Acasă » Părintele Justin, așa cum l-am cunoscut eu – de Monahia Fotini. Relatare din cartea „Părintele Justin – Mărturii ale sfințeniei”


Părintele Justin, așa cum l-am cunoscut eu – de Monahia Fotini. Relatare din cartea „Părintele Justin – Mărturii ale sfințeniei”


Părintele Justin, așa cum l-am cunoscut eu
de Monahia Fotini

„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 13:15).
Aceasta este porunca Mântuitorului, și desigur cea mai înaltă, pe care Părintele Justin s-a silit să o păzească întreaga-i viață, acesta a fost stindardul vieții sale, aceasta a fost în cele din urmă a doua sa fire – starea de a iubi neîncetat pe aproapele său, de a-și dărui neobosit viața prietenului său. Pentru Părintele Justin prietenii erau oamenii necăjiți, îndurerații sufletește, sărmanii, toți care aveau nevoie de ajutorul său, într-un cuvânt iubea tot omul, chiar și pe vrăjmași. Este bine-cunoscut spiritul de jertfă al Părintelui Justin în temnițele comuniste, încât, după mărturisirea unui prieten ce a lucrat în arhivele dosarelor Securității (C.N.S.A.S), pe Părintele Justin până și gardienii l-au iubit, pentru că dragostea Părintelui Justin înmuia inimi de piatră, transforma bestiile în oameni, însuflețea parcă până și iadul. Și aceasta pentru că avea un mod dumnezeiesc de a înțelege greșeala celuilalt, nu condamna, nu judeca omul, nădăjduind neîncetat în întoarcerea acestuia.
Nu am întâlnit niciodată un om care să ardă de dor pentru aproapele precum Părintele Justin, să ardă de dragoste dumnezeiască în a ajuta pe ceilalți precum o făcea sfinția sa; într-o zi în care nu putea ajuta pe cineva, mi-a spus că el nu se simțea om, dar acea zi eu nu am întâlnit-o niciodată, cât am stat în preajma sa. Eu așa l-am cunoscut pe Părintele Justin – la vârsta desăvârșirii. Cum a ajuns să dobândească acest dar, am reușit să-mi dau seama în parte, din propriile sale relatări pe care Părintele mi le-a împărtășit de-a lungul celor 10 ani petrecuți lângă dânsul. Nu încetez să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest dar pe care mi l-a dăruit – bucuria de a sta și eu, nevrednica, în preajma unui sfânt, darul de a-l întâlni pe Părintele Justin.
Părintele Justin, atât pentru mine, ultima dintre fiii săi duhovnicești, cât și pentru ceilalți ucenici cu mult mai de cinste, era un dar al lui Dumnezeu pentru oameni, era ca o rază de soare, ca o prelungire a soarelui harului dumnezeiesc de care dacă te „agățai”, te conectai la frumusețea de negrăit a Dumnezeirii. Bucuria pe care o simțeai în preajma sa, o mărturisesc toți cei ce l-au cunoscut pe Părintele Justin.
Nu scriu acestea spre lauda mea, și nici n-aș avea cu ce mă lăuda, de vreme ce eu nu am pus nimic în practică din nevoințele și virtuțile pe care le-am văzut la dânsul, dimpotrivă mă osândesc pe mine însămi că am văzut și nu am făcut, primind un talant de preț pe care nu l-am lucrat niciodată. Scriu acestea însă spre lauda sa, pentru că dacă pietrele pot glăsui despre Dumnezeu, mă gândesc că poate și sufletul meu împietrit se va înmuia vestind faptele minunate ale acestui om pe lângă care Dumnezeu mi-a hărăzit să stau și totodată spre lauda lui Dumnezeu care a arătat cum te poți sfinți în orice timp, chiar și în vremurile noastre secătuite de duh, și mai ales într-o vreme de mare prigoană asupra Bisericii, ca aceea căreia i-a fost martor Părintele Justin, făcându-se pildă luminoasă de biruință asupra iadului comunist.

