Acasă » Articole » Un Crăciun împreună cu Părintele Justin: „Toţi care pleacă dincolo, să fiţi siguri că sunt mai importanţi decât aici. Ei ne văd aici pe noi cum ne străduim, aşa, fiecare după râvna lui, dar ne fotografiază de acolo şi ne menţin una cu ei”.


Un Crăciun împreună cu Părintele Justin: „Toţi care pleacă dincolo, să fiţi siguri că sunt mai importanţi decât aici. Ei ne văd aici pe noi cum ne străduim, aşa, fiecare după râvna lui, dar ne fotografiază de acolo şi ne menţin una cu ei”.


Parintele Justin - 9 feb 2013Frăţiile voastre aţi luat-o cu dinadinsul ca păstorii şi ca cei trei Magi, căutând un drum pe urma lui Hristos. Şi, iată, frăţiile voastre aţi găsit pe pruncul Iisus îndeplinind ascultarea. Aşa cum şi mama noastră, Maica Domnului, a ascultat şi a spus: „Iată roaba Domnului. Fie mie precum voieşti!” Iată şi frăţiile voastre vă daţi cu toată dragostea, cu toată ardoarea, cu toată bunătatea ca să aveţi bucuria aceasta de a sluji Maicii Domnului. Iată, sărbătoarea noastră este în cer şi pe pământ. Că nu este o poveste Naşterea Mântuitorului. Este o realitate ruptă din viaţa pământului, din viaţa creştinului, din viaţa creştinului ortodox în special. Că nu sunt zadarnice şi la întâmplare preocupările noastre frumoase cum mai ziceam şi altădată, păstoritul acesta – ciobanul, oile, păstorul, cântările cele frumoase ale păstorilor de altădată din jurul ieslei Mântuitorului.

Ascultare au făcut şi generaţiile de mărturisitori care s-au sacrificat, şi-au lăsat căldura plăcutei familii, i-au lăsat pe părinţi şi au intrat sub cheia Aiudului, au intrat sub cheia Gherlei, a Piteştiului, acolo unde, într-adevăr, se face legătura deplină între Naşterea Mântuitorului, a Pruncului nevinovat şi Răstignirea Lui pentru mântuirea neamului nostru. Şi frăţiile voastre azi sunteţi nişte urmaşi cu toată plinătatea ca să duceţi mai departe frumuseţea aceasta a ascultării depline pe care frăţiile voastre aţi urmat-o, căzând în faţa Sfântului Altar, a Sfintei Mese. „De ce ai venit, soro?” „Am venit ca să duc viaţă pustnicească”. Viaţa pustnicească este anevoioasă, cu boli, cu suferinţe, cu necazuri, cu prigoniri. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, toate le vom face.

icoana Nasterii Domnului_1Şi iată bucuria mare că din an în an mărturisim şi noi şi petrecem împreună, fie cu mai puţină bucurie, fie cu mai multă bucurie… Şi noi, de altfel, aici, în mănăstire, avem toate ocaziile acestea frumoase de a ne dezvolta şi a ne pregăti pentru pasul pe care l-aţi făcut în ascultare, pentru primirea în soborul acesta frumos de 150 de maici.

Mă gândesc cum în 1952, parcă, da, eram în celulă. Măi, nu era voie să sufle cineva în celulă, mai ales în sărbători! Că toţi diavolii, măi, diavolii pământului se înarmează cel mai puternic. Un demonizat, de pildă, o duce bine în cursul săptămânii, dar cum a început vecernia de sâmbătă seara, cum a început ziua Învierii Domnului, să te ferească Dumnezeu! Nu mai e chip cu omul ăsta! Şi de aceea, maicilor dragi, se năpusteau asupra noastră; erau câte trei schimburi într-o noapte de Crăciun sau o noapte a Învierii Domnului sau a Înălţării. Ei ştiau mai bine calendarul ca noi, măi! Ştiau vrăjmaşii ăştia cum să se înarmeze, cum să le ţină în frâu pe aceste cadavre. Opt sute de cadavre erau în trei etaje!

