Acasă » Articole » Eminescu – prima jertfă pe altarul Daciei Mari


Eminescu – prima jertfă pe altarul Daciei Mari


Moto:„Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egala îndreptățire a națiunii noastre”
Mihai
Eminescu

PROBLEMA RENAŞTERII NAŢIONALE

Preambul:

„Dacia Mare” a constituit un proiect etno-politico-statal elaborat la începutul secolului al XIX-lea de către boieri patrioți. El a fost reluat de către revoluționarii paşoptişti şi continuat de patrioții români în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. A eşuat atât din cauza obedienței puterii politice față de marile puteri, cât şi a presiunilor acestora.

Denumirea proiectului ar putea constitui o enigmă, în contextul în care se atribuise țării numele de România. Promotorii săi au considerat că redescoperirea şi asumarea identității, dar şi recuperarea unor părți din vatra originară de viețuire, smulse de imperiile vecine, constituie o datorie națională şi o problemă de conştiință.

Mihai Eminescu, cel mai important dintre promotori, a înțeles că refacerea unității spațiului străvechii Dacii era pentru români o problemă de renaştere națională, iar nu o simplă „afacere”, aşa cum încercau să o exploateze marile imperii vecine în folos propriu.

Premise. Între Dacia austriacă şi Dacia rusească

Precum se cunoaşte, începând din secolul al XVIII-lea, când trei mari imperii (otoman, țarist şi habsburgic) înconjuraseră, practic, vatra de viețuire a neamului românesc şi se confruntau pentru acest spațiu chiar în interiorul său, în marile cancelarii s-au făcut proiecte, unele oculte, care vizau reconstituirea Daciei, ca stat-tampon între acestea.

Ideea constituirii unui stat (regat) cu numele „Dacia”, care să cuprindă teritorii ale străvechii Dacii, a devenit problemă de negociere între imperiile europene, în contextul războaielor napoleoniene de la începutul secolului al XIX-lea. Boierii români patrioți visau la unirea Principatelor în „Dacia” sau „Valahia Mare”,[1] iar imperiile vecine se târguiau să obțină foloase din unirea Ardealului cu Principatele Dunărene, formând „regatul Dacia”.[2]

Atât imperiul habsburgic, cât şi cel țarist, au dorit, în anumite contexte geopolitice, formarea unui stat-tampon, cu numele Dacia, însă fiecare voia să-l ia sub tutelă proprie: ,,Dacia austriacă” urma să încorporeze Ardealul unit cu Principatele, iar ,,Dacia rusească” urma să încorporeze Ţara Românească (Valahia), Moldova şi Dobrogea. Deci, fiecare imperiu vecin voia o Dacie a lui, şi nu o Dacie românească.

Numele „Dacia” a constituit premisa pe fundamentul căreia, începând de la revoluția paşoptistă, a fost gândită refacerea statalității româneşti în vatra ancestrală a neamului.

O pleiadă de filosofi, istorici, sociologi sau revoluționari reprezentând aşa-numita „generație paşoptistă”, s-au apucat cu înflăcărare revoluționară de o activitate laborioasă pentru redefinirea națiunii române.[3] Este important de menționat că Eminescu a cunoscut aceste proiecte, unii dintre autorii lor, îndeosebi învățații ardeleni, fiindu-i mentori îndeosebi în perioada studiilor sale la Viena.[4]

Pregătirea proiectului „Dacia Mare”

Pregătirea proiectului „Dacia Mare”, în care Eminescu s-a implicat cu mintea şi cu fapta, a parcurs două etape: asumarea şi recunoaşterea identității naționale şi acțiunea pentru restaurarea istoriei naționale.

Unirea Principatelor, în anul 1859, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, a constituit, pe fond, primul mare pas vizând realizarea, prin cuget şi faptă românească, a proiectului Daciei Mari. Pentru imperiile vecine, numele „Dacia”, ca entitate socio-politică creată exclusiv din perspectivă românească, era considerat un atentat la ordinea stabilită prin tratatele pe care le semnaseră de curând. De asemenea, instalarea unui prinț german pe tronul României, în anul 1866, a fost percepută ca intrare a acesteia în aşa-numita „ordine germană”.  

