Sinaxar 24 Aprilie

Sfântul Ierarh Ilie Iorest

Sf. Ilie Iorest s-a născut în Ardeal, dintr-o familie de creștini dreptmăritori, buni credincioși. În Sfântul Botez a primit numele Sfântului Proroc Ilie. De copil e trimis în Moldova, la mănăstirea Putna, ctitoria voievodului Ștefan cel Mare, să învețe carte și să-și cultive însușirile cu care l-a înzestrat Dumnezeu. Aici s-a deprins tânărul Ilie cu meșteșugul scrierii frumoase, cu zugrăvitul icoanelor, cu cititul cărților, cu postul, cu rugăciunile și cu privegherile. Aici a intrat în viața călugărească, schimbându-și numele Ilie în cel de Iorest, căutând să-și dăruiască toate puterile slujirii lui Hristos Dumnezeu și încercând să-și potrivească viața cu cea a sfinților pe care-i zugrăvea pe icoane. Astfel călugărul Iorest a ajuns atât de îmbunătățit, încât evlaviosul voievod al Moldovei, Vasile Lupu, îl numea „om preacinstit și întru toate credincios”. Pentru virtuțile lui de călugăr înțelept și îndrăgit de viețile sfinților, Vasile l-a găsit potrivit și l-a ajutat să ajungă mitropolit al Ardealului, în cetatea Bălgradului, sau cum i s-a zis mai târziu – Alba-Iulia, unde a păstorit între anii 1640-1643.

În timpul acela Biserica din Ardeal era greu încercată. Tipografia din Bălgrad nu avea meșter care să-i facă literele și să-i gătească podoabele pentru Evanghelia cu învățătură, începută de mitropolitul Ghenadie. Unii începuseră să cugete că lucrarea aceasta va putea fi continuată numai de iscusitul ieromonah Iorest de la mănăstirea Putna. „Oamenii plănuiseră puțin, dar Dumnezeu rânduise mai mult”.

Biserica Ardealului nu avea trebuință numai de un tipograf, ci mai mult de un păstor. Mitropolitul Ghenadie murise la 3 septembrie 1640 și calvinii socotiseră că acum a sosit momentul să atragă pe români la legea lor, fără Sf. Taine și fără Sf. Liturghie.

Trecuse aproape un veac de când, începuseră calvinii, stăpânii de atunci ai Ardealului, să atragă pe români spre legea lor. Sprijiniți de voievozii Ardealului, mai marii bisericii calvine (superitendenții) au ispitit pe români cu cinstiri și cu averi pe unii, cu școli și cu cărți românești în care strecuraseră învățăturile lor, pe alții, iar pe cei neînduplecați și statornici în credință, prin luarea averii, prigoane și închisoare. Iar mitropolitului Iorest, ca să-l întărească în scaunul vlădicesc, i-au cerut să subscrie următoarelor condiții: să traducă și să tipărească în limba română rugăciunile de seară și dimineață ale calvinilor; să traducă, să tipărească și să cânte la slujbe cântările calvinilor; să învețe tineretul catehismul calvinesc. „Momeala era ispititoare: limba românească la slujbe, în biserică, în școală. Dar viclenia era adâncă. Dulce era pentru urechile românilor îndatorirea de a avea și ei școală în limba românească, dar amară era învățătura ce avea să li se dea în școala aceasta! Dulce era îndatorirea de a tipări cărți de credință pentru Școală și Biserică în limba românească, dar amare erau cuvintele ce aveau să umple foile acestor cărți!”[1].

Grele au fost aceste condiții pe sufletul unui mitropolit al românilor din Ardeal și mai ales pe sufletul lui Ilie Iorest care învățase tainele credinței ortodoxe într-o mănăstire a lui Ștefan cel Mare și într-o țară – Moldova voievodului Vasile Lupu, în care la 1642, prin soborul de la Iași, s-a întărit mărturisirea ortodoxă a mitropolitului Petru Movilă – carte de temelie pentru Biserica Răsăritului, până în ziua de astăzi. Cu mare amărăciune și strigare a inimii, Ilie Iorest le-a subscris cu mâna, dar cu inima, ca mitropolit ortodox român, nu le-a aprobat și nu le-a împlinit niciodată.

