Acasă » Articole » Care sunt problemele dogmatice din primul document sinodal: Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană


Care sunt problemele dogmatice din primul document sinodal: Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană


Care sunt problemele dogmatice din primul document sinodalARGUMENTE PRIVITOARE LA DOCUMENTUL 1: „MISIUNEA BISERICII ORTODOXE ÎN LUMEA DE AZI”

SFÂNTUL SINOD AL ROCOR[1] DESPRE TEXTELE PENTRU SINODUL PAN-ORTODOX[2]:

Documentul „Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea de azi”

Problemele cuprinse în documentul „Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea de azi” sunt mai subtile şi teologice în caracter faţă de acelea din textul despre relaţiile Bisericii ortodoxe cu restul lumii creştine, însă chiar pentru acest motiv merită o atenţie deosebită. Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit de Nafpaktos şi Sf. Vlasios a expus deja cu atenţie elementele de bază ale erorilor antropologice care susţin acest text în ansamblu, care fac ca centrarea lui altfel nobilă pe lucrarea Ortodoxiei de a ocroti pacea, prevenirea războiului, lupta contra discriminării, etc., să fie profund problematică până când vor fi corectate.
Miezul problemei stă în utilizarea repetată în document a termenului „persoană umană” unde ar trebui să folosească „om”, şi în fundamentarea discuţiei umanitare din el pe variaţiuni asupra acestei fraze. Utilizarea termenului „persoană” pentru om apare în cadrul discursului ortodox într-o manieră notabilă doar din vremea lui V. Lossky, care recunoştea el însuşi noutatea utilizării acestuia de către el; şi în vreme ce a devenit aproape absolut normativ în discuţiile contemporane, Sfinţii Părinţi sunt consecvenţi în folosirea cuvântului scriptural şi liturgic de „om”. Termenul „persoană” (Rus. лицо, Gr. πρόσωπον) este folosit în primul rând în limbajul ortodox cu referire la Persoanele Dumnezeieşti ale Sfintei Treimi, în mărturisirea fiinţei ipostatice unice a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, precum şi a realităţii ipostatice singulare a Fiului Unul în Care amândouă naturile, dumnezeiască şi umană, coexistă „neamestecate, neschimbate, neîmpărţite, nedespărţite” (Definiţia celui de-al patrulea Sinod Ecumenic). Aproape niciodată nu se aplică termenul la făptura omenească (în care asemenea distincţii nu există), tocmai ca un mod de a marca distincţia absolută între ceea ce este creat şi ceea ce este necreat — căci în vreme ce omul este „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, el nu este în niciun fel comparabil, în calitatea lui de creatură, cu Cel Care nu are niciun început.

Această clarificare, care la prima vedere poate să pară excesiv de nuanţată sau chiar pedantă, este de o importanţă fundamentală pentru teologia şi antropologia ortodoxă, şi demonstrează nevoia pentru cea mai riguroasă când se examinează documente de largă circulaţie (chiar şi într-un caz ca acesta, în care textul nu îşi propune să se refere deloc la dogma Treimică, şi totuşi neintenţionat avansează teme problematice din punct de vedere dogmatic). Înmulţirea întrebuinţărilor greşite ale termenului „persoană” pentru om de-a lungul ultimilor 75 de ani a dus la numeroase pervertiri ale limbajului teologic în domeniul reflecţiei dogmatice, dintre care una din cele mai notabile, conceptul că există o „comuniune de Persoane Dumnezeieşti în Sfânta Treime”, este afirmat ca atare în document (art. 2.i). Discuţiile teologice exacte din secolele al patrulea şi al cincilea au clarificat că Tatăl, Fiul şi Duhul sunt uniţi într-o comuniune veşnică după fiinţă (în naşterea Fiului, purcederea Duhului şi monarhia Tatălui), şi nu într-o comuniune de Persoane. Folosirea greşită a termenului „persoană” pentru om a condus, cu toate acestea, la aplicarea unor consideraţii asupra comunităţii neamului omenesc la natura Sfintei Treimi într-o manieră care contrazice învăţătura limpede a Părinţilor şi a Sinoadelor Ecumenice. Mai mult, o asemenea exprimare nepotrivită cu privire la Sfânta Treime produce noi probleme antropologice care rezultă din înţelegerea „persoanei omeneşti” ca „o comunitate de persoane în unitatea neamului omenesc oglindind viaţa şi comuniunea Persoanelor Dumnezeieşti în Sfânta Treime” (art. 2.i — una din cele mai problematice expresii din document). [8] În timp ce e adevărat că libertatea omului (subiectul Articolului 2) este un dar provenind din crearea lui „după chipul” lui Dumnezeu, nici viaţa lui în larga comunitate a neamului omenesc, nici libertatea pe care o exercită în cadrul ei, nu sunt comparabile cu libertatea Persoanelor Dumnezeieşti exprimată în veşnica lorîmpreună-locuire/perihoreză.
În numeroase locuri de-a lungul documentului sunt prezente semne ale acestei antropologii eronate, rezumate în dorinţa de a promova „recunoaşterea generală a înaltei valori a persoanei omeneşti” (art. 1.iii) ca sursă pentru limbajul său misionar. Totuşi, când omul este identificat incorect ca persoană umană, reflectând o concepţie improprie a unei „comuniuni de Persoane Dumnezeieşti” în Sfânta Treime, „înalta valoare” a sa este exprimată în termeni inevitabil eronaţi. Valoarea omului este într-adevăr înaltă, dar temeiul corect al valorii sale stă tocmai în distincţia sa ca creatură de Persoanele Treimii, în a Cărei viaţă el este cu toate acestea chemat şi al Cărei chip totuşi îl poartă tainic/mistic, făcându-l unic în toată făptură în aceea că poate atinge asemănarea lui Dumnezeu prin îndumnezeirea firii sale.
În rezumat, dorim să accentuăm că acest document despre misiunea Bisericii spune multe care sunt bune: sublinierea exercitării corecte a libertăţii umane, urmărirea păcii şi a dreptăţii, lupta împotriva discriminării, identificarea multiplelor probleme legate de ideologiile seculare şi consumeriste ale culturii noastre actuale, şi aşa mai departe — toate acestea sunt scopuri lăudabile şi plăcute lui Dumnezeu. Însă nu trebuie să fie atinse prin aplicarea unor concepte antropologice şi teologice eronate. Expresia „persoană umană” ar trebui înlocuită peste tot cu mai potrivitul “om”, mai ales în expresii cheie ca „valoarea persoanei umane” (art. 1.iii). Similar, alţi termeni antropologici ambigui sau incorect aplicaţi ar trebui cercetaţi cu atenţie şi corectaţi (precum utilizarea lui „gen”, când de fapt se denotă „sex”; cf. Prefaţă, art. 5[ii, iii]).