La vârsta de 17 ani, Eminescu, simțind nevoia să reînvie mândria națională,[5] a publicat în revista „Familia” (2 aprilie 1867) poema patetică: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” şi a devenit principalul promotor al punerii în aplicare a devizei În unire e tăria”.[6] Aşa s-a născut ideea organizării unei manifestări spirituale a întregii vetre de viețuire a neamului, într-un loc cu cea mai adâncă semnificație istorică: serbarea de la Putna, prilejuită de împlinirea a 400 de ani de la târnosirea mănăstirii Putna de către Ştefan cel Mare. Această serbare, desfăşurată în zilele de 15-16 august 1871, a constituit, în fapt, cel dintâi congres al românilor de pretutindeni. Cu acel prilej, la mormântul voievodal, Eminescu a recitat poezia „Doină populară” „prima variantă a cunoscutei poeme „Doina-, primită, precum se cunoaşte, cu multă însuflețire de către cei prezenți, întrucât reflecta dorința fierbinte de eliberare a teritoriilor româneşti „de la Nistru pân la Tisa” de sub dominație străină.

 

Propagarea şi răspândirea ideii de „Dacia Mare”

După revenirea în țară şi stabilirea la Iaşi, Eminescu a militat cu o energie nemaiîntâlnită până atunci pentru reconstrucția unității etno-politico-statale româneşti. Însă, la demararea proiectului de reconstrucție a statalității româneşti a constatat că în calea acestuia existau două piedici fundamentale: „elementul de disoluțiune”, „demagogia României”, căruia i se alătura aşa-numita „pătură superpusă”, răsărită din amestecul scursurilor orientale şi occidentale, fără tradiții, fără patrie sau naționalitate hotărâtă”.[7]

Posibilitatea inițierii noului proiect etno-politico-statal românesc a fost întrevăzută odată cu înființarea, la Cernăuți, în octombrie 1875, a Societății „Arboroasa”.[8] În contextul izbucnirii „crizei orientale”, Eminescu a crezut că s-au ivit condițiile pentru reconstrucția etno-politico-statală românească şi a trecut la ofensivă. El a atras atenția că cea mai mare piedică în calea realizării proiectului „Daciei Mari” era Austro-Ungaria.[9]

În conlucrare cu conducerea Societății „Arboroasa”, Eminescu a gândit şi proiectat acțiuni menite să atragă atenția asupra situației românilor încorporați în Imperiul austro-ungar.[10] Astfel, a intrat în atenția serviciilor de informații ale Austro-Ungariei, fiind urmărit potrivit canoanelor activității serviciilor secrete.

În octombrie 1877, în plin război ruso-româno-turc, când cea mai mare parte a intelectualității române era angajată cu condeiul şi cuvântul scris în susținerea războiului cu turcii, Societatea „Arboroasa” şi-a asumat riscul de a înfrunta pe față autoritățile austro-ungare. Drept urmare, autoritățile imperiale austro-ungare au arestat cinci membri ai acesteia, între care s-a aflat şi Ciprian Porumbescu, iar societatea a fost desființată. Eminescu a luat cunoştință, pe diverse căi, despre ancheta deschisă de autoritățile austriece în legătură cu activitatea „Arboroasei”, acuzând curtea din Viena de nesocotirea unității nației româneşti. În acest fel, n-a făcut decât să-şi îngroaşe dosarul  întocmit de către Biroul Informativ din Viena, care începea să conceapă acțiuni menite să anihileze manifestările sale „naționaliste”.[11] Însă, dezamăgirea lui a fost mare, constatând că autoritățile statului român n-au sprijinit sub nici o formă acțiunea Societății „Arboroasa”.

Pe acest fond de evenimente, în noiembrie 1877 Eminescu a ajuns la Bucureşti, devenind redactor la ziarul „Timpul”, ziarul oficial al Partidului Conservator. Şi-a început colaborarea la ziarul respectiv în 24 noiembrie 1877 cu articolul „Bălcescu şi urmaşii săi”.

