Asta e dictatură, nu Biserică! Părintele Mihai Andrei Aldea despre abateri, rătăciri și erezii în Regulamentul așa-zisului Sinod Panortodox din Creta

Observăm mai întâi o denumire total neclară. Această neclaritate nu este acceptată de către Biserică decât atunci când vorbim despre Dumnezeire, pentru că fiinţa Dumnezeirii ne rămâne necunoscută şi în această privinţă nu putem să fim clari. Dar în viaţa şi în lucrarea Bisericii, lucrurile trebuie să fie foarte limpezi. În grecește, „pan” înseamnă „atot”, iar „ortodox” – „dreptslăvitor”. Sinodul panortodox înseamnă sinodul atotslăvitorilor, adică al tuturor celor care sunt dreptslăvitori. Această denumire de „panortodox” este antiortodoxă, o denumire care batjocorește Biserica lui Hristos și nu are nicio justificare canonică. În clipa în care termenul de „panortodox” este definit altfel decât cel de „ecumenic”, avem de-a face cu o lepădare de Ortodoxie pentru că se susține că Biserica lui Hristos cuprinde și altceva înafară de Ortodoxie. În plus nu există în istoria Bisericii: „Sfântul și Marele Sinod” și atât. Există Sfântul și Marele Sinod de la Ierusalim, pentru că este al Bisericii de la Ierusalim, poate să fie de la Niceea, dar spui care sinod, de unde și de ce fel?

Ecumenic și ecumenist

Documentele acestui așa-zis sinod sunt ecumeniste și vă rog să faceți distincția între ecumenic și ecumenist. Mișcarea zisă ecumenică, nu este ecumenică, este ecumenistă. Ecumenic este al Bisericii, nu al celor care sunt înafara Bisericii. Sinoadele sunt ecumenice, dar adunarea aceasta din Creta este ecumenistă. Ei, asta vor să ne facă să confundăm termenii. Termenul ortodox de ecumenic să ajungă să fie, ori respins, ori transformat într-un termen defect, neortodox. Altă rătăcire este că în Regulament se precizează că nu ai voie să discuți decât despre problemele de pe ordinea de zi. Aceasta este neorânduială pentru că nu este după rânduiala ortodoxă.

Articolul 1 al acestui Regulament are şi un nume: Introducere şi sună aşa: „Prin harul Sfintei Treimi, Sfântul şi Marele Sinod este o expresie autentică a tradiţiei canonice şi a practicii bisericeşti dintotdeauna, pentru funcţionarea sistemului sinodal în Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolească”. În clipa în care spui că Sfântul şi Marele Sinod este „o expresie autentică a tradiţiei canonice şi a practicii bisericeşti”, trebuie să explici alături de care tradiţie canonică şi practică bisericească se situează. Se situează alături de practica de a tămâia? Ştiţi că există în Biserică practica de a tămâia, care este o practică autentică, este o parte a tradiţiei canonice şi a practicii bisericeşti dintotdeauna. Sfântul şi Marele Sinod face parte cumva din acest gen de tradiţii? Este legat de poziţia în care stai la rugăciune? De care parte a tradiţiei se leagă? Este „o expresie” alături de care altele? Care alte expresii autentice ale tradiţiei canonice şi practicii bisericeşti sunt alături de această „o expresie” care este Sfântul şi Marele Sinod? Nu se spune, iar exprimarea este tipic ecumenistă, adică incompletă, amăgitoare, prin faptul că lasă nişte goluri exact în punctele esenţiale.

Sintagma „Sinod Panortodox” este neortodoxă

La ce se referă sintagma „o expresie autentică a tradiţiei”? Este vorba despre o expresie a tradiţiei sinodale, cumva? Acest tip de sinod, numit Sfântul şi Marele Sinod nu apare niciodată în istoria Bisericii, astfel că este foarte interesant cum poate să fie el „o expresie autentică a tradiţiei canonice şi a practicii bisericeşti dintotdeauna”. În istoria Bisericii există două tipuri de sinoade. Primul tip de sinoade sunt cele locale, care pot fi întruniri ale unor episcopi dintr-o zonă. Dacă, de exemplu, doi-trei episcopi dintr-un loc se întâlnesc ca să hotărască asupra unei probleme din eparhiile lor, această întâlnire se numeşte sinod local. Sinodul poate să fie cu un singur episcop şi mulţi preoţi. Sinod este şi dacă se întâlnesc toţi clericii dintr-o zonă împreună cu episcopul lor. Sinodul local poate să fie al unei mitropolii, al unei arhiepiscopii sau al unei patriarhii.