Lângă Părintele Justin simțeai o bucurie covârșitoare, simțeai Viața cea fără de moarte, cea fără de păcat, pentru că păcatul este cel ce aduce moartea și întristarea în viața noastră. Părintele Justin alina un dor, pe care oamenii obișnuiți ai lumii nu îl înțeleg – dorul de Dumnezeu. Poate că unii l-au aflat ușor, fără osteneală pe Părintele Justin. Eu, una, l-am căutat mult, cu durere și multă rugăciune.
Din clipa în care Dumnezeu s-a atins de inima mea, chemându-mă la viața aleasă a monahismului, părăsind toate bucuriile deșarte ale lumii, mă rugam neîncetat să găsesc un povățuitor duhovnicesc, așa cum citeam cu multă ardoare în Viețile Sfinților și în învățăturile filocalice ale Purtătorilor de Dumnezeu Părinți. Majoritatea celor cunoscuți mie îmi spuneau să nu mă mai necăjesc pentru că astăzi nu mai sunt povățuitori desăvârșiți ca în vremurile trecute, și singura noastră îndrumare spre dobândirea harului lăuntric ar fi doar învățătura Sfinților Părinți, pe care o putem găsi oriunde, în multele cărți publicate astăzi. Sunt sigură că Dumnezeu lucrează și așa, și cu mine a lucrat, găsind foarte mult folos în cărțile Sfinților Părinți, însă eu parcă doream ceva și mai mult, crezând cu tărie pe Sf. Simeon Noul Teolog care scria că cel ce va căuta povățuitor duhovnicesc, va găsi negreșit. Și nu încetam să mă rog ziua și noaptea ca Dumnezeu să-mi trimită acel povățuitor care să-mi arate calea sfințeniei. Voiam atât de mult să văd sfințenia, să simt, ca să știu după ce trebuie să alerg în viață, să gust, ca să recunosc gustul neînșelat al Harului, al adevăratei lucrări duhovnicești, într-o lume plină de tot soiul de înșelări și văduvită de povățuitori. Și Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea, ca și lui Toma, necredinciosul. După 5 ani de cereri și frământări, Domnul mi l-a scos în cale pe Părintele Justin. Din acest moment pentru mine a început raiul cel duhovnicesc.
Din clipa în care m-a văzut, fără să apuc să-i mărturisesc vreun gând, Părintele Justin mi-a zis, spre surprinderea mea: „Tu ai să rămâi aici, pentru că avem multă treabă împreună! Tu ai să scrii!”. Eu, vizibil consternată, îl întreb pe Părinte: „Cum să scriu eu, Părinte? Ce pot scrie atâta timp cât nu am viață duhovnicească? Eu am venit la sfinția voastră ca să învăț, nu ca să învăț pe alții”. Părintele, puțin poznaș, zâmbind, mi-a răspuns: „Ai să scrii din experiențele ascetice”. Aici am amuțit, pentru că era cumva o vedere cu duhul a Părintelui, atinsese punctul sensibil din interiorul frământărilor mele sufletești. Într-adevăr eu purtam oriunde cu mine ca o comoară de mult preț, cărțile Sf. Ignatie Briancianinov, care se chemau chiar așa, Experiențe ascetice, o carte în patru volume ce îmi era temei în viața monahală, conținând învățături despre povățuirea duhovnicească. Era de fapt un răspuns sintetizator la toată căutarea mea – experiența ascetică era sub ochii mei, întrupată în persoana Părintelui Justin. Aveam să înțeleg mai târziu că am să și scriu, colaborând la revista mănăstirii și transcriind multe interviuri, pe care Părintele Justin mi le-a oferit, încredințându-mi o mare parte din tainele sale duhovnicești, interviuri publicate și cunoscute multora. Dar atunci nu mă gândeam la nicio lucrare misionară, căutând doar să surprind la un sfânt învățături și trăiri ale experienței Harului.