În scut timp, Eminescu s-a avântat într-o vastă activitate publicistică destinată emancipării neamului şi apărării memoriei acestuia. Patriotismul a rămas calitatea lui definitorie. Probabil că junimiştii care l-au recomandat pentru ziarul „Timpul” nu şi-au dat seama că Eminescu era un naționalist neclintit, care nu putea fi modelat în spirit politicianist decât zdrobindu-l fizic (ori l-au adus de la Iaşi la Bucureşti, pentru a-l ținea sub observare!).

Evenimentul care a marcat fundamental activitatea sa pe tărâm politico-social a fost Congresul de la Berlin, convocat la 1 iulie 1878 de către cele şapte puteri europene.

Eminescu, care ştia că trăieşte în România, stat european, denumit astfel din anul 1862, a auzit că marile puteri foloseau încă sintagma „Principatele Unite Române” pentru a desemna statul român. Mai mult, România nu fusese invitată acolo ca țară învingătoare în războiul antiotoman şi nici nu fusese tratată ca atare. El a reacționat extrem de dur față de umilirea statului român şi, fără aprobarea forurilor de conducere ale Partidului Conservator, a angajat ziarul „Timpul” într-o campanie de presă împotriva modificării Constituției în sensul cerut de marile puteri europene.[12] În acelaşi timp, a devenit o problemă pentru politicieni, inclusiv pentru conservatori, ideile sale fiind considerate „periculoase”.

Eminescu a ajuns la concluzia că pentru a da viață proiectului respectiv era nevoie de jertfă. Această idee a fost exprimată, la 1 septembrie 1879, când înConvorbiri literare” a publicat poezia „Rugăciunea unui dac” (dacul fiind considerat simbolul jertfei pentru neam şi vatră!). El şi-a îndemnat semenii să se închine Tatălui Ceresc (numit Părinte”), cel care a dat „suflet zeilor” şi „fericire lumii”, pe care-l numea „izvorul de mântuire al omenirii” şi-l considera „moartea morții şi învierea vieții”. Mesajul „Rugăciunii…”, este, pe fond, vinovăția majoră pentru că „dacul” n-a putut contracara umilința pe care marile puteri i-au impus-o şi cere să plătească prin moarte (intrarea în „vecinicul repaus”) pentru această vinovăție.

Proiectul etno-politico-statal gândit de Eminescu, eminamente anti-austro-ungar, s-a lovit de obediența partidelor politice, mai ales a politicienilor, în primul rând a conservatorilor, dar şi a unor liberali față de Puterile Centrale.[13] Împotriva lui Eminescu s-au coalizat toți cei care s-au auto-declarat din interes politic apărători ai „românismului”. Cu toți aceştia, Eminescu s-a simțit obligat să poarte o polemică publică extrem de violentă, fapt ce i-a creat şi mai mulți duşmani.

La rândul lor, agenții serviciilor de informații austro-ungare, care au urmărit cu rigoare ideile lui Eminescu şi erau la curent cu „visele” sale, numeau statul preconizat de el „Dacisches Kaiserreich”.[14] Numele lui Eminescu devenise cunoscut în cercurile politice austro-ungare, iar avertismentele au început să-i sperie pe politicienii români. De la Viena, ambasadorul liberalilor, conservatorul Petre P. Carp, a transmis în țară semnalul reducerii la tăcere a lui Eminescu. Acesta a fost exprimat într-o scrisoare trimisă lui Titu Maiorescu, în care îi atrăgea atenția pe un ton imperativ: „Şi mai potoliți-l pe Eminescu! „œ.[15]

Eminescu nu şi-a abandonat crezul în reconstruirea statalității româneşti, care trebuia să aibă ca suport teritorial spațiul vechii Dacii. Însă, a fost conştient că în acel context nu trebuiau implicate „pe față” autoritățile tânărului şi firavului stat român. De aceea, a recomandat o neutralitatea activă, pentru a feri România de consecințele unei confruntări directe între cele două imperii. Cu inteligența-i recunoscută, el a încercat să le explice politicienilor momentului că „situația noastră excepțională ne învață că una din condițiile, de nu ale existenței, dar ale păcii şi dezvoltării noastre liniştite, e ca să trăim în pace cu amândoi vecinii (imperiile țarist şi austro-ungar, n.ns.) şi să lăsăm ca echilibrul între puterile lor să fie garanția neutralității noastre”.[16]

În condițiile înăspririi prigoanei autorităților austro-ungare împotriva românilor încorporați în imperiu, la Bucureşti, cu sprijinul lui C.A. Rosetti, studenții români transilvăneni Gheorghe Secăşanu şi Gheorghe Ocăşanu au pus bazele societății iridenta română („România Irridenta „œ), al cărui obiectiv imediat era contracararea politicii de deznaționalizare şi de maghiarizare a românilor din Ungaria.