Se poate ca Biserica Ortodoxă a Bulgariei, Biserica Ortodoxă a Serbiei, Biserica Ortodoxă a Muntenegrului şi Biserica Ortodoxă Română să hotărască nişte măsuri privitoare la credincioşii din această zonă: să se adune toţi, să discute şi să ajungă la nişte concluzii. Acesta este un sinod local. Au existat şi asemenea sinoade, care pot fi mai mici sau mai mari, în istoria Bisericii.

Al doilea tip de sinod îl reprezintă sinoadele ecumenice, care sunt ale întregii Biserici a lui Dumnezeu, atât prin participare, cât şi prin recunoaştere. Ce înseamnă că sunt ale întregii Biserici prin participare? Acesta este un punct extraordinar de important. Înseamnă că la ele poate să ia parte oricine. Orice episcop şi chiar orice cleric acceptat de către episcopul lui poate să ia parte la un sinod ecumenic, la fel ca şi la un sinod local. La Sinodul I ecumenic de la Niceea au fost mai mult de 200 de episcopi şi 80 de preoţi şi diaconi care au luat cuvântul, dacă au avut ceva de spus, şi au votat. Ei toţi sunt păstraţi în tradiţia canonică şi practica bisericească dintotdeauna sub numele de cei 318 Sfinţi Părinţi de la Sinodul I ecumenic de la Niceea.

Una dintre condiţiile fundamentale ale unui sinod ecumenic şi, de fapt, ale oricărui sinod ortodox este libertatea de a participa la el. Sunt cazuri în care nu toţi episcopii pot să ajungă din felurite motive, dar au dreptul, au voie să ia parte la sinod.

Alunecarea spre papalitate

În Articolul 2 se afirmă, la punctul 3, că Patriarhul ecumenic, prin scrisorile patriarhale adresate Întâistătătorilor Bisericilor Autocefale, „invită Bisericile Ortodoxe Autocefale locale, în conformitate cu hotărârile luate la nivel panortodox, la Sinaxele Preafericiţilor Întâistătători, să-şi numească reprezentanţii lor la Sinod”. Cum adică „reprezentanţii unei Biserici la un sinod?”. Reprezentanţii unei Biserici la un sinod sunt toţi episcopii precum şi ceilalţi clerici pe care episcopii vor să-i aducă cu ei. Poate că episcopul este expert în dogmatica morală, dar are nevoie de un cleric care să fie expert în liturgică şi are dreptul să-l aducă cu el şi să-l lase să vorbească în momentul hotărâtor. Aşa s-a procedat în toată istoria Bisericii. Nu există în istoria Bisericii niciun sinod făcut cu de-a sila, prin impunerea de reprezentanţi. Acesta poate fi numit conferinţă sinodală panortodoxă, care să pregătească eventual un sinod ecumenic, dar conform definiţiei sinodului, nu este sinod, nici ecumenic, nici local. De aceea au spus „Sfântul şi Marele Sinod” fără nicio precizare, pentru că nu-l pot numi nici ecumenic, nici local, nerespectând nicio regulă a ceea ce înseamnă sinod ortodox. Cum poate să fie „Mare Sinod” când nu au voie să participe toţi episcopii la el, ci doar câţiva desemnaţi? Aici s-a săvârşit o fărădelege foarte mare, ca să nu spun o erezie. Nu caut cuvinte dure, dimpotrivă, aş vrea să fiu cât mai delicat, dar nu ştiu cum să spun mai delicat acest lucru. În Biserica Ortodoxă toţi episcopii sunt egali. Conform acestui aşa-zis Regulament, patriarhii sunt mai mari decât ceilalţi episcopi, devin cardinali catolici. Cardinalii catolici dau ordine episcopilor catolici. În Ortodoxie nu se întâmplă aşa. Patriarhul nu are voie să comande unui episcop obişnuit. Episcopii obişnuiţi şi patriarhul sunt egali. Funcţia de patriarh sau episcop este onorifică, eventual administrativă, dar şi aceasta cu limite, pentru că nu are voie să se amestece administrativ în eparhia altuia. Acest lucru se poate face doar printr-un sinod, dar nu individual, ca patriarh, mitropolit sau altceva.