Ajuns mitropolit al Ardealului cu ajutorul voievodului Vasile Lupu și sfințit arhiereu de mitropolitul Țării Românești, Ilie Iorest recunoaște de stăpân numai pe Dumnezeu, dreptar pentru credință învățăturile Bisericii Ortodoxe și pilde luminoase de urmat, viețile sfinților și ale mucenicilor. Slujește sfintele slujbe după pravila Bisericii Răsăritului, propovăduiește neobosit cuvintele lui Dumnezeu, dezvăluie rătăcirile ereticilor, își cercetează bisericile, încheie tipărirea Evangheliei cu învățătură ca prin ea să „întărească legea creștinească și credința dumnezeiască”, face tot ce-i stă în putință să-și ferească turma de rătăcirea calvinească.

Pentru dârzenia cu care și-a apărat credința și turma, mitropolitul Iorest a început a fi dușmănit și prigonit. Dușmanii lui de moarte, calvinii, au adus împotriva lui mărturii mincinoase, au născocit pâri nedrepte și vicleșuguri urâte și astfel au izbutit să-l judece și să-l scoată din scaunul de mitropolit. Dar atât nu a fost de ajuns: l-au despuiat de toate bunurile ce le avea, l-au legat în lanțuri, l-au aruncat în temniță și din când în când îl scoteau cu trupul gol în fața bisericii din Bălgrad, unde a predicat credința cea dreaptă, și-l băteau cu nuiele până la sângerare. Așa a pătimit mitropolitul Iorest nouă luni de zile: batjocuri, bătăi, lanțuri și închisoare. Cu lanțurile la mâini a fost silit să zugrăvească castelul de la Iernut al principelui calvin Rákoczy.

După nouă luni de asupriri și de suferințe, mărturisitorul lui Hristos, sfântul mitropolit Iorest, a fost eliberat din închisoare, în schimbul unei sume de o mie de taleri, împrumutați de la principele Rákoczy, după ce au semnat de chezășie 24 de fruntași dintre românii dreptcredincioși.

Scăpat din închisoare, mitropolitul Iorest s-a dus în Moldova la Putna, la voievodul Vasile Lupu și la mitropolitul Varlaam și apoi în Rusia, la țarul Mihail Feodorovici, ca să strângă banii cu care să-și plătească datoria. Pretutindeni a fost primit cu cinstea cuvenită celor ce au pătimit ocări, bătăi și lanțuri pentru dreapta credință.

Mai târziu, între anii 1656-1657, Ilie Iorest a ajuns episcop la Huși, unde în pace s-a săvârșit.

După cum spuneau și mărturiseau Apostolii Domnului, că trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni (FA 5:29), așa a lucrat și a mărturisit și Sf. Iorest: a ascultat mai mult de Dumnezeu, decât de oameni (calvini). A mărturisit cu tărie credința străbună și a pătimit pentru ea cumplit, ca și Apostolii, făcându-se pildă nouă tuturor cu viața lui sfântă și cu credința lui dreaptă. Cât a stat în fruntea Bisericii Ardealului mitropolitul Iorest a fost o lumină din care s-au aprins și alte lumini, alte suflete credincioase care și-au apărat credința cu prețul vieții. Și de aceea, ca să ne lumineze și pe noi, Ilie Iorest a fost canonizat, înscris în rândul sfinților ierarhi mărturisitori ai Bisericii Ardealului, la Alba-Iulia – unde a pătimit – în ziua de 21 octombrie 1955.