În vara anului 1881, „România Irridenta „œ a pus în circulație o hartă cu Banatul până la Tisa, Transilvania şi Bucovina, toate considerate „teritorii române „œ.[17] Această hartă care proclama „teritorii române” provinciile istorice Banatul, Transilvania şi Bucovina a fost semnalul reluării cu vigoare a luptei pentru eliberarea românilor aflați sub stăpânirea Imperiului austro-ungar şi unirea teritoriilor respective cu „patria mamă”, pentru a reconstitui Dacia Mare.

Eminescu s-a alăturat cu toată ființa şi priceperea sa reprezentanților românilor ardeleni şi bucovineni stabiliți în Bucureşti, care se simțeau abandonați de către puterea politică „din țară” în lupta pentru câştigarea drepturilor naționale. Ideea Daciei Mari „œ a fost răspândită şi a prins repede rădăcini chiar şi în interiorul oştirii române. Cu ocazia deschiderii unei expoziții organizate la Sibiu, la care a fost invitat ca delegat al statului român şi generalul-medic Carol Davilla, acesta şi-a afirmat ideile cu privire la Marea-Dacie „œ şi a dispus să fie îndepărtate portretele împăratului şi împărătesei” şi înlocuite cu cele ale majestății româneşti „œ.[18]  

 

Constituirea nucleului politic al „Daciei Mari” (Societatea „Carpații”)

Loviturile primite de Iredenta română din partea serviciilor secrete ale Austro-Ungariei au determinat schimbarea de tactică. În acest context, la 24 ianuarie 1882, pe suportul Iredentei române, a luat ființă, la Bucureşti, Societatea „Carpații”,[19] în care a fost cooptat şi Eminescu. Scopul declarat al societății a fost sprijinirea ardelenilor emigranți cu slujbe şi locuințe în capitala României, însă scopul real era eliberarea Transilvaniei şi refacerea Daciei Mari”. În acest sens, programul Societății a fost subordonat pregătirii luptei de eliberare a românilor ardeleni de sub dominația austro-ungară.

Societatea „Carpații” a început să desfăşoare o acțiune susținută împotriva stăpânirii dualiste şi în apărarea ființei naționale.[20] Unii membrii au primit sarcini să difuzeze manifeste incendiare şi să militeze prin toate mijloacele de comunicare pentru reîntregirea politică şi teritorială. Eminescu s-a remarcat şi în noua situație prin poziția fermă adoptată față de interzicerea de către autoritățile ungare a utilizării limbii şi a unor manuale şcolare româneşti, în special de geografie, istorie şi literatură, deşi acestea fuseseră aprobate de către Viena.[21]

Societatea „Carpații” a fost considerată, chiar de la înființare, ca periculoasă pentru siguranța Imperiului austro-ungar. Se pare că imediat după înființare, serviciile secrete austriece au reuşit să o „penetreze” informativ.[22]

Zvonul privind intențiile refacerii Daciei Mari au început să circule peste Carpați, în Transilvania. În acest context, autoritățile de la Budapesta au intensificat măsurile necesare prevenirii manifestărilor de simpatie sau de susținere a luptei naționale a românilor.

Eminescu a simțit ostilitatea crescândă şi tot mai violentă a politicienilor români, îndeosebi a liderilor Partidului Conservator față de proiectul Daciei Mari sau a statului daco-român. El a fost tot mai conştient că poziția lui la ziarul „Timpul”, precum şi atitudinea sa critică la adresa politicianismului antinațional, l-au transformat într-o adevărată țintă. În acelaşi timp, i s-a întărit convingerea că, odată ce a apucat pe un drum care cerea jertfă, era menit să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor!