La început am fost destul de surprinsă, pentru că Părintele nu predica despre Har, despre viața sa lăuntrică mai nimic, chiar dacă era evident că Îl trăia. Cu greu smulgeai de la Părintele câteva vorbe. Și asta deoarece el nu prea era omul vorbei, era omul faptei desigur. Totuși vorbea mai mult decât zeci de predicatori pe care i-am întâlnit, vorbea prin gesturi, uneori și prin sfaturi, vorbea cu inima, numai că trebuia să te așezi pe o frecvență a inimii, a duhului său, ca să îl poți surprinde, să îl poți înțelege. Vorbea prin Dumnezeu. Încerca, pe cât i-a stat în putință, să nu vorbească nimic de la sine, vorbea și sfătuia doar dacă avea încredințare de la Dumnezeu. Așa l-am simțit eu. Era genul de duhovnic care nu te lăsa să te atașezi de el ca om, (chiar dacă era foarte greu să nu o faci), te atașa însă de Dumnezeu. Iar când observa că te atașai omenește de el, începea să te mustre și să te îndepărteze ușor, până ce îți reveneai pe făgaș. Dar la el până și mustrarea era frumoasă, mângâietoare parcă. Mustra omul, fără ca acesta să se poată supăra pe el, pentru că Părintele nu mustra cu patimă, ci mustra cu toiagul dragostei divine, mustra pentru că era nevoie să tămăduiască anumite patimi, anumite neputințe. Părintele era un încredințat ascultător de Dumnezeu. Nu vorbea decât ceea ce îi transmitea Duhul să facă.
Am mai scris și în alte rânduri: povățuirea Părintelui Justin depindea în mare măsură de vasul fiecăruia, adică de cât putea fiecare să cuprindă. Această colaborare a părintelui cu Dumnezeu era fantastică și nesăturat de frumoasă. De pildă, atunci când nu puneam rugăciune către Domnul înainte, și mergeam la Părintele să îl întreb ceva fără să mă rog Domnului să trimită cuvânt prin dânsul ca să știu ce să fac, ori nu îmi răspundea, ori nu își făcea timp pentru mine, ori îmi spunea cu totul altceva ce nu avea aparent nicio legătură. Atunci însă când vorbeam cu Domnul înainte, totul curgea și mă desfătam de mierea izvorâtă din cuvintele sale. Aceasta se întâmpla ca să ne învețe să ne raportăm în orice situație la Dumnezeu, pe El să îl avem în centrul existenței noastre pentru că fără de El nimic nu am putea face, după cum ne învață Scriptura, și totodată să ne călească, să putem sta singuri pe picioarele noastre, atunci când oamenii nu ne vor putea veni în ajutor sau vor fi chiar împotriva noastră.
Ca probabil majoritatea maicilor și călugărilor din cele două mănăstiri, ctitorite de Părintele Justin, aveam o mare „problemă” în raport cu Părintele Justin – marea de oameni care năpusteau neîncetat la ușa sa, de care noi, călugării, în cugetul nostru omenesc, parcă nu mai încăpeam. Atât de mulți oameni căutau cu disperare mâna sfântă de ajutor a Părintelui Justin, încât devenise deja o mare minune să poți intra la Părintele, și, și mai mare minune era să mai să te și spovedești la sfinția sa. Înțelegeam în cea mai mare măsură perfect situația, erau oameni cu necazuri mari, familii ce purtau o adevărată dramă și tragedie, cazurile cele mai dificile, bolnavi cu trupul și cu mintea, cărora doar un mare doctor duhovnicesc, precum Părintele Justin, le putea alina durerea și ușura amarul. Oamenii veneau cu multă credință, ce (de multe ori ne stăteau și nouă pildă), veneau cu atâta încredere că Dumnezeu va asculta rugăciunea Cuviosului său, încât uneori nu cereau decât o binecuvântare, o strângere de mână, să se atingă doar de marginea hainelor sale, care izvorau mir de vindecări, și le era destul. Multe minuni am văzut, ce doar prin cărțile sfinților de demult le mai citeam, și totuși cârteam în sinea mea, întristându-mă că eu nu voi avea timp să aflu tainele duhovnicești, mult râvnite de mine. Practic nu știam când să îl pot deranja pe Părintele Justin, care avea un program foarte aglomerat, cu care greu puteai ține pasul, sau mai degrabă nu puteai, decât eventual pentru puțină vreme. Și era uimitor să vezi cum noi, atât de tineri, nu reușeam să ținem pasul cu un bătrân sprinten la 80 și ceva de ani, care avea nenumărate griji, fiind stareț a două mănăstiri cu obști numeroase, primind de dimineața până târziu