 

Sfântul Mitropolit Sava Brancovici

Deodată cu mitropolitul Ilie Iorest, a fost canonizat și înscris în rândul sfinților ierarhi și mărturisitori ai Bisericii Ardealului și mitropolitul Sava Brancovici, alt însuflețit luptător împotriva asupririlor calvine, mare păstor și apărător al Bisericii Ortodoxe, se zice rudenie de sânge cu Brâncovenii din Țara Românească.

S-a născut în Ineu (regiunea Arad) la începutul veacului al XVII-lea, dintr-o familie care mai dăduse Bisericii din Ineu încă trei episcopi. Bunicul său se numea Gheorghe Brancovici; era de origine sârbească. Unchiul său, Longhin, a fost episcop la Ineu și Lipova; mai apoi îl aflăm în Țara Românească, așezat ca pictor în mănăstirea Comana, refugiat acolo poate din calea turcilor. Tatăl său, se numea Ioan, era ofițer cu grad de căpitan în armata principatului ardelean, cu sediul în Ineu, unde apăra cetatea de atacurile turcilor. Erau la părinți 4 frați (dintre care unul, Gheorghe, a fost cronicar, bărbat de cultură, care și-a înscris numele în Istoria literaturii române) și două surori. Spre bătrânețe, mama lui s-a călugărit sub numele de Maria.

Din aceste date despre familie, se vede că Simeon (așa s-a numit el din sfântul botez) a crescut într-un aer curat de bună cucernicie. Prin grija tatălui său, copilul Simeon învăță mai întâi Dumnezeieștile Scripturi, apoi după ce ajunge tânăr, călătorește prin Ungaria, Serbia și Bulgaria, de unde trece Dunărea în Țara Românească, la unchiul său Longhin de la mănăstirea Comana, unde se deprinde cu învățătura și cu pravila vieții călugărești. În acel timp de studii și călătorii, acasă o ciumă răpește pe tatăl său, doi frați și două surori. Îi rămân în viață mama necăjită și un frate firav. E sfătuit să se căsătorească, să înnoiască familia amenințată cu stingerea și să continue tradiția preoțească a familiei, ceea ce el și face. După căsătorie este hirotonit preot de mitropolitul Ștefan în catedrala din Târgoviște, care pe vremea aceea era cetatea de scaun, capitala Țării Românești, adică a Munteniei cu Oltenia. În ziua hirotoniei, acasă la Ineu îi murea soția, după ce un copil îi murise mai înainte.

Când se întoarce acasă, mama sa era călugărită; poporul îl primește ca pe un arhiereu al lui Dumnezeu. În cei câțiva ani petrecuți în Ineu ca protopop, Simeon întărește așezămintele Bisericii strămoșești și face rânduială în parohiile de sub răspunderea lui. Se mai spune despre el că, în vremea aceea, mânuia cu aceeași îndemânare sabia, ca și crucea; „ziua popă, noaptea dușman” al turcilor, apărător al Ineului și al ținuturilor învecinate. Nu stă însă multă vreme în fruntea protopopiatului Ineu, căci, pentru însușirile lui alese și pentru viața sa curată, în curând este ales mitropolit al Ardealului și Banatului, ca urmaș al mitropolitului Simion Ștefan și hirotonit tot la Târgoviște, sub numele de călugărie Sava, la anul 1656.

Ajuns la Bălgrad (Alba-Iulia), unde era scaunul vlădicesc al Ardealului – încărcat cu daruri de la voievodul și mitropolitul Ștefan al Țării Românești, precum și de la unchiul său Longhin, mitropolitul e primit de soborul preoților și al mirenilor, cu litie și cântări bisericești și adus la biserica Mitropoliei, după datină, cu vrednică cinstire.

Așezat în scaunul de păstor al Ardealului, mitropolitul Sava se îngrijește să repare mai întâi reședința vlădicească și biserica arsă de turci și de tătari. Catedrală e acoperită cu țiglă (până acum fusese acoperită cu șindrilă), iar pe turnuri mitropolitul aduce cruci de fier cu globuri de aramă aurită din Țara Românească.