Dogmatic, ne confruntăm cu o problemă teribilă. Primejdia foarte mare în acest document este catolicizarea, alunecarea spre papalitate a Bisericii Ortodoxe, pentru că în clipa în care patriarhii sunt transformaţi în cardinali, aceasta este o ieşire din Ortodoxie. Nu are voie patriarhul să se pună pe el însuşi mai mare nici chiar decât ultimul dintre episcopi. Nu are dreptul canonic să facă acest lucru. În toată istoria Bisericii nu se admite aşa ceva. Cel din urmă dintre episcopi este egalul patriarhului, oricare ar fi acesta. Când un episcop s-a făcut pe sine mai mare decât altul, l-a pierdut pe Hristos, a pierdut Ortodoxia. Ori tocmai aceasta ne spune Regulamentul de organizare şi funcţionare al Sfântului şi Marelui Sinod: vor să transforme acest Sfânt şi Mare Sinod într-un fel de organ permanent prin care să controleze Biserica lui Hristos.

Reiau prima frază a Articolului 1: „Prin harul Sfintei Treimi” – ferească Dumnezeu de această blasfemie – „Sfântul și Marele Sinod este o expresie autentică a tradiției canonice și a practicii bisericești dintotdeauna pentru funcționarea sistemului sinodal” – tocmai am arătat că, dimpotrivă, calcă în picioare sistemul sinodal – „în Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolească”. Mai departe: „El este convocat de Sanctitatea Sa, Patriarhul ecumenic, cu acordul Preafericirilor lor, toți Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale locale recunoscute de toți și este constituit din membrii desemnați de toate Bisericile Ortodoxe locale”. Această frază este uluitoare pentru cineva care cunoaşte istoria Bisericii, care ştie ce înseamnă organizarea corectă a unui sinod ortodox. În primul rând, un sinod local poate fi convocat de mai marele zonei respective. Dacă este un sinod al unor episcopi egali, convocarea se face de către toţi, împreună, într-un glas. Dacă unul dintre ei este în mod onorific Întâistătător, atunci acesta se exprimă în numele tuturor. Ori aici este o primă nelegiuire, cu două aspecte: pe de o parte, în ce calitate convoacă Patriarhul ecumenic acest sinod? Acesta este un lucru nediscutat clar. În al doilea rând, cum adică „cu acordul Preafericirilor lor?”. Poate „în numele lor”, nu „cu acordul lor”. Vi se poate părea că este o diferenţă mică între aceste două exprimări, dar acesta este de fapt un aspect esenţial. În realitate, orice patriarh, mitropolit sau episcop au funcţii onorifice în Biserică. Cel care poartă titlul respectiv este vocea prin care vorbesc ceilalţi, el nu este şeful lor, nici măcar cu acordul lor. El este egalul lor şi este vocea care exprimă ideile lor. Un episcop convoacă un sinod în numele episcopilor din zona în care se află, nu cu acordul lor, ca şi când ar fi nişte entităţi despărţite. Aici atingem problema unităţii Bisericii, a legăturii dintre episcopi şi deja se alunecă într-o exprimare de tip catolic, neortodox.

Apoi este un sinod prezidat de către Patriarhul ecumenic, ori este un sinod local al Patriarhiei ecumenice, dar atunci nu îl prezidează în calitate de patriarh ecumenic, ci în calitate de episcop, mitropolit sau patriarh local, ori, dacă prezidează un sinod în calitate de Patriarh ecumenic, acesta ar trebui să fie un sinod ecumenic, dar sinodul ecumenic este convocat de către împărat.

Din punct de vedere canonic, Patriarhul de la Constantinopol (Istanbul) nu mai este de multă vreme Patriarh ecumenic. Singurul motiv pentru care Patriarhia de la Constantinopol a fost recunoscută canonic în istoria Bisericii drept Patriarhie ecumenică este faptul că se mutase capitala de la Roma la Constantinopol şi s-a spus că alcătuirea Bisericii trebuie să urmeze alcătuirea Statului. Trecând peste acest aspect, nicăieri în tradiţia canonică şi practica bisericească, Patriarhia ecumenică nu are dreptul să invoce un sinod panortodox. Este vorba despre o aberaţie şi o minciună de la un capăt la altul.