în noapte oameni, pe care îi asculta cu drag și senin, nedând semn de oboseală, urmând apoi ca la miezul nopții să meargă și la slujba de noapte, unde pomenea pomelnicele primite de peste zi, afundat în sine însuși și în Dumnezeu. Mă minunam de unde îi vine această putere, că uneori mi se părea că numai om nu este. De cele mai multe ori, Părintele nu dormea decât două-trei ore pe noapte. Și poate îmi era mai ușor să înțeleg nevoința sa, dacă ar fi fost pustnic, departe de orice grijă pământească, dar să îți poți ține mintea odihnită în Dumnezeu, având două obști de călugări, și să asculți toată ziua necazurile oamenilor, mi se pare peste putința omenească.
Din această pricină îmi era atât de milă de nevoința bătrânului, încât mă sfiam și nu îndrăzneam la început să îi cer să mă spovedească, motiv pentru care mă spovedeam la un alt duhovnic din apropiere, dar căutând să iau tot timpul sfat povățuitor de la Părintele Justin, pentru care mă rugam neîncetat și mă hotărâsem să-mi încredințez sufletul în mâinile sale, numai să mă primească. Reușeam să ajung și eu la Părintele, prin bunăvoința maicii starețe, față de care Părintele Justin avea o mare prețuire și care îl și îngrijea în cele ce țineau de chilie, masă și orice ajutor pe care putea să i-l ofere, în măsura în care și Părintele accepta. Dar de maica Justina, maica stareță, Părintele se bucura și era pentru mulți cunoscut faptul că prezența ei îl odihnea pe Părintele care avea desigur o lucrare duhovnicească cu dânsa, ca una ce urma să păstorească singură mai târziu o obște de 150 de maici. Prin lucrarea lui Dumnezeu, maica stareță mă lua adesea cu dânsa la Părintele și împreună pregăteam uneori și masa Părintelui, din care bineînțeles ciugulea câte puțin, uneori mai mult să nu o mâhnească pe maica decât pentru nevoia sfinției sale. Ușor Părintele începea să-mi povestească din nevoința din temniță, unde a fost închis timp de 16 ani, nevoință care l-a călit și i-a oferit atâtea daruri duhovnicești, de care ne bucuram noi, dar și despre lucrarea duhovnicească a monahului, neuitând niciodată să menționeze faptul că el nu este un călugăr profund, filocalic, smerindu-se și ascunzându-și în permanență lucrarea, totodată învățându-mă că doar prin smerenie putem dobândi darurile duhovnicești. Eu parcă zburam de bucurie cu fiecare sfat primit, pentru că nu era doar cuvântul, dar simțeai înlăuntrul tău un rai, o desfătare edenică, de parcă Părintele ne hrănea nu cu cuvinte, ci cu merinde din grădina raiului.
Părintele meu duhovnic, observând povățuirea Părintelui Justin, mi-a poruncit să merg la Părintele Justin să îi cer să mă spovedească, nu doar să mă sfătuiască. Eram destul de neîncrezătoare că voi reuși și așa mă stresam și frământam înainte de a ajunge la dânsul, că mi se părea că am să și mor de atâta stres, nu cumva să îl supăr și să se răstească la mine. Mai ales că era și luna august, în Postul Adormirii Maicii Domnului, luna cea mai plină din an, când veneau mulți pelerini în vacanțe, și mulți din românii de peste hotare și mulți alții care se spovedeau. Ajung la ușa Părintelui și nu îndrăzneam să intru, era pur și simplu plin de oameni și zarvă mare peste tot. Intru prin ușa din spate, cu orice risc, hotărâtă fiind să fac ascultare de duhovnicul care mă trimisese la Părintele Justin în acel moment. Eram blocată și nu făceam decât să mă rog: „Doamne, pentru rugăciunile duhovnicului meu, rânduiește să mă primească dacă este voia Ta, și să nu se supere Părintele pe mine că îl deranjez în așa moment nepotrivit”. Părintele însă, ca un cunoscător al celor ascunse, simțise gândul și frământarea mea, și ca să mă conving de lucrarea lui Dumnezeu și totodată să prind curaj, știindu-mă atât de temătoare, când mă vede, mă privește fix cu multă hotărâre, se ridică, încuie ușa chiliei sale, își pune epitrahilul la gât și cu multă dragoste îmi zice, ridicând epitrahilul, „Hai! De când te așteptam eu!”