În vremea păstoririi mitropolitului Sava, Biserica românilor din Mitropolia Ardealului era lovită de valurile calvinizării. Principii (conducătorii) Ardealului, care erau calvini, încercau prin toate mijloacele să-i facă pe români să îmbrățișeze calvinismul. Mitropolitul Sava a căutat să-și apere turma și Biserica de lupi, oricine ar fi fost ei. De aceea, după trei ani de păstorire este scos din scaunul vlădicesc. Dar, cu sprijin de la frații din Țara Românească și din Rusia pravoslavnică, ajunge din nou la cârma Bisericii ardelene și se împotrivește cu și mai multă putere încercărilor de a face din românii dreptcredincioși, calvini.

În 1668 mitropolitul Sava călătorește la Moscova, unde câștigă încredere și ajutor de la țarul Alexei Mihailovici, precum și un hrisov care-i îngăduia ca tot la 7 ani să poată merge în Rusia după ajutoare, învoire ce o primeau numai ierarhii care se învredniceau de o prețuire deosebită înaintea țarului.

După întoarcerea lui Sava acasă, apăsarea din partea calvinilor începe să fie tot mai simțită. Principele Ardealului, Mihai Apaffi, la 1669 dă preoților români scutiri de dijmă, adică privilegii, ca să-i atragă spre calvinism, iar mitropolitului îi dă porunci de supunere sub autoritatea episcopului (superitendentului) calvin. În chipul acesta, buna rânduială în Biserică și mai ales disciplina clerului sufereau.

            Mitropolitul Sava însă nu se lasă doborât de vremuri și de oameni. Se ține treaz în mijlocul turmei, ca o stâncă neclintită în mijlocul valurilor mării. În anul 1675, ține la Alba-Iulia un mare sobor, în care se iau hotărâri privitoare la bunul mers al Bisericii: să se înlăture babonășagurile (superstițiile), să se catehizeze copiii după Sf. Liturghie; la orașe în fiecare zi să se facă servicii religioase și să se țină predici, iar la sate, pe lângă duminici, în fiecare miercuri și vineri; să se tipărească și să se introducă în biserici cărți de slujbă și de învățătură în limba poporului. Într-o singhelie de la 1677 dată preotului Paștin și semnată de mitropolitul Sava Brancovici, îl sfătuiește să propovăduiască poporenilor Sf. Evanghelie curat și limpede, „ca să înțeleagă tot creștinul cuvântul lui Dumnezeu”.

Prin toate aceste măsuri și hotărâri s-a urmărit ridicarea nivelului religios, moral și cultural, atât al clerului, cât și al credincioșilor. În fața ispitei calvinizării, mitropolitul Sava a rămas dârz și tare pe temelia credinței dreptmăritoare. Prigoanele, suferințele și martiriul lui dezmințesc cum nu se poate mai vădit pe toți cei ce-l învinuiesc că a voit să calvinizeze pe români. Ele adeveresc în ochii lumii întregi curățenia vieții și a credinței lui ortodoxe.

În anul 1679 s-a organizat un complot împotriva principelui Apaffi, care atunci era cu turcii, de către oamenii partidei creștine, care doreau să scape de sub jugul păgânilor. Între ei era și Gheorghe Brancovici, fratele lui Sava. Se pare că și Sava consimțise la planul de răsturnare a lui Apaffi. Complotul s-a descoperit și la 1680 mitropolitul a fost dat în judecata unui sinod alcătuit din calvini și din prieteni ai calvinilor, cum a fost protopopul Ioan Zoba din Vinț (unealtă de propagandă calvină), în număr de o sută. Acuzator a fost pus I. Zoba; apărător au fost Gheorghe Brancovici și Ioan Pater. Învinuirile care s-au adus împotriva mitropolitului se văd din sentință, precum și din următoarea legendă, poveste care „poate fi mai adevărată decât istoria”.

