Acasă » Articole » Mărturisitorul lui Hristos în temnițele comuniste, Nicolae Purcărea, s-a mutat în ceata mărturisitorilor din ceruri! Un interviu in Revista Atitudini


Mărturisitorul lui Hristos în temnițele comuniste, Nicolae Purcărea, s-a mutat în ceata mărturisitorilor din ceruri! Un interviu in Revista Atitudini


Nicolae PurcareaExamenul din fața primejdiilor vieții
De vorbă cu Mărturisitorul Nicolae Purcărea

În măsura în care afirmi un lucru, trebuie să ai și trăirea vorbelor tale
E o încântare să fii înconjurat de atâtea suflete care așteaptă de la tine ceva, așteaptă cuvântul care să aducă bucurie… O să vedeți după aceea și bucuriile care vă așteaptă pe drum, pentru că orice drum din acesta este un drum spinos și greu, dar este plin de bucurii. Odată ce ai urcat în munte și ai ajuns în poiană, cât de bucuros și de încântat ești că ai ajuns la izvorul care îți dă oarecare satisfacție și îți umple sufletul! Sigur că în viață avem multe de trecut… Sunteți la o vârstă când viața vă ridică fel de fel de semne de întrebare, de incertitudini. Este foarte greu să desprinzi cărarea pe care trebuie să mergi. Dar vă ajută Dumnezeu, pentru că fără El nu se poate face nimic. Asta v-o spune unul care a simțit ajutorul lui Dumnezeu. Sigur că vorbe se pot spune multe, dar în fața primejdiei, atunci îți dai examenul. A fost un drum greu nu numai pentru noi, va fi și pentru voi un drum greu. Să nu credeți că v-așteaptă vreo bucurie, dar nădăjduind și cu credința în Dumnezeu și dragoste de neam – că în fond acestea sunt cele două axe pe care trebuie să mergem cu toții – până la urmă ne așteaptă această lumină, această mare bucurie.

Să faci sau să nu faci
În existența noastră, trebuie făcută diferența între spirit și materie sau mai bine-zis între biologic și spirit. Puțini reușesc să-și stăpânească pornirile biologice și să-și înalțe spiritul. Eu îi admir pe cei care nădăjduiesc să meargă pe drumul acesta, dar nu uitați că nu ceea ce se vede e esențial. Esențial este ceea ce nu se vede, adică spiritul. Și călirea și pregătirea trebuie făcute tocmai în sensul acesta: să dai spiritului întâietate. Sigur că întrebarea este: „Poți să iei piatra și să lovești în altul?”. Toată viața nu trebuie decât să lupți cu tine însuți și după aceea să-ți afirmi idealul. Adică în măsura în care afirmi un lucru, trebuie să ai și trăirea vorbelor tale. Dacă generația noastră a fost generația de sacrificiu, de luptă, generația asta este generația dusă cu zăhărelul. Pentru că tot ce se face azi, se face într-o doară: să faci, să nu faci. Mai ales cu globalizarea și cu mentalitatea asta care se introduce acum: să n-avem eroi, să n-avem sfinți, să n-avem capete luminate… În fond istoria noastră nu e făcută de popor, ci prin sintetizarea doleanțelor poporului. Și pe timpul meu au fost oameni care au învins frica, lașitatea și comoditatea și s-au dăruit crezului.
Să nu uităm că poporul român s-a născut la sânul Bisericii, legat de Biserică. La noi întâi au fost scrierile bisericești și apoi au apărut cele laice și de aceea lupta neamului e legată de lupta Bisericii. Din păcate astăzi, nici spiritul satului nu se mai poate recupera. Dacă înainte țăranul român lupta pentru pământ și se zbătea pentru orice brazdă de pământ, acum nu-l mai interesează nimic. Țăranul era țăran în primul rând prin mentalitate. Duminica știa că trebuie să se îmbrace în straie de sărbătoare și că trebuie să meargă la biserică. Are Lucian Blaga în Cuvântul de intrare în Academie o odă adusă țăranului român. Cât de frumos este acolo țăranul român!…