. Eu nu apucasem să-i spun nimic și el mai dinainte mi-a răspuns atât de părintește. Aceea a fost prima mea spovedanie la Părintele Justin, pe care nu am putut să o uit niciodată și I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru negrăita Sa purtare de grijă. Nici pe departe nu mă aștepta Părintele pe mine, ca și cum aș fi avut o vrednicie anume, pentru că de multe ori i-am pricinuit multă supărare Părintelui cu neascultările mele, ci mi-a vorbit atât de călduros pentru că așa era obiceiul său, să te facă să te simți unic, să te simți ales, ca el să poată lucra ușor spre îndreptare și sporire sufletească. Avea o noblețe și o sensibilitate aparte a sufletului. Atunci când veneai la dânsul cu mustrare de conștiință și cu evlavie, te întâmpina cu mare cinste, oferindu-ți parcă un trofeu, când veneai înfumurat însă, te primea puțin distant, rece, în cazul în care scăpai nemustrat sau chiar alungat. Prin aceste experiențe cred că am trecut cu toții, cei care am fost ucenicii săi și percepeam în sinea noastră fiecare pricina care era înlăuntrul nostru. Astfel, de multe ori te verificai. Uneori și o privire mai rece, indiferentă a Părintelui era pentru noi un semnal de alarmă, că ceva pe undeva am greșit, însăși privirea Părintelui era un toiag de povățuire.
Pentru început primisem de la Părintele o rânduială frumoasă, dar mult mai lejeră, aveam un program anume de rugăciune cu Doamne Iisuse, pe lângă slujbele Bisericii, program de citire din Sfinții Părinți și câteva ore de ascultare în obște, cerându-mi să îmi mărturisesc adesea gândurile. Aceasta s-a întâmplat o perioadă, pentru că după aceea, cu trecerea timpului, după ce prindeai și tu experiență duhovnicească, spovedania putea dura și 4-5 minute, pentru că știa cu duhul și ceea ce ai să spovedești. Adesea îl auzeam spunând: „Măi, hai că restul (păcatelor) le știu”… și făcea dezlegarea. Obișnuia să petreacă mai mult timp cu începătorii și cu cei ce traversau o anumită perioadă de formare duhovnicească. În rest chiar dacă nu petreceai multe clipe cu Părintele Justin, îi simțeai la tot pasul protecția duhovnicească.
Părintele Justin nu încuraja o povățuire duhovnicească forțată, nu folosea rânduieli tipiconale, considera că mântuirea este în funcție de fiecare, și după cum fiecare om e diferit în felul său așa și pravila și canonul erau pe măsura și folosul fiecăruia. Folosea dragostea, iar nu constrângerea, rânduiala de colectiv o disprețuia, după cum disprețuia comunismul. Considera mai bună, cu toate riscurile de rigoare, pentru că sunt, o povățuire în libertate decât una înlănțuită de tăierea forțată a voii. Părintele se cobora la nivelul fiecăruia și vorbea pe limba fiecăruia, iar acesta era unul din darurile sale cele mai mari: arta povățuirii.
Tot la început auzisem de la mulți că Părintele Justin ar fi împotriva rugăciunii lui Iisus și că nu recomandă această practică. Inițial când am auzit m-am tulburat puțin, deoarece eu îndrăgeam foarte mult această rugăciune și îmi doream să o dobândesc prin povățuirea Părintelui Justin, dar nu îndrăznisem să-i cer acest lucru, lăsând pe Dumnezeu să lucreze firesc aceasta, fără bravură și cutezanță. Auzisem chiar de un caz. Unul din monahii râvnitori din obștea de călugări, a mers la Părintele Justin să îl întrebe cu îndrăzneală necugetată: „Părinte, sfinția voastră aveți rugăciunea inimii?”