Dintr-o astfel de cugetare de geniu s-a născut ideea Luceafărului, pe care Eminescu l-a prezentat şlefuit, la Junimea, în 8 octombrie 1882. Versurile sale au sintetizat ideea destinului omului de geniu, prezentă şi în poeziile sale din tinerețe, precum Gemenii, Povestea Dochiei, Ursitorile sau Povestea magului călător în stele. Toate acele personaje sau întâmplări făceau parte din patrimoniul ancestral al neamului, la renaşterea căruia Eminescu lucra şi cu gândul şi cu fapta, fără tihnă şi fără odihnă.

În noul context, Eminescu a fost atacat dur de către publicații din Austro-Ungaria, cu care a început o polemică acerbă. Autoritățile Imperiului austro-ungar au ațâțat asupra sa politicieni români obedienți Vienei, iar diverşi agenți amenințau cu ocuparea Valahiei”. El a explicat că aşa-numitul iredentism românesc nu era decât reacția firească față de ocuparea unor ținuturi româneşti de către Imperiul austro-ungar şi a asupririi românilor, arătând că „România irredentanu exista decât în imaginația maghiarilor, iar „Daco-Romania” constituia o „invențiune austro-rusescă, făcută de a fi opusă de o putere celeilalte”. Însă, el s-a simțit obligat de propria-i conştiință să afirme public faptul că mişcarea de eliberare a românilor de peste munțiera „un adevăr şi „o realitate etnologică”.[23]

Precum se ştie, viabilitatea proiectului a fost testată „pe viu” de către Societatea „Carpații” la începutul lunii iunie 1883. Folosind prilejul dezvelirii, la Iaşi, a statuii ecvestre a lui Ştefan cel Mare (sculptată de Emmanuel Frémiet), Societatea „Carpații” a dorit să testeze reacția concomitentă a celor două imperii „austro-ungar şi țarist „față de proiectul etno-politico-statal al cărui mentor principal era Eminescu.

La ceremonia respectivă, desfăşurată la 5 iunie 1883, au participat aproape 10.000 de români din toate provinciile româneşti, inclusiv un grup restrâns de români basarabeni. Eminescu a participat în calitate de delegat al ziarului „Timpul”, în realitate ca reprezentant al Societății „Carpații „œ. El venise hotărât să facă publică viziunea sa asupra proiectului etno-politico-statal, cu invocarea voievodului Ştefan cel Mare, ca justițiar al nației româneşti. În acest sens, pregătise ultima variantă din Doina, scrisă în spiritul doctrinei Societății „Carpații „œ, pentru a fi citită la ceremonie.

Însă, unii politicieni, în frunte cu liberalul Petre Grădişteanu, profitând de faptul că festivitățile au fost onorate de prezența regelui Carol I, au transformat momentul, voit sau inconştient, într-o „serbare guvernamentală”. Incitările la luarea prin forță a „provinciilor surori” ocupate de Imperiul austro-ungar, omisiunea Basarabiei dintre „provinciile surori” care trebuiau eliberate,[24] neînțelegerile între conservatori şi liberali în privința interesului, necesității şi modalităților de susținere a proiectului, au dezvăluit lipsa de coeziune a ideilor şi faptelor necesare pentru reuşita acestuia. Aceste realități nepercepute de cei mai mulți dintre cei implicați în realizarea proiectului au fost sesizate cu claritate de către Eminescu. Aşa se explică de ce n-a participat la solemnitatea de dezvelire a statuii lui Ştefan cel Mare[25] şi nici n-a prezentat poezia „Doina” la manifestația publică, citind-o abia în seara zilei de 5 iunie 1883, la şedința societății literare „Junimea”, ținută în casa lui Iacob Negruzzi.

Pentru mediile politice şi de presă din Viena şi Budapesta, momentul respectiv, interpretat ca provocare directă, a constituit prilejul pentru a proba Europei „pericolul iredentismului românesc” de care, propagandistic, imperiul făcea caz deosebit.