Eu eram la celula 323 şi numărul care s-a potrivit pentru mine să-l port a fost acelaşi, tot 323. Cum au făcut asta, nu ştiu, dar m-am trezit şi eu cu numărul acesta şi celula mea era tot 323. Mi-am zis: „Măi, înseamnă că lucrurile merg în curs tare, nu cred eu să scap aşa uşor! Pentru că ce mi se proroceşte mie prin numerele astea… Înseamnă că nu e de scăpat uşor”. Într-o noapte visez eu, măi, după moartea lui Stalin, un grup de steaguri, toate negre, cum sunt pe la benzinăria asta, în sfârşit, fluturând în aer şi culorile lor, acolo. Aşa am văzut eu steagurile acestea negre. Le spun camarazilor mei: „Măi, uite ce am visat. Să ştiţi că noi nu plecăm uşor de aici. Voi visaţi, aşteptaţi o veste, ştiu eu, la conferinţa de la Yalta, conferinţa de la Bruxelles – ştiu eu unde le aşteptau ei – dar de aici nu ieşim uşor”. „Păi de ce nu ieşim, măi?” „Păi cu steagurile acestea care ni s-au arătat nouă aici – nu-i a bine”. Într-adevăr, a murit Stalin. Era bucurie mare peste tot. „Hă, hă, e gata!” „Măi, nu e gata, măi, că sunt alţi vrăjmaşi, alţi draci, mai mari ca Stalin!” Şi într-adevăr, n-am putut scăpa.

A venit partea cealaltă, a doua, a Rusiei sovietice, care a dat drumul la alte portiţe, chipurile la o fereastră ceva mai blândă, aducând un aspect mai blând, aşa, în suferinţa creştinului. Dar lucrurile nu s-au schimbat deloc. A fost doar un aspect fals, în schimb chinurile, suferinţele au fost aceleaşi. Aşa că ei au dat dovadă că nu sunt spre altceva porniţi decât spre această lucrare diavolească. Aşa cum Satana, de pildă, chinuie pe creştinul ăsta pus sub stăpânirea lui, aşa chinuie acest ateism creştinismul nostru. Şi vine sub aspecte diferite. Nu vedeţi frăţiile voastre la criza aceasta puternică pe care o avem noi… Ei apasă asupra creştinismului ortodox şi în special în România, pentru că aici ştiu că există o esenţă şi un elan pe care nu-l pot stăpâni. Nu-l pot stăpâni pentru că este de la Dumnezeu şi se manifestă în lumea aceasta creştină, pe care o conduce spre idealurile Lui. De aceea, toate ţările care sunt supuse comunismului, sunt supuse oprimării: Polonia, Ungaria, Bulgaria. Ei bine, în România trebuie să aibă ceva în plus, neapărat, unde să-şi ducă calvarul. De ce? Pentru că suntem creştini-ortodocşi şi pentru că de aici s-a născut o generaţie de tineri care a vrut să împace cerul cu pământul. A vrut să ridice linia aceasta a Neamului, a creştinismului nostru, spre înălţimile cereşti.

Ei bine, ei nu uită şi nu vor uita niciodată şi de aceea vor fi mereu cu satârul la capul nostru. Şi frăţiile voastre, mai ales, sunteţi în mănăstirea aceasta a noastră, care e… in ochii lor, „ciumată”. „De unde eşti?” „De la Petru Vodă.” „Hăă, hăă… Petru Vodă!” Dar să ştiţi, fetelor, cu cât va fi prigoana aceasta mai mare, cu cât vor fi, de pildă, aceste mănăstiri marginalizate, cu atât trebuie să ne bucurăm, pentru că viaţa noastră creştină nu e uşoară, cu muzică şi petreceri şi altceva…, nu! Este durere, este necaz, este suferinţă, este, în sfârşit, prigoană! Că poate frăţiile voastre de multe ori vă gândiţi: „De ce am venit eu aici? N-am avut altă mănăstire unde să mă duc?” Ei bine, să vă gândiţi că viaţa noastră creştină şi în special mănăstirile trebuie să se alieze acestei suferinţe a deţinuţilor, ca şi frăţiile voastre să aveţi o mărturie dincolo, când veţi fi întrebate: „Ce aţi făcut pe pământ acolo, pentru noi?” „Păi, iată, am stat şi eu la Poarta Albă, am slujit la Aiud, am stat şi la Gherla, am stat şi la Piteşti, am fost şi la Petru Vodă…” Ai o mărturisire, depui şi tu o dovadă acolo, un act, un buletin, măi! Acolo toate merg pe bază de „documente”, nu intri aşa, oricum!

Sunt bucuros de cântările, de frumuseţea aceasta a colindelor. Iată, nu e un apostolat şi ăsta? O propovăduire a Naşterii Domnului, a Învierii Domnului, a Botezului Domnului, a sărbătorilor care vin? Şi frăţiile voastre sunteţi nişte îngeri de mare sfat. Da, îngeri de mare sfat, pentru că sunteţi prezente la toate praznicele şi sărbătorile pe care frăţiile voastre le actualizaţi mereu în mijlocul creştinilor.

icoana Nasterii Domnului_2Dumnezeu să vă binecuvânteze şi eu aş dori să nu fie ultima prăznuire împreună, să mai fie… Şi eu aş vrea, dar totdeauna când încerci să o mai întinzi aşa, atunci îţi spune: „Ia vino, bătrânule, că ţi-ai terminat treaba!” Părintele Adrian Făgeţeanu s-a dus, părintele Arsenie s-a dus şi el, s-au dus şi alţii… Acum n-a mai rămas nimeni. Dar toţi care pleacă dincolo, să fiţi sigure că sunt mai importanţi decât aici. Acolo intră în corul acela frumos, ceresc. A trecut o generaţie de la 1925 până acum, toţi cântă împreună şi se roagă împreună cu noi aici, pe pământ. Ei ne văd aici pe noi cum ne străduim, aşa, fiecare după râvna lui, dar ne fotografiază de acolo şi ne menţin una cu ei, cei de dincolo. Noi poate ne rezervăm, ne gândim: „Măi, e bine să mergi dincolo, dar e mai bine să mai rămâi oleacă şi aici.” Dar să ştiţi că sunt multe minunăţii care ne aşteaptă dincolo. Dacă am şti noi câte minunăţii…! Nu vedeţi voi, numai sărbătorile astea, câtă bogăţie aduc, câtă dezlipire, cât dezinteres de lumea aceasta! Nu ne mai interesează.

Dar să fii într-o celulă de la Aiud după 14-15 ani şi să nu te intereseze cât mai trăieşti, măi! Sau dacă mai trăieşti – nu te interesa deloc! Erai desprins total de lumea din afară. Nu te mai interesează nici şuieratul trenului, nici claxonul maşinii, nici plânsetul sau bucuriile copiilor de pe stradă, că doar pe acolo erau, treceau pe sub nasul nostru. Noi numai auzeam, nu-i vedeam, că erau obloanele puse. Acolo te aflai în maşina de formare a credinţei ortodoxe. Ei, caraliii, prigonitorii noştri, se tem mult mai mult decât noi, pentru că ei nu ştiu, nu pot să moară. Sunt morţi de frică pentru că n-au harul lui Dumnezeu, n-au energia, n-au scânteia divină a pruncului Iisus din ieslea Bethleemului.


[1] Fragment dintr-o cuvântare nescrisă a Părintelui Justin, rostită în ajunul Naşterii Domnului, 2011, către maicile mănăstirii Paltin Petru-Vodă.

articol publicat în revista ATITUDINI, nr. 31


Post a Comment

(required. But it will not be published)