. Părintele, în smerenia sa, i-a răspuns categoric: Nu! Auzind, monahul, dezamăgit conchide: „Atunci, Părinte, mă iertați, dați-mi blagoslovenie să plec să caut un duhovnic care are această lucrare a rugăciunii inimii”. Părintele nu s-a tulburat, l-a lăsat să plece și monahul a plecat, neînțelegând ceea ce de fapt trebuia să simtă – rugăciunea tainică, smerită a Părintelui Justin. Chiar dacă înăuntrul meu simțeam că Părintele dobândise rugăciunea, vrăjmașul începuse să mă ispitească cu gânduri de neîncredere, dând crezare unor bârfe cărora le-am deschis urechea. Gândul de judecată spunea în sinea mea: „Dacă Părintele Justin are doar o lucrare făptuitoare, filantropică și nu este un practicant al lucrării isihaste, un lucrător al rugăciunii ce se zice cu mintea în inimă? Atunci eu pentru ce să mai stau aici?”. Dar cum îmi venea gândul, mă luptam să nu îl primesc și mă rugam Domnului să aibă milă de mine și să mă încredințeze într-un fel, ca să mă pot liniști, pentru că nu aveam liniște sufletească. Îmi iau inima-n dinți și mă hotărăsc să-i mărturisesc Părintelui Justin gândul de îndoială. Ajung așadar la spovedit, dar tot nu îndrăzneam să-i spun că l-am judecat. Deodată însă Părintele îmi spune foarte tăios: „Uite, eu îți dau ție următorul canon. Singura ta pravilă aceasta să fie: rugăciunea neîncetată, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătoasa! Aceasta să o zici în tot locul și timpul, fie că te afli în chilie, fie că te afli în biserică, fie că ești în lume, în tren sau autobuz, în zarvă sau liniște, tu să zici neîncetat această rugăciune”. Eram distrusă, cum am putut să îl judec pe duhovnicul meu? Uite, cum m-a smerit Domnul! Și i-am mărturisit atunci Părintelui frământarea mea. Părintele a zâmbit, fără să se simtă deloc jignit, și totodată mi-a dat niște explicații prețioase referitoare la această lucrare. Mi-a zis: „Rugăciunea lui Iisus este coloana vertebrală a monahului. Rugăciunea inimii este un dar, care nu se dă tuturor, ci doar unor temperamente și celor ce cer cu smerenie. Este nevoie și de un povățuitor cercat și care să fie în același duh cu ucenicul. Eu mă bucur tare mult când văd că mai sunt astfel de căutători, dar rugăciunea lui Iisus nu este o dogmă – mirenii se pot mântui și fără ea. Iar dacă ai anumite stări mai deosebite nu le considera mai presus de fire, ci o normalitate. Starea fireasca a monahului este să fie într-o permanentă rugăciune. Într-o lume anormală există riscul să consideri mai presus de fire, stările firești. Roagă-te tot timpul și să știi că atunci când omul se crede mai așezat atunci e mai dezrădăcinat. Unora însă nu le recomand această rugăciune pentru că nu o înțeleg și nu știu să o spună. Ori cad în înșelări, neavând destulă atenție și smerenie, ori o spun într-un mod mecanic, ca pe o formulă și nu se folosesc. Ce rugăciune a inimii este aceea fără inimă? Rugăciunea inimii este orice rugăciune zisă din inimă. Rugăciunea inimii o poți dobândi în dar și printr-o stare permanentă de jertfă”.
Părintele Justin primise acest dar, Părintele Justin era el însuși o inimă de rugăciune ce ardea nestins de dragostea pentru oameni, încât până și în ultima clipă a vieții sale, cu trupul plin de răni și de suferință, uitând de sine, avea această frământare dumnezeiască: cine va încălzi inimile acestor oameni? Părintele Justin avea rugăciunea fierbinte care ajungea la cer, avea rugăciunea pe care i-o asculta Dumnezeu și i-o împlinea. Părintele Justin a zburat la cer cu inima bătând de rugăciune pentru cei rămași orfani de calda sa povățuire. A urcat cu el la Dumnezeu toată dragostea sa pentru noi, și dragostea știm că nu cade niciodată! Oare nu-l va asculta Domnul și acum pe Părintele Justin?
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile și dragostea Cuviosului tău Justin, miluiește-ne pe noi, păcătoșii!
Să avem parte de rugăciunile lui!

(Preluare din noua carte „Părintele Justin – Mărturii ale sfințeniei”, apărută la Fundația Justin Pârvu).

Mai multe mărturii aflați aici


  • https://www.youtube.com/watch?v=3tA8urIrfrw

    de la minutul 7,44

    https://www.youtube.com/watch?v=WIyTD89l7ik

    Am găsit acest filmuleț pe YOUTUBE și aș vrea mai mullte lămuriri de la Maica Fotini ,care i-a luat înterviul părinteleui Iustin.Vroiam ca Maica să mă lămurească un pic pe acel interviu la ce se referă?căci întrebarea era:

    În tot acest dialog ecumenic,cînd credeți că este în pericol biserica.pînă la ce punct să se meargă?

    Si pr Iustin răspunde?

    „măi,da au slujit acolo au intrat în altar,s-au împărtășit împreună?pînă nu o să vedeți lucrurile acestea ,intrați în Biserică acolo și vă închinați,ce eram să le spun?să nu mai intre acolo?Să facă o aghiazmă Părintele acolo,și să facă slujba mai departe”

    la ce se referă oare părintele?…adică :în bisricile care au fost slujbele ecumniste putem merge să ne închinăm?….dar cînd,spune părintele?după slujba ecumeniștilor?sau înt timpul slujbei ,putem participa la rugăciune cu ereticii și dacă vedem că se împărtășesc să plecăm?

    • Doamne ajuta! O vom ruga pe maica Fotini daca poate sa va raspunda, dar noi consideram ca raspunsul P Justin este cat se poate de clar.
      Parintele Justin era clar un luptator impotriva ecumenismului, dar in acelasi timp si impotriva oricarei lupte care nu e dusa cu discernamant.
      Parintele era omul care lucra prin traire, prin luminare duhovniceasca. Noi avem incredere in cuvantul sfintiei sale.