La rândul lor, autoritățile țariste au dat o replică simbolică la acțiunea desfăşurată la Iaşi,[26] lansând vestea dezvelirii a două monumente în capitala „guberniei Basarabia”: statuia țarului Alexandru al II-lea (cel care răpise județele Cahul, Ismail şi Bolgrad din trupul României!) precum şi bustul scriitorului Puşkin („zeul literaturii ruse”). Prin aceasta, țarul Rusiei a ținut să exprime public că nu era dispus să cedeze „gubernia Basarabia”!

Aflat sub presiunea conjugată a autorităților austro-ungare şi țariste, guvernul român s-a desolidarizat de ideea oricărui proiect etno-politico-statal care eluda „spiritul” congresului de la Berlin şi „ordinea germană” impusă şi apărată în spațiul etnic românesc printr-o înțelegere tainică dintre cele două imperii vecine. Pe cale de consecință, a fost dezavuată, practic, orice acțiune a Societății „Carpații”, fiind pusă în discuție chiar existența acesteia. Eminescu a înțeles că atitudinea respectivă va fi urmată de o lovitură aplicată proiectului „Daciei Mari” chiar din partea puterii politice de la Bucureşti. El a simțit că puterea politică pregăteşte o acțiune de lichidare prin forță a societății. De aceea, din spirit de apărare a proiectului, el a adoptat public o atitudine preventivă, pentru a preîntâmpina posibilele efecte perverse asupra viitorului mişcării naționale româneşti.

Agresivitatea cu care cele două imperii au reacționat față de momentul respectiv, l-a convins pe Eminescu că România era înconjurată de „rechini”, cărora nu le putea rezista decât prin inteligență politică, simț strategic şi efort național. El a fost convins că ideea unirii politice a tuturor românilor în acel moment putea fi periculoasă şi nepractică dacă era abordată abrupt, prin implicarea violentă a politicienilor şi prin stârnirea mâniei concomitente a celor două imperii vecine.

Eminescu a tras un semnal de alarmă în coloanele ziarului Timpul”, arătând că în România, o țară mică, înconjurată de puternici şi uneori indispuşi vecini”, ideea de luare prin forță a Basarabiei, Banatului, Bucovinei şi Transilvaniei „pentru moment e respinsă de toți oamenii politici şi chiar de patrioții înțelepți”. Totuşi, s-a simțit dator să recunoască public că ideea de „Dacia Mare exista în subconştientul colectiv şi că „avea dreptul să doarmă tainică şi liniştită în cugetul câtorva nobili visători”.[27] Deci, el a conştientizat că planul de a acționa în forță pentru refacerea „Daciei Mari” era nerealist şi că, în contextul respectiv, devenise un vis îndepărtat!

 

Reprimarea politică a Societății „Carpații” şi jertfirea lui Eminescu

Momentul „Iaşi” a transformat Societatea „Carpații” în duşman declarat al Austro-Ungariei, iar pe Eminescu în „obiectiv” permanent pentru serviciile sale de informații.[28] El a sesizat pericolul izbucnirii unui conflict diplomatic, apoi chiar armat între Austro-Ungaria, sprijinită de Germania şi regatul României, care trebuia adus cu forța în  „ordinea germană”. De aceea, a încercat să tempereze agresivitatea unor politicieni austrieci, incitați de Budapesta, care exagerau pericolul acțiunilor româneşti vizând constituirea Daciei Mari. Însă, guvernanții de la Bucureşti, preocupați mai ales de împărțirea şi reîmpărțirea demnităților publice şi a resurselor de putere, au acceptat fără împotrivire sau alte explicații ideea anihilării Societății „Carpații” şi „potolirii” Eminescu, ca soluții necesare reducerii stării de tensiune între regatul României şi Imperiul austro-ungar.

Aşa-numitele „discursuri iredentiste” de la Iaşi, din 6 iunie 1883, au constituit pretextul pentru declanşarea, de către Puterile Centrale, a acțiunii de aducere a României în „ordinea germană”. Atât Germania, cât şi Austro-Ungaria i-au cerut în mod imperativ regelui Carol I să se integreze urgent în „noua ordine” europeană, deci în sistemul geopolitic instituit la congresul de la Berlin din anul 1878. Această integrare urma să fie stipulată într-un tratat prevăzut a fi semