nimeni. Apoi erau niște vânturi foarte puternice, încât când plecam seara, eram totuna numai praf. Când ajungeam la cabană nu ne mai recunoșteam unul cu altul. Primeam și noi câte o căniță de apă.
Dar să vedeți cât de grea era pentru ei numerotarea. Începea gardianul numerotarea din trei în trei și nu ajungea săracu’ prea departe, că se împotmolea. Venea locotenentul major și el: Ce faci, măi prostule, numără și tu pe două paturi!. Dar nu reușea nici acesta. Venea în cele din urmă comandantul și, după ce se încurca și el, punea pe unul din noi să facă numerotarea. Și până la urmă, banditul număra, în cinci minute, 800 de oameni.
Mai primeam o zeamă, un fel de mâncare de bostan cu coaja groasă, și asta era toată hrana noastră. Unii mai munceau și la grădină. Și ferească Dumnezeu să fi luat vreo căciulie de usturoi sau să fi dus vreun morcov la câte un bolnav! Mare minune să scape cu viață unul ca acesta. Apoi era pedeapsa cu izolarea. Stăteai 48 de ore ghemuit cu mâinile la piept într-o carceră de beton aflată la doi metri sub pământ încât abia răsuflai” .
Nea Colea Vanea, localnic din Periprava, în vârstă de 70 de ani, își amintește: „La bac, aici, la Gironde, îi băteau și se auzea și în sat cum îi băteau, îi dezbrăcau în pielea goală, îi legau de sălcii și îi mâncau țânțarii” . Un alt supraviețuitor, Gheorghe Tomici, consemnează: „…un judecător din Timișoara a fost pus de către militarii care asigurau paza să smulgă iarba cu gura, proteza rămânându-i acolo. Un deținut nu a vrut să smulgă cu gura, iar în baracă ne-a arătat cum a fost bătut cu sârmă de oțel de către cadrele militare. Personal am fost pus și eu să smulg iarba cu dinții. Bătaia era la ordinea zilei”.
Chiar dacă, și așa târziu, Justiția din România a găsit țapul ispășitor în persoana comandantului Coloniei, Ioan Ficior, în lipsa unor anchete serioase și condamnări pe măsură, s-au păstrat totuși, mulțumită IICCMER, câteva consemnări ale unei comisii de anchetă desfășurate în perioada 1966-1968, care să ateste crimele unui întreg Stat comunist, directivele fiind date direct de la centru. Pavel Ștefan, fost ministru de Interne între 1952 și 1957, declara atunci în fața comisiei de anchetă: „Era un sistem de a bate fără milă, în mod barbar. (…) Deținuții erau bătuți în asemenea hal încât pierdeau carnea de pe ei. (…) Părerea mea este următoarea: că oamenii puși să conducă aceste închisori și lagăre nu au fost ținuți în mână și nu li s-a pus în vedere cum trebuia să se comporte. (…) Li s-a permis să bată ca mijloc de a stăpâni pe deținuți”. Concluziile acelei comisii de anchetă, deși la vremea respectivă scopul real al investigațiilor a fost altul, sunt mai mult decât concludente. Ele arătau că în România, în perioada 1948-1964, a existat un regim de exterminare a deținuților politici în multe dintre centrele de detenţie politică din ţară, pus la cale de puterea politică comunistă .