19„Vorbim când o să poți tăcea o oră”
Tinerii de astăzi sunt incluși în destinul neamului, iar destinul neamului este de a crea cultură și civilizație la gurile Dunării. Toți suntem încadrați în destinul acesta mare al neamului nostru și în măsura în care reușim și noi să ne încadrăm în neam, vom reuși și noi să fim ceva, altfel vom fi niște anonimi. Cum spunea Traian Brăileanu, marele om de știință sociolog: „Studentul sau elevul nu e nimic, dar poate deveni orice: de la conducător până la cel mai umil funcționar prin pregătirea pe care și-o face”. Defectul educației în școală este că în școală trăiești ca într-un vis: părinții îți dau tot ce ai nevoie, la școală te duci și asculți, dacă vrei să înveți, înveți, dacă nu, faci pe șmecherul sau pe teribilistul și treci cum treci. Dar nu asta contează. Contează măsura în care profesorul are timp disponibil de a da din prinosul lui sufletesc copiilor, de a comunica cu ei și de a le explica anumite lucruri. Am fost 15 ani profesor la Liceul Șaguna și nu le-am povestit elevilor nimic despre mine, dar ei știau totul despre trecutul meu. Unul dintre ei, pe nume Vlad, mă tot sâcâia să-i spun despre închisoare și l-am întrebat: „Măi, Vlade, tu poți tăcea o oră?”. „Nu pot, domnule profesor”. „Păi, vorbim când o să poți tăcea o oră”.

Despre demnitatea adevăratului intelectual
Înainte de anii ᾽40, exista o aristocrație intelectuală, formată din ingineri, din profesori, din doctori și nu se punea problema materială. Fiecare se descurca într-un fel, că viața economică era stabilă. Și indiferent de concepția politică pe care o aveau, intelectualii se întâlneau și discutau și se înțelegeau. Adică intelectul depășea viziunea politică a fiecăruia. Am avut în Brașov un doctor militar, unul din cei care au inventat anestezia locală și care a renunțat la tot și s-a situat pe poziția legionarului. Iar în 1948, când a fost arestat și i s-a luat tot, n-a renunțat la ideea legionară. El este printre puținele cazuri care atunci când a fost bătut la Securitate, când au dat în el, a dat și el în ei pentru că nu înțelegea cum să se lase bătut de alții. Avea atâta demnitate în el, încât nu accepta umilința.
Cineva îmi spune: „Aș veni și eu cu dumneavoastră, dar nu-mi place că e prea multă suferință”. Și i-am spus atunci – poate nu trebuia – puțin cam sigur pe mine: „Domnule, lasă că nu te ia pe dumneata, mă ia pe mine”. Ei, dar cum să zic, fiecare om își alege drumul pe care merge, fiecare om se călește la flacăra suferinței, pe „nicovala suferinței”, cum zice Aspazia Oțel Petrescu.

Mesterul-Neculae-Purcarea-in-casa-sa-atelierCa să înțelegi ce s-a întâmplat la Pitești, trebuia ca să fii tu însuți pe nicovala bătăii
Din Pitești scăpai sau prin moarte sau prin cădere. Dar mai era un al treilea mijloc: cel al înnebunirii. E foarte greu să suporți atâta bătaie și la un moment dat, îți cam crapă o doagă. Pe la Pitești au trecut cam 3000 de studenți și au murit vreo 33. Momentul cel mai greu al reeducării era când din victimă treceai în categoria călăului, iar principalul scop al reeducării era distrugerea unității prin neîncrederea pe care încercau să ți-o sădească în șefi. După ce făceai toată demascarea, interioară și exterioară, venea proba credinței tale în Dumnezeu. Și urmau metodele de tortură care să te facă să gândești că și credința este opium pentru societate. Fenomenul demascării de la Pitești a fost în paralel cu cel de la Gherla, dar la Gherla a fost mai dur pentru că la un moment dat Țurcanu s-a luat la întrecere cu Popa Țanu. Și fiecare își revendica supremația. De acum Popa Țanu se detașase de Țurcanu, avea ani buni de când era la Gherla și își făcuse rețeaua lui de informatori. Eu am avut un noroc chior, să zic așa, pentru că Țurcanu a plecat în ianuarie 1952 și eu am sosit în martie la Gherla. După aceea am trecut pe la Canal, Craiova, Pitești, Jilava. Dar Mărtinuș care rămăsese în locul lui m-a și atenționat: „Banditule, știm ce-ai mâncat, pe unde ai umblat și o pățești”. Și într-adevăr m-a luat și m-a băgat la izolare. În același timp se sistase bătaia la camerele 99, 100 și 103. Cel care mai bătea era Avădanei, ofițerul politic. Și dacă formal demascarea a încetat în 1952, în fapt ea a continuat. E cazul celor care au stat la izolare din 1952 până în 1953, când a murit Stalin, că altfel cine știe dacă mai ieșeam de acolo. Tot în 1952 a fost luat și Țurcanu și la Ploiești și Râmnicu Sărat s-au format comitete de anchetă și atunci i-a venit partidului în minte: „Hai să dăm vina pe legionari” și au inventat povestea cu Horia Sima și toate năzdrăvăniile.

„Domnule colonel, atât a putut. Până aici i-a fost drumul. Duce altul mai departe”
Nicolae Purcarea - interviu Revista SATULLa Aiud în anii 1949-1950 au murit cu sutele de foame. A fost o foamete cumplită și numai ce îi auzeai că sughiță și ăsta era primul simptom al morții. Și foamea a făcut parte din suferință, ca și bătaia și frigul. Țin minte că eram prin anii ᾽62-᾽63 la Aiud și a venit la noi colonelul Crăciun, comandantul închisorii și îi plăcea să facă pe grozavul și zice unui preot: „Ei, popo, ce zici tu? Am ajuns pe lună. Ce mai vrei acum?”. Iar preotul, umil, zice: „Domnule colonel, ar fi bine să luăm pe loc repaus”. „Păi, de ce, mă?”. „Păi, dacă de după o stâncă apare mâna lui Dumnezeu, ce vom face?”. Și Crăciun i-a tras o înjurătură și a plecat.
Altădată ne-a strâns în așa-zisele cluburi și aducea conferențiari care să facă reeducare ca la Pitești, doar că metodele erau altele. În fond urmăreau același lucru: distrugerea Mișcării Legionare. Într-o zi, s-a citit declarația lui Gyr sau a lui Crainic, nu mai știu exact, și Crăciun a exclamat: „Ei, și ăsta al vostru, mare șef, s-a dezis de Mișcare. Acum ce mai vreți?”. Dar unul din fundul sălii, zice: „Domnule colonel, atât a putut. Până aici i-a fost drumul. Duce altul mai departe”. Și Crăciun a plecat înfuriat.
În 1941 l-am cunoscut pe părintele Arsenie Papacioc la Cetățuia, că el a fost primar la Zărnești. El a avut șansa de a intra în grupul misticilor lui Traian Trifan și Traian Marian care susțineau că numai prin credință vor putea învinge ororile închisorii, că de amnistie nu se putea vorbi în cazul legionarilor, în niciun regim. Papacioc era mare sculptor. El a făcut chivotul Mănăstirii Argeșului. Era spiritualizat și toată existența și-a dăruit-o lui Dumnezeu. Cei care au avut șansa să stea în celulă cu un preot, au devenit buni creștini. Să vă prezint altfel problema: într-o căruță încap câțiva, dar pe lângă căruță mai merg și alții care se țin de căruță. Așa am fost noi: în căruță au fost cei mai deosebiți dintre noi, dar pe lângă căruță am mers și noi, că așa ne era idealul: să tindem spre o anumită desăvârșire. În ce măsură am reușit, Dumnezeu știe, că vorba unui camarad: două lucruri sunt grele în viață: să fii creștin adevărat și să fii legionar adevărat, pentru că probele, furtunile sau ispitele pe care trebuie să le suporți sunt multiple și greu de îndurat.

(Interviu apărut în Revista ATITUDINI, Nr. 39)


Post a Comment

(required. But it will not be published)