  Într-o zi, când mitropolitul Sava era la masa principelui Apaffi, ca să-și bată joc de el, o femeie i-a adus înfășat un cățel, ca să-l boteze. Fiind ziua aceea de post, mitropolitul a luat o bucată de ridiche, din care mânca el și a dat-o cățelului. Cățelul însă și-a întins botul după carne, nu după ridiche. Atunci mărturisitorul lui Hristos ar fi zis: „Eu nu-l pot boteza, că nu e de legea mea; dacă ar fi de legea mea, nu ar mânca în post carne; să-l boteze calvinii, că e de legea lor”.

Din astfel de pricini, mâniat foc, principele scoate a doua oară pe Sava din scaunul vlădicesc, îl aruncă în temnița din Vinț și ridică împotriva lui tot felul de învinuiri mincinoase. În fiecare vineri era scos din temniță, bătut și biciuit în fața poporului, până se rupeau cămașa și carnea de pe el. Un scriitor sas de atunci (Ganesch) scrie că mitropolitul Sava a suferit lovituri grele, „enorme”, iar un cronicar ungur din vremea aceea (Mihai Cserey) scrie că „pe bietul, nevinovatul vlădică l-au scos din închisoare și în ismene atâta l-au corbăcit, până ce s-au rupt cămașa, ismenele și carnea de pe el… Nemaiauzită păgânească și cumplită tiranie”…

În sentința de condamnare, mitropolitul Sava e învinuit că nu s-a îngrijit de mănăstirea și tipografia de la Aba-Iulia – de două ori arse de turci numai sub păstorirea sa – că ar fi avut țiitoare, învinuiri grele, dacă ar fi fost adevărate. Însă documentele vremii, boala și bătrânețea mitropolitului, arată că învinuirile n-au avut temei decât în ura calvinilor, care au pregătit mitropolitului român cununa muceniciei și în lăcomia de bani a judecătorilor săi, care l-au pedepsit cu 3000 de taleri, sumă pentru care i-au confiscat averea (obiecte de cult, cărți bisericești și alte cărți de învățătură, 66 în limba română și altele în limba latină, păstrate prin saci și străiți, la Sibiu). Apaffi era un tiran și prieten al turcilor, Sava era cu creștinii. Teleki marele său dregător era de asemenea un om sângeros și crud; Sava era tare în credință. Calvinii erau stăpânii Ardealului; Sava cu turma lui era supus, rob smerit al mândrilor asupritori, dar potrivnic planurilor calvinizării.

Aflând prin oamenii săi, voievodul Șerban Cantacuzino din Țara Românească, de batjocurile și suferințele la care a fost supus mitropolitul Sava al Ardealului, a pus în cumpănă 500.000 de taleri, ca să răzbune cu armele nemaipomenita barbarie. Ca să câștige pacea și prietenia cu voievodul român, Apaffi se grăbește să elibereze pe nedreptățitul ierarh, care, bătrân și bolnav de podagră, se stinge în umbră, în suferință și în sărăcie, în primăvara anului 1683. Nimeni nu i-a însemnat nici locul, nici data morții. Atât se știe că la 1 mai 1683, când fratele său dăruia o Evanghelie bisericii din Veștem (lângă Sibiu), nu mai era în viață. În același an, la 7 iunie 1683, împăratul Austriei Leopold I, care a luat în stăpânire Ardealul, ridică la rang de baroni pe frații Gheorghe și Sava Brancovici. Era o recunoaștere din partea străinilor a vredniciilor unui ierarh român, care nu și-a cruțat nici bătrânețea, nici viața, ca să sufere cazne pentru credința în Hristos și pentru legea românească.

Într-un timp când cei slabi în credință își îndreptau privirile, unii spre calvinism, alții spre catolicism, iar alții spre turcii păgâni, ca să se mântuiască din robie, Sava privește spre popor și spre frații de peste munți, spre Târgoviște și spre Țara Românească. Nu era nici cu turcii, nici cu calvinii; era cu frații dreptcredincioși de peste Carpați pe care îi cercetează cel puțin de patru ori, ca să aducă de la ei crucile strălucitoare pentru biserica Mitropoliei și nădejdea mântuirii pentru oropsitul său popor.

