Acasă » MIHAI EMINESCU: O critică a „liber-cugetătorilor”. „Cine combate Biserica, …numai român nu e”


MIHAI EMINESCU: O critică a „liber-cugetătorilor”. „Cine combate Biserica, …numai român nu e”


mihai_eminescuO critică a „liber-cugetătorilor”
„Cine combate Biserica, …numai român nu e”
de Mihai Eminescu

Liber-cugetător, liberă-cugetare, iată fraza cea nouă cu care organul de căpetenie al guvernului înfrumuseţează fărădelegea de la Curtea de Argeş, fraza pe care se întemeiază pentru a lăuda purtarea unui prefect netrebnic şi pentru a ponegri atitudinea unui principe al Bisericii Române.
Întâmplarea e foarte simplă, de-o netăgăduită evidenţă. Un tânăr, anume Nicolae Codreanu, fiu de preot din ţinutul Iaşilor, moare la Curtea de Argeş, în casa unui evreu galiţian, fără să fi dispus nici în scris, nici prin viu grai cu limbă de moarte ceva în privirea înmormântării sale sau a averii ce-o fi avut-o.
Preoţii vin să-l îngroape şi sunt daţi afară de evreul galiţian sub pretextul că răposatul ar fi fost liber-cugetător; şi pe când episcopia dispune înmormântarea după ritualele Bisericii răsăritene, al cărei fiu sufletesc era răposatul, autoritatea mireană, anume prefectul, pune numaidecât temei pe declaraţia unui venetic şi susţine înmormântarea după ritualul liber-cugetătorilor şi aceasta nu în cimitirul comunei mirene, adică al oraşului, ci într-acela al unei biserici de lege răsăriteană.
Şi „Românul”, foaie ce se pretinde, dragă Doamne, naţională, susţine purtarea necuviincioasă şi nelegiuită a prefectului faţă cu dreapta indignare a P.S.S. Episcopului de Argeş.
Înainte de toate, „Românul” pare a nu ştie ce însemnează cuvântul liber-cugetător. Religia, pe lângă vecinicile ei adevăruri morale, pe care nimeni nu le tăgăduieşte, nici le contestă, cuprinde şi teze curat teoretice de cosmogonie pe care Biserica însăşi nu le ia decât în mod simbolic, abstracţie făcând că aproape toate tezele acelea sunt cuprinse în Vechiul Testament şi cuprind maniera de a vedea iudaică. Noul Testament, adică temelia Bisericii creştine, mai nici nu cuprinde teze de cosmogonie sau de teogonie, încât nici aşa-numita libera–cugetare, care substituie Cărţii Facerii doctrine naturaliste, nu are de-a face de-a dreptul cu miezul Bisericii creştine, ci cu accesoriul dogmatic al Testamentului Vechi. Ieie cineva în mod cât de superficial ideea despre Dumnezeu din Testamentul Vechi, în care creatorul se mânie, cere jertfe crunte şi porunceşte prin judecători şi proroci ca poporul ales să nu ucidă numai pe duşmanul armat, ci şi pe femeia, copiii, ba până şi animalele lui şi compare apoi ideea de mai sus cu aceea a dumnezeirii blânde, îngăduitoare şi îndelung-răbdătoare a concepţiunii creştine şi va vedea numaidecât că deosebirea dintre maniera de a vedea a bibliei iudaice şi concepţiunea celei creştine sunt departe cât cerul de pământ, căci în ordinea întâia de idei dăm de o antropomorfizare a calităţilor poporului evreiesc, fanatic şi exclusiv, pe când în a doua ordine ne întâmpină spiritul Dumnezeului păcii, îndurării şi iubirii de oameni.
IMG_0825Libera-cugetare, admiţând-o chiar în cazul de faţă, consistă în substituirea cosmogoniei biblice prin idei de altă natură, şi fiindcă aceste idei, ca toate tezele curat teoretice, ca formulele din matematică sau axiomele geometriei, au a face numai cu adevăruri logice, iar nu cu convingeri şi adevăruri morale, de aceea ele neavând a împărţi nimic cu inima şi cu caracterul omului, adică neputându-le nici strica, nici îndrepta, nu inspiră nimănui poziţii odioase ca acelea despre care se pretinde că le-ar fi avut răposatul, dispoziţii care jignesc ca din senin fără niciun motiv învederat credinţele şi datinile religioase pe care poporul nostru le urmează de optsprezece sute de ani.
Nu cugetarea liberă, ci absoluta lipsă de cugetare ar fi putut dicta aşadar acea pretinsă dorinţă ultimă pe care „Românul” o apără cu atâta foc în contra istoriei noastre de veacuri, opuind toleranţei noastre recunoscute intoleranţa greoaie şi ignorantă a unor instincte de neorânduială şi de barbarie spirituală şi morală.
În epoca noastră de nedisciplină a minţilor, în care mulţi rostesc cuvinte ce nu le pricep, se-ntâmplă într-adevăr ca liber-cugetători să fie numiţi acei ce sufăr de halucinaţiuni dezordonate, dar acel nume se aplică în mod impropriu, căci nu e vorba de oameni care gândesc liber, ci de indivizi care nu gândesc în genere nimic.
Dar nu aceasta e teza noastră, căci dacă am şti că „Românul” e-n stare a ne-nţelege, precum ştim bine, că nu e în stare, atunci n-am avea decât să-i repetăm întrebarea lui Pilat din Pont. „Ce e adevărul?”, pentru a-l face să înţeleagă că o cugetare într-adevăr liberă prin natura ei chiar exclude orice măsuri care ar jigni conştiinţa şi convingerile intime ale altuia şi că pe de altă parte rezultatele unei libere-cugetări – numai cugetare şi nu sminteală să fie – nu se opun defel ritualelor Bisericii răsăritene. Dacă a bate câmpii şi a vorbi în dodii va să zică a cugeta liber, atunci şi d. Sihleanu bunăoară ar fi liber cugetător, pe când d-sa nu-i decât candidat la academia de înţelepţi de la Sadagura, unde râvneşte a intra în virtutea ingenioaselor sale libere-cugetări asupra bisericii şi a balonului captiv.
Dar ce să mai vorbim zadarnic în privirea aceasta? Ferice de cel căruia-i spui o vorbă şi pricepe zece şi vai de acela cărui-i spui zece şi nu pricepe niciuna. A vorbi deja despre o religie a liberei-cugetări e ceea ce se numeşte în logică o contradictio in adejecto, e ca şi când ai zice „oţel de lemn”.
Noi, punându-ne pe terenul de drept şi istoric, ne vom exprima părerea de bine că ni s-a dat ocazia de-a constata din nou cu cine avem a face.
Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea prin poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români care trăiesc dincolo de hotarele noastre.
Cine-o combate pe ea şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican, universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.
Puterile cer abrogarea art. 7 din Constituţie?
De mult e abrogat, de vreme ce un evreu galiţian impune lecţiile sale de nihilism episcopului de Argeş, iar ritul asemenea necreştin al redactorilor şi liber-cugetătorilor de la „Românul” ţin hangul impertinenţei ovreieşti faţă de Biserica noastră, ba încă în numele păgânilor de la guvern, în numele sectarilor necreştini ai demagogiei universale, pe care nefericita noastră ţară e osândită a-i purta în spate şi a-i hrăni cu munca ei ca pe nişte lipitori veninoase care, cu gura lor fără de lege, ofilesc şi descompun tot ce ating.
Timpul, 2 febr. 1879

(Din Mihai Eminescu, Opere Politice, Ed. Timpul, Iaşi, 2008, p. 1049-1050.)


Post a Comment

(required. But it will not be published)