Să spunem că se introduce ceva nou în istoria Bisericii. La Sinodul I ecumenic, de exemplu, s-a introdus un nou termen teologic. Au fost discuţii, dar nu a venit nimeni să mintă că termenul acela exista dintotdeauna. S-a discutat cinstit: este un termen nou, dar acoperă o noţiune veche. În cazul de faţă, discuţia despre acest tip de sinod nu există nicăieri. Biserica poate face şi lucruri noi, dar sinodal, cu dezbatere teologică. Ori dezbaterea teologică despre un nou tip de sinod la care să nu aibă voie să ia parte toţi episcopii nu există. Totul s-a făcut în mod mârşav, pe ascuns, fără o discuţie teologică liberă, la nivel larg. Se merge pe ideea că mirenii, călugării, preoţii, diaconii şi episcopii care nu sunt patriarhi nu ştiu despre ce este vorba şi trebuie să facă ce li se spune. Nu degeaba mai multe voci au numit această adunare din Creta „sinod tâlhăresc”, pentru că singurele cazuri din istoria Bisericii în care nu li s-a dat voie tuturor episcopilor să ia parte, sunt sinoadele tâlhăreşti. Dar acestea nu au fost niciodată recunoscute ca fiind ale Bisericii, ci au fost respinse de către aceasta, drept pseudo-sinoade. Ele au fost adunări ale tâlharilor, nu ale ortodocşilor. Repet, acestea sunt singurele cazuri din istoria Bisericii în care s-a limitat participarea episcopilor.

Canonic vorbind, din titlu şi din primul articol, această adunare din Creta se desfiinţează pe ea însăşi ca adunare ortodoxă şi ca sinod ortodox. De la început ne confruntăm cu o întreagă concepţie eretică ce stă la baza organizării acestui aşa-zis sinod. Nu se putea alcătui un Regulament atât de eretic, fără să existe o bază teologică eretică pe care să fi fost conceput acesta!

Abateri dogmatice și chiar erezii

Se poate vedea câtă rătăcire teologică este numai în primele două articole ale Regulamentului. Articolul 2 spune: „Convocarea Sinodului este anunțată prin scrisori patriarhale emise de Patriarhul ecumenic şi adresate tuturor Întâistătătorilor Bisericilor Autocefale locale”. Nu se poate să nu notez faptul că ei exclud Bisericile locale autonome din discuţie, ceea ce este total necanonic. Articolul 2 continuă: „prin care: 1. se anunță încheierea pregătirii presinodale a elementelor de pe ordinea de zi a Sinodului, aprobată la nivel panortodox”. Așa cum am demonstrat expresia „panortodox” nu poate însemna decât: ori ecumenic, ori erezie.

Dacă analizăm documentele de la Chambesy din octombrie 2015, vedem această problemă uluitoare la punctul 3: „Responsabilitatea Bisericii Ortodoxe şi misiunea sa ecumenică cu privire la unitatea Bisericii au fost exprimate în Sinoadele ecumenice”. Este greu de crezut că poate exista un asemenea document care să fie semnat de oameni ce se numesc pe ei înşişi „ortodocşi”. Textul acesta este de o ambiguitate vrednică de făţărnicia lui Macedonie, după al II-lea Sinod şi sugerează că ar exista, pe de o parte, Biserica Ortodoxă şi pe de altă parte, Biserica în totalitate în exprimarea „misiunea Bisericii Ortodoxe cu privire la unitatea Bisericii”. Sensul textului este că există o Biserică din care Biserica Ortodoxă este parte şi în care ea are această misiune ecumenică. Culmea este că la punctul 1 al conferinţei presinodale de la Chambesy, Biserica Ortodoxă este numită „una, sfântă, sobornicească și apostolică”. Exprimarea de la punctul 1 este tipică pentru ecumenişti: Biserica Ortodoxă fiind „una, sfântă, sobornicească și apostolică, crede cu tărie în conştiinţa sa eclezială profundă”.

Textul de la punctul 2 al conferinţei de la Chambesy constituie o erezie foarte mare: „Biserica Ortodoxă îşi fundamentează unitatea pe faptul că a fost întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos şi pe comuniunea întru Sfânta Treime şi Sfintele Taine”. Între Învăţătura de credinţă creştin-ortodoxă aprobată de către Sfântul Sinod şi textul acesta este o distanţă. Între timp, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pare să-şi fi schimbat religia. Suntem pe muchia apostaziei. Acest text nu mărturiseşte învăţătura ortodoxă că Biserica lui Dumnezeu este trupul lui Hristos, şi leagă unitatea Bisericii pe un fapt istoric. Biserica a fost întemeiată de către Domnul nostru Iisus Hristos, dar poate că între timp a devenit eretică! De exemplu, ucenicii Sf. Ap. Toma din India au deviat de la învăţătura ortodoxă. Unitatea nu este dată doar de întemeiere. Problema învăţăturii, a credinţei cele adevărate este abordată neclar şi ambiguu undeva pe la punctul 3. Toată această exprimare este neortodoxă, are foarte multe puncte care abdică de la Ortodoxie. În momentul în care Trupul lui Hristos nu mai este văzut ca temelie a unităţii Bisericii, se ajunge la a face din patriarhi, cardinali. Mai rămâne ca Patriarhul de la Istanbul să fie declarat papă al bisericii pseudo-ortodoxe născocite în Creta.