Mitropolitul Sava a fost un „om luminat și energic, diplomat și teolog distins”. Așa l-a văzut principele Ardealului când l-a recunoscut în scaun. A fost un înțelept care și-a „apărat dogmele credinței sale bărbătește și cu prețul vieții” (Gh. Barițiu), un păstor cu dragoste de Biserica Ortodoxă și față de poporul român, iar față de sine a fost un om cu o viață morală curată, aspră, pilduitoare. Se spunea despre el că este „omul care nu a mâncat carne”. Câtă vreme a fost în închisoare, i s-au făgăduit daruri bogate, castele și altele, numai să primească eresul calvin, însă mai bine a pătimit cruzimi și nedreptăți, decât să-și vândă „legea”. Istoricii nepărtinitori au văzut în el, ceea ce vedem și noi astăzi: un „martir al credinței românești” (Aug. Treboniu-Laurian), un „mare bărbat”, nemuritor și „sfânt al neamului”, căruia se cade să-i dăm cinste de sfânt, „căci a murit pentru Biserică și națiune” (I. Al. Lapedatu, O. Lupaș, S. Dragomir, Șt. Meteș).

Când fratele său Gheorghe îl sfătuia să fugă din calea calvinilor în altă țară, Sava stăpânindu-și durerea îi răspunde: „Frate preaiubit și fiul meu sufletesc, nu pierde puterile, căci puterea lui Dumnezeu se desăvârșește în slăbiciune… În adevăr nu mai am prea mare greutate pe suflet… timpul despărțirii mele a sosit, luptă bună am luptat… credința am păzit și acum să se preamărească Hristos în trupul meu… Vino la cea din urmă sărutare a mea… și Domnul Dumnezeu să fie cu tine… Pentru ca să-ți poți păstra viața în Ortodoxie, îți reamintesc un singur sfat: niciodată să nu te lepezi de credința dreaptă a strămoșilor noștri”…

Acesta e testamentul mitropolitului mărturisitor Sava Brancovici lăsat fratelui său și prin el nouă tuturor, în care se cuprinde sufletul unui om sfânt, credința unui ierarh care și-a purtat cu bărbăție crucea suferinței până la moarte.

 

Pentru viața lor curată și pentru credința lor dreaptă și luptătoare, pentru înțelepciunea și bărbăția lor, pentru iubirea lor față de Biserică și față de popor, amândoi acești mărturisitori ai lui Hristos, Ilie Iorest și Sava Brancovici au dreptul la amintire, cinstire și slavă în rândul sfinților Bisericii. În amintirea lor cântăm, între altele, stihira (glas 6) de la Litie: „Pe pătimitorii lui Hristos și pe luminătorii poporului, pe Iorest împreună cu Sava, credincioșii cu cântări să-i cinstim și să strigăm lui Hristos cu bucurie: Milostive Doamne, pentru rugăciunile îndelung răbdătorilor tăi mărturisitori, dă poporului tău dreptcredincios pace, iertare de păcate și mare milă”.

Sau altă stihiră (glas 2), tot de la Litie: „Pe ierarhii lui Hristos, Iorest și Sava, toți să-i lăudăm. Că au surpat toate uneltirile celor rătăciți de la dreapta credință și au întărit nestrămutat în sufletul poporului credința cea dreptslăvitoare. De aceea, cu slavă și cu cinste încununați, se veselesc acum în ceruri și se roagă pentru sufletele noastre”.

(Preluat din Cuvântări la Viețile Sfinților vol II, de Pr. Ilarion V. Felea)

 

[1] Viața și faptele Sf. Ierarh Iorest, Buc. 1957, pp. 26-27.