ierotheos-vlahosIPS IEROTEI VLAHOS, MITROPOLIT DE NAFPAKTOS. PROBLEMELE ESENȚIALE CU PRIVIRE LA SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD[3].

Credința greșită privind ontologia persoanei[4]

Problema persoanei nu este doar o problemă „de școală”, adică scolastică, ci este de cea mai mare importanță. A fost introdusă în terminologia noastră, o folosim adesea, vorbim despre „persoana umană” și de „sacralitatea” ei, despre diferența dintre „persoană și individ” și multe altele care sunt o răstălmăcire a teologiei Părinților noștri.

Am citit comunicatul care a fost semnat la Mytilene între Papa, Patriarhul ecumenic și Arhiepiscopul Atenei și a toată Elada. Este vorba despre „ocrotirea vieții umane”, despre „criza umanitară” despre „atentarea la valorile umane și la drepturile și la libertățile fundamentale”, despre „criza umanitară”, dar nu și despre „persoana umană”.

Din nefericire astăzi a fost înlocuit cuvântul foarte frumos și foarte teologic de om cu cuvintele persoană, persoană umană, care îmi amintesc expresia mai veche „socialism cu față umană” și cu acest înțeles am ajuns de la teologie la sociologia drepturilor omului. Desigur, cinstim drepturile omului, dar teologia Bisericii Ortodoxe nu poate fi limitată numai la acestea.

Cuvintele persoană și individ folosite pentru om și cele referitoare la „ontologia persoanei” au un traseu de la Toma d’Aquino până la Kant, idealismul german (Fichte, Schelling, Hegel), teologia rusă și existențialismul și sunt folosite în principal de unii ortodocși. Este vorba despre o formă de venin teologic care a atacat teologia noastră ortodoxă.

Și este posibil să folosim acest termen în limba noastră de zi cu zi, fără să ne dăm seama, dar când se introduce acest termen în textele oficiale sinodale și bisericești, atunci constituie o deviere teologică. Teologii contemporani care folosesc expresiile „persoană umană”, „necesitatea firii” „voință și libertate a persoanei”, în mod limpede încalcă teologia ortodoxă care susține că firea este bună și nu constrânsă, voia-voința este dorință a firii și nu a persoanei, persoana se identifică cu individul și altele. Legătura dintre voință și persoană desființează Dumnezeul Treimic, introduce tritheismul și legătura dintre fire și necesitate atribuie un blam lui Dumnezeu pentru crearea omului.

Astfel în textul[5] propus, trebuie să fie înlocuite cele referitoare la persoană prin cuvântul om. Ce frumos este acest cuvânt cu conținutul lui ortodox al după chipului și asemănării! Firește, trebuie să respectăm pe fiecare om ca făptură a lui Dumnezeu, dar nu numindu-l persoană ne arătăm respectul față de el.

Fiindcă unii invocă pe Părintele Sofronie care a vorbit despre persoană vreau să fac observația că toate cele pe care le-a scris gheronda nu au nicio legătură cu cele pe care le analizează teologii personaliști contemporani. Gheronda identifica persoana-ipostas cu parcursul de la după chipul la după asemănare și în realitate prin termenul de persoană îl „zugrăvea” pe Sfântul Siluan.