Punctul 3 al Regulamentului de organizare şi funcţionare al Sfântului şi Marelui Sinod stipulează că „prin scrisori patriarhale emise de Patriarhul ecumenic şi adresate tuturor Întâistătătorilor Bisericilor Autocefale locale”, acesta „invită Bisericile Ortodoxe Autocefale locale, în conformitate cu hotărârile luate la nivel panortodox, la Sinaxele Preafericiţilor Întâistătători, să-şi numească reprezentanţii lor la Sinod”. Subliniez faptul că acest paragraf este eretic. Dacă hotărârile despre care este vorba sunt luate la nivel panortodox, ele nu trebuie luate de Sinaxele Preafericiţilor Întâistătători, ci de către sinod, în mod real, corect, cu discuţie şi dezbatere teologică, ceea ce nu s-a întâmplat.

 „Primejdia e foarte mare și este rândul nostru să hotărâm dacă ne lepădăm sau păstrăm Ortodoxia”

Dar nu avem pentru ce să ne tulburăm, pentru că nu este primul sinod tâlhăresc sau necanonic din istoria Bisericii. Au mai fost și altele. Gândiți-vă că în Grecia au fost șase episcopi care s-au adunat să discute despre Marele Sinod. Și acesta este un sinod. Se adună liber, nu sunt constrânși, nu sunt presați în mărturisirea lor. Cum au fost adoptate „panortodox” dacă până de curând acești mitropoliți nu știau de toate documentele care s-au adoptat? Cum este „panortodoxie” când sunt atâția episcopi ortodocși care se opun? Se pare că s-a ajuns la un clericalism atât de grav, atât de profund modelat pe tipar catolic încât nu se mai ține seama de episcopi, ceea ce este un lucru extrem de grav. Știți cum a făcut Sf. Constantin cel Mare ca să vină toți episcopii? Le-a plătit drumul tuturor, ceea ce înseamnă că numai cine nu a vrut să vină, nu a venit. Și este o regulă ca cel care organizează sinodul, să o facă în așa fel încât să poată veni oricine. Atunci este libertatea Bisericii, atunci este exprimarea Duhului Sfânt când este libertatea cuvântului, nu când bați cu pumnul în masă și hotărăști cine vine și cine nu. Asta e dictatură, nu Biserică.

Ce va fi o să vedem și vom face față cu ajutorul lui Dumnezeu. Primejdia e foarte mare și este rândul nostru să hotărâm dacă ne lepădăm sau păstrăm Ortodoxia. Se pare că în curând vom fi puși la încercare în cel mai puternic și mai direct mod. Este o amenințare foarte serioasă care stă deasupra noastră și nu scăpăm de ea, nici cu văicăreli, nici cu isterii. Trebuie să fim treji, să ne întărim prin rugăciune, prin învățătură, prin spovedanie, prin împărtășanie pentru aceste momente pentru că s-ar putea mâine, poimâine să intrăm în cele mai directe prigoane. Să nu uităm că în prigoane au rezistat cei care au știut să ierte pe ceilalți. Cine știe să ierte, va face față prigoanelor oricare ar fi ele. Până la urmă cea mai mare încercare în prigoană este să poți să ierți. Prigoana te zdrobește din punctul în care tu nu ierți și nu te lași în seama lui Dumnezeu. Dacă nu o să intrăm în prigoane prin mila lui Dumnezeu, oricum nu avem voie să ne culcăm pe o ureche, că gata, a trecut. Se poate întâmpla minunea: să nu se mai țină adunarea din Creta sau să se ridice câțiva episcopi și să facă în așa fel încât să se blocheze lucrările. Fără să fim prăpăstioși însă, trebuie să ne dăm seama de un lucru: întotdeauna fiecare om care vrea să trăiască întru Hristos și în adevăr va avea de suferit prigoană, încercări, necazuri și trebuie să le facă față. Însă toate sunt un prilej foarte bun pentru mântuire.

(preluat din Revista Atitudini, Nr. 43)