Morții de la Periprava și lipsa vinovaților
Începând din septembrie 2013, IICCMER a întreprins investigații arheologice la Periprava, pentru a găsi și recupera rămășițele pământești ale deținuților politici decedați în lagăr și aruncați în gropi comune, peste 100 la număr, din atestările rezultate în urma mai multor anchete. Între anii 1958-1963, la Periprava s-au înregistrat 124 de decese ale deținuților politici, confirmate până acum, cel mai tânăr dintre aceștia având vârsta de 19 ani, iar cel mai în vârstă, 71 ani. În anul 1960 s-a înregistrat doar jumătate din numărul total al celor decedați. Decedații erau transportați întotdeauna noaptea și înhumați într-o zonă situată lângă cimitirul satului. Nea Colea Vanea, vecin cu zona în care erau înhumați deținuții, copil fiind pe timpul funcționării lagărului, își amintea: „Îi îngropau noaptea, îi aduceau cu căruța, cum erau ei, așa goi, îi puneau într-o groapă comună, prima oară îi puneau în cutii de scândură, iar după aceea, nu dovedeau cu ele, făceau o groapă comună, puneau o rogojină jos, una sus, îi îngropau și plecau, cu rogojina așternut, deasupra turnau 5-6 găleți de var, (…) gropi săpate pân’ la apă, când dădeau de apă se opreau” . De asemenea Ioan Melinte, fost frontierist, adaugă o mărturie înfricoșătoare ce devoalează abuzurile sistemului administrativ de atunci, abuzuri și crime mușamalizate încă: „În iarna anului 1961, au decedat vreo 6 deținuți politici și cadavrele au fost duse la marginea coloniei, unde erau plantați niște pruni și noaptea au fost duși acolo și îngropați. Mai arăt că deținuții erau îngropați în gropi comune, iar iarna când pământul era înghețat cadavrele erau aruncate în Dunăre”.
Din ultimul comunicat al ICCMER, din data de 13 iulie a.c., unde se anunță o nouă campanie de investigații arheologice la Periprava, aflăm printre altele și cine ar trebui să fie cei răspunzători pentru odioasele crime și persecuții: „Printre cei răspunzători, în diferite grade, pentru ceea ce s-a întâmplat în colonia de la Periprava se află mai multe persoane, de la comandanţi, şefi de secţii, personal sanitar şi administrativ şi până la simpli gardieni, care în virtutea funcţiilor au ordonat, tolerat sau aplicat un regim de detenţie, care avea ca principal scop distrugerea rezistenţei fizice şi morale a deţinuţilor, iar în cazul celor ale căror resurse de viaţă se epuizau, decesul. Există, de asemenea, vinovăţia indiscutabilă a înalţilor responsabili din conducerea Ministerului Afacerilor Interne şi, în ultimă instanţă, a liderilor de partid şi de Stat din acea perioadă, asemenea practici fiind dictate sau sugerate pe cale ierarhică” .

Banii mai presus de memorie
Statul român, la 29 de ani de la căderea comunismului în România, nu a găsit încă responsabilii holocaustului comunist, dovadă fiind nu numai lipsa unor procese edificatoare, ci și indolența față de suferința, martirajul și persecuțiile zecilor de mii de pătimitori din lagărele comuniste din România. La Periprava, Statul Român nu doar că nu a demarat niciun proiect de construire a unui muzeu anticomunist destinat memoriei martirilor din temnițele comuniste, sau de ridicare a măcar unui singur monument care să ateste suferințele urgiei lagărului comunist, dar a vândut acel teren, îmbibat cu sânge românesc și cu suferință, unor comercianți străini în scopuri turistice care să profite financiar de pe urma pătimirii unui popor. Dacă nu îi mână nici un sentiment de recunoștință măcar să învețe din perseverența torționarului Ioan Ficior care semnala într-o notă de serviciu: Ioan Ficior „(…) asigur partidul care m-a crescut și m-a educat, că voi duce cu și mai multă perseverență lupta contra dușmanilor poporului nostru muncitor și voi lovi fără cruțare în ei”. Ridicați centre memoriale și așa veți asigura România democrată, care s-a clădit pe sânge de martiri, că veți duce cu perseverență lupta împotriva socialismului comunist!

Troițe sfinte pe urmele martirilor Bisericii șui Hristos
Dacă Statului nu-i pasă de recuperarea memoriei martirilor anticomuniști, Biserica Ortodoxă a fost singura care a încercat să spele obrazul României prin reabilitarea martirilor și mărturisitorilor închisorilor comuniste, înălțând locașuri de cult și centre memoriale pe locurile unde aceștia au pătimit. La Periprava, piatra de temelie a schitului cu hramul Soborul Sf. Apostoli a fost pusă acum trei ani, la 22 septembrie 2015 în prezența P.S. Visarion, Episcopul Tulcei care a sfințit și troița ridicată pe locul viitorului așezământ monahal, iar anul acesta pe 30 iunie, preoți, monahii de la mănăstirile Poarta Alba și Paltin Petru-Vodă, precum și credincioși inimoși din cadrul Frăției Ortodoxe Sf. Gheorghe au participat la Liturghia arhierească săvârșită cu ocazia hramului viitorului locaș de rugăciune de la Periprava – Soborul Sfinților 12 Apostoli.

Preasfințitul Visarion al Tulcei: „Hristos suferea împreună cu ei”
„Iată și noi astăzi ne-am adunat în locul acesta, un loc încărcat de lacrimi și de suferințe pentru a ne aduce aminte de jertfa Sfinților Apostoli, de predica lor, de jertfelnicia lor, dar pentru a ne aduce aminte, în același timp și de cei care, în urmă nu cu mult timp, pe aceste locuri, au îndurat și bătăi și scuipări, au îndurat toate în numele Domnului Iisus, pentru că cei care au trecut prin școala suferinței aici, de la Periprava, erau conștienți de fapt, că nu ei suferă, ci Hristos este cel care suferă împreună cu ei. Iată, locul acesta este sfânt și binecuvântat pentru că a fost udat din plin, de lacrimile deținuților care au petrecut o vreme mai lungă sau mai scurtă aici și mulți dintre ei nu au mai plecat din locurile acestea și poate că oasele lor albite, aflate sub pământ, sunt ca niște moaște care ne cheamă și pe noi la sfințenie, ne cheamă la curaj și ne cheamă la eroism creștin. Când a fost vorba să punem piatra de temelie pentru un loc de închinare aici, la Periprava, ne-am gândit că cel mai bun lucru ar fi să închinăm acest loc de închinare Soborului Sfinților 12 Apostoli. De ce? Pentru că cuvântul apostol în limba greacă însemnează „trimis”. Ei au fost niște trimiși, niște misionari ai Mântuitorului Hristos în toată lumea, binevestind pacea, dragostea și jertfelnicia față de Hristos și față de cuvântul Evangheliei Sale. Toți Apostolii, cu excepția Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, care a murit la bătrânețe, la aproape o sută și ceva de ani, au murit de moarte martirică. Toți au cunoscut temnița, au cunoscut batjocura, au cunoscut toată răutatea omenească. De aceea, ca un arc peste timp, iată, cinstirea mărturisitorilor de astăzi, împreunată cu cinstirea mărturisitorilor de acum 2000 de ani, a Sfinților Apostoli, este un lucru bineplăcut înaintea lui Dumnezeu și este în același timp un lucru care ne îndeamnă și pe noi, cei de astăzi, la păstrarea credinței ca lumina ochilor din cap, credință pe care să o mărturisim prin toată fapta cea bună și în același timp ne cheamă și pe noi la mărturisire, ne cheamă la credință, la nădejde și la dragoste.
Fie ca amintirea celor care au pătimit pe aceste locuri să fie pururea în inima noastră și a tuturor românilor, mai ales în aceste vremuri tulburi pe care le trăim, când avem nevoie de exemple vii și exemple de acestea le aflăm, iată, și în Sinaxarul Bisericii, dar le aflăm și în Sinaxarul mare al istoriei neamului nostru românesc.

Să-i rugăm pe Sfinții 12 Apostoli ca prin rugăciunile lor, să ne ocrotească pe noi, cei de astăzi, să ne ocrotească și să ne păstreze în credința moșilor și strămoșilor noștri, să ne păstreze în dragoste față de Sfânta Biserică, în dragoste față de valorile spirituale ale neamului nostru românesc și mai ales să ne păstreze în dragoste unii față de alții pentru că avem nevoie de dragoste jertfelnică, avem nevoie de iubire sinceră și dezinteresată pentru ca să arătăm că suntem aceiași buni români ca și înaintașii noștri și buni creștini ortodocși, adică dreptmăritori, cinstitori și împlinitori ai poruncilor Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos”.
Nădăjduim că România va reuși în cele din urmă să ofere cinstea cuvenită memoriei martirilor rezistenței anticomuniste, iar Biserica sa integreze în paginile Sinaxarului românesc aceste nume de martiri și mărturisitori ce au luptat pentru apărarea credinței și a Bisericii strămoșești.

(Articol publicat in Revista Atitudini, Nr. 56)