      • Nu este chiar clar….Maica întreabă de dialogurile ecumeniste….iar părintele zice de participarea ereticilor la Sf Liturghie …

        Pr Iustin spune:…„măi,da au slujit acolo au intrat în altar,s-au împărtășit împreună?”…

        R:Deci e vorba de Sfânta Liturghie….nu?…adică au slujit ereticul cu ortodoxul….nu?…

        …deci după acea Liturghie la care au participat ereticii preotul să facă aghiazmă și apoi să se slujească în continuare următoarele Duminici cînd nu vor mai fi ereticii? ….SAU …și creștinii pot participa la acea slujbă care sînt și ereticii doar dacă vede că se împărtășesc atunci să plece?…. nu?…eu așta înțeleg….sau se referă la faptul că pot intra doar să se închine după slujba ereticilor?…cum ?că nu înțeleg?

        „pînă nu o să vedeți lucrurile acestea ,intrați în Biserică acolo și vă închinați”…. R:cînd să se închine?la Liturghie împreună cu ereticii sau după ce au fost ereticii?

        Și nu este chiar clar căci uitați ce spune și pr Teodot:

        „ Este foarte clar ca P.Justin invata sa se mearga inca la bisericile unde s-au tinut slujbe ecumeniste-in alta parte spune ca preotul sa faca mai intai o aghiazma … dar din momentul cand se vor impartasi unii de la altii-ortodocsi de la eretici si invers, la acele biserici sa nu se mai mearga ”

        Deci : „ Este foarte clar ca P.Justin invata sa se mearga inca la bisericile unde s-au tinut slujbe ecumeniste”

        „sa se mearga la bisericile unde s-au tinut slujbe ecumeniste”….cînd putem merge?cînd sînt și ereticii sau după ce au fost ei?
        Deci repet să fiu înțeleasă : să se închine unde s-au ținut slujbe ecumeniste care noi nu am participat dar au participat ecumeniștii și apoi să se facă aghiazmă ca să putem participa noi la următoarele Liturghii împreună cu preotul care a slujit cu ereticii? După care se face aghiazmă?…..sau pot participa și mirenii la slujbă pînă încep a se împărtăși?

        deci una ca mine care eu știu că în parohia mea duhovnicul invită ereticii și se roagă împreună…eu nu trebuie să mă duc în acea Duminică că sînt ereticii acolo…dar apoi duhovnicul face aghazmă și să se slujească în continuare?

        „Parintele Justin era clar un luptator impotriva ecumenismului, dar in acelasi timp si impotriva oricarei lupte care nu e dusa cu discernamant”.

        R:în ce constă discernământul acesta?

        • Parintele Justin nu era de acord sa te impartasesti din acelasi potir cu eterodocsii, a spus-o de nenumarate ori. Este rea vointa sa distorsionati cuvintele sale.
          Nu era de acord nici sa participi la slujbele ecumeniste. Dar in acelasi timp nu era de acord sa parasesti acea biserica in care se face o liturghie ortodoxa, doar pt ca cineva a slujit in ea si altceva… Nu era de acord sa te separi de episcop dupa orice abatere, asa ne-am fi separat de zeci de ani in zeci de bisericute. Abateri au fost si in comunism, Parintele nu recomanda separarea de Biserica. In privinta ecumenismului, Parintele Justin spune ca putem ramane in Biserica aceea pana cand vom vedea ca se vor impartasi din acelasi potir. Pana la potir. Ce e asa de greu de inteles? Va complicati prea mult. Cu toate acestea P. Justin a avut nenumarate luari de pozitii cu privire la multe alte abateri ale slujitorilor Bisericii, nu doar in privinta ecumenismului și totusi el nu s-a separat de Biserica și si-a pomenit ierarhul locului pana in clipa mortii. Ne iertati. Doamne ajuta!

  • Cer iertare că am mai uitat:

    Parintele era omul care lucra prin traire, prin luminare duhovniceasca. Noi avem incredere in cuvantul sfintiei sale.

    R:nu am zis că nu am încredere….ci nu înțeleg cu a spus…

Post a Comment

(required. But it will not be published)