Părintele Justin Pârvu: Curs de limba română

Despre așa-zisa importanță a greco-catolicismului în formarea limbii române și școala ardeleană:

Păi, uite cum au contribuit, acum se vede care a fost intenţia lor, după roadele pe care le vedem cu toţii în Ardeal. Aşa de mult au contribuit încât abia mai auzi vorbindu-se în Transilvania limba română, până vor ajun­ge să ne-o ia de tot.

Când au venit ei la noi, în România, dragii mei? Biserica noastră era deja organizată în toată splendoarea! Nu erau legăturile noastre cu bisericile orto­doxe? N-aveam noi aici episcopi, care cu mult înaintea lor au tradus Biblia şi celelalte cărţi de rugăciune şi de cult? Păi, primul Nou Testament românesc nu a apărut în 1648, sub Mitropolitul Transilvaniei, Simion Ştefan? Când ei de-abia descălecaseră aici, limba noastră deja curgea ca mierea. Nu se introdusese încă limba română în cultul liturgic, tocmai pentru a proteja adevărul acesta ortodox, pentru a păstra doctrina sacră, de care ne te­meam să nu ne-o ştirbească latinii. Dar se ştie că existau multe acte oficiale în limba română, se folosea în admi­nistraţie, în corespondenţă – de altfel este cunoscută scrisoarea lui Neacşu din 1521, care dovedeşte bogăţia şi cursivitatea limbii române la acea dată.

Academicianul Virgil Cândea, într-un studiu introductiv la Noul Testament din 1648, spune că „românii ortodocşi din Transilvania adoptaseră limba română în cult mai înainte de unirea forţată din 1700”. Şi spune mai departe că era necesară păstrarea tradiţiei liturgice, într-un moment în care era atacată ca o corabie în mijlocul valurilor mării, aflându-se între mai multe limbi străine. Dar Biserica noastră Ortodoxă era foarte bine înfiptă în tradiţie şi zice Virgil Cândea că traducerea nu „putea fi numai o între­prindere filologică. Acţiunea cu atât de profunde consecinţe pe plan spiritual şi cultural trebuia să fie realizată în acord cu învăţătura Bisericii şi cu aprobarea celei mai înalte ierarhii ortodoxe a timpului”. Iar ce au tradus ei au fost numai atitudini impuse de calvinizare a cultului nostru ortodox.

Recunoaştem meritul fruntaşilor şcolii ardelene, dar să nu uităm că tocmai ei au scris împotriva falsei uniri şi papistaşilor, când, în cele din urmă, au realizat înşelătoria. Chiar Petru Maior spune în Procanonul său foarte limpede: „O, de ar fi apărat Dumnezeu neamul românesc de acest feliu de oameni învăţaţi şi teologi, cari numai cu autentie, cu ţiful şi cu vâlva ce o au în haine şi în locul locaşului său, vreau să învingă pe toţi; De spun ceva de la Roma, să taci, să înlemneşti, să caşti gura. De arăţi din Sfinţii Părinţi, din Soboare şi din istoria cea veche a Bisearecii asupra păre­rilor lor, îndată eşti schismatic, şi mai rău decât ereticii… Romei, încă din vremurile cele de demult, începuse a-i răsări coarnele!”

Nu are sens să mai cităm toţi marii noştri gânditori care acuză unirea de la 1700. Însuşi Iorga spune despre Atanasie Anghel ca fiind un suflet josnic, fără demnitate şi fără ruşine, „un român fără simţ de neamul său”, iar despre actul de la 1700 spune că este „cel mai înjositor act public săvârşit până atunci de vreun vlădică ortodox”.

(Extras din vol. II, Ne vorbește Părintele Justin)