 

COMUNICAREA MITROPOLITULUI DE NAFPAKTOS, IERÓTHEOS, LA CONFERINȚA „SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD”. MARE PREGĂTIRE, NICIO AȘTEPTARE, ORGANIZATĂ DE SFÂNTA MITROPOLIE A PIREULUI LA STADIONUL PACE ȘI PRIETENIE, PE 23 MARTIE 2016[6].

Expresia ”demnitatea și sacralitatea persoanei umane”, care a pătruns în textele teologice și eclesiale, este destul de problematică și periculoasă din punct de vedere teologic. Caracterul periculos se vede în aceea că, în afara faptului că (acești teologi) nu fac distincția între necreat și creat și corelează firea cu necesitatea,  precum și voința-exercitarea voinței cu persoana, în același timp substituie termenul scripturistic referitor la om ca după chip și după asemănarea lui Dumnezeu, cu rezultatul că limitează cuvântul la drepturile omului, care sunt interpretate totdeauna după bunul plac.

HOTĂRÂREA SINODULUI PERMANENT AL BISERICII GRECIEI[7]

Cerere de îmbunătățire a textului ”Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană”

La paragraful A 3 este scris:

„3. Recunoașterea comună a valorii înalte a persoanei umane poate servi drept premiză a unei colaborări mai largi în acest domeniu. Bisericile Ortodoxe sunt chemate să contribuie la dialogul interreligios și la cooperare…”.

Pentru că pluralul din expresia „Bisericile Ortodoxe” poate fi răstălmăcit de către unii, anume că în textul acesta se face referire și se recunoaște nu o Biserică Ortodoxă, ci multe Biserici Ortodoxe, pentru că referirea la valoarea persoanei umane a creat deja discuții teologice în contradictoriu și pentru că expresia „Bisericile Ortodoxe sunt chemate să contribuie la dialogul interreligios și la cooperare” este posibil să fie răstălmăcită de către unii, cum că Biserica Ortodoxă acceptă sincretismul, se propune ca paragraful de mai sus să fie completat și să se rescrie ca mai jos:

„3. Recunoașterea comună a valorii înalte a omului poate servi drept premiză a unei colaborări mai largi în acest domeniu. Biserica Ortodoxă este chemată să contribuie la dialogul interreligios și la cooperare, fără ca acest lucru să conducă în vreun fel sau altul la sincretism religios”.

Din acest motiv, se propune înlocuirea expresiei „valoarea persoanei umane…” cu expresia „valoarea omului” la paragraful A1, și expresia „a persoanei umane” cu expresia „a omului”de la paragraful C1 al aceluiași text.

[1] ROCOR (Russian Orthodox Church Outside Russia — Biserica Ortodoxă Rusă din afara graniţelor Rusiei) a reintrat în comuniune cu Biserica Ortodoxă Rusă (Patriarhia Moscovei) în anul 2007, având acum statut semi-autonom faţă de aceasta.

[2] Comunicat al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara graniţelor Rusiei către clerici şi credincioşi, New York, 13 Aprilie 2016, preluat de pe: https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=245970622418485&id=100010166475870&comment_id=246043359077878&notif_t=mentions_comment&notif_id=1460610602322887, trad.: Ana Elisabeta.

[3] Intervenție în Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, 25 mai 2016, preluat de pe http://www.atitudini.com/2016/05/mitropolitul-ierotheos-vlachos-ridica-probleme-canonice-cu-privire-la-asa-zisul-sfant-si-mare-sinod-din-creta/.

[4] Expresia ontologia persoanei este specifică antropologiei dezvoltate de Mitropolitul de Pergam, Ioannis Zizioulas, unul din principalii organizatori ai Sfântului și Marelui Sinod. Tezele sale, care au fost supuse la critici repetate, au influențat vizibil textele supuse aprobării Sinodului. A se vedea pentru o analiză largă a acestora, mai ales: Jean-Claude Larchet, Persoană și natură. Sfânta Treime – Hristos – Omul. Contribuții la dialogurile interortodoxe și intercreștine contemporane, traducere de pr. Dragoș Bahrim și Marinela Bojin, Ed. Basilica, București, 2013, capitolul Persoană și natură. O critică a teoriilor personaliste ale lui Christos Yannaras și Ioannis Zizioulas, pp. 273-534 (n. ed.).

[5] Este vorba de documentul Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană, supus Sinodului spre aprobare (n. ed.).

[6] Sursa: http://epomeni-tois-agiois-patrasi.blogspot.gr/2016/03/23-03-2016_29.html, traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

[7] Hotărâre a Sinodului Permanent al Bisericii Greciei din 12 mai 2016 cu privire la trimiterea spre prelucrare și hotărâre definitivă în consfătuirea plenară extraordinară a Sinodului Bisericii Greciei din 24-25 mai 2016 asupra propunerilor de modificări, corecturi sau adaosuri, depuse (la Sinodul Permanent) de unii Preasfințiți Mitropoliți ai Bisericii Greciei, referitor la textele Sfântului și Marelui Sinod (Creta 16-26 iunie 2016), preluat de pe http://www.aparatorul.md/hotarare-a-sinodului-permanent-al-bisericii-greciei/

 


Post a Comment

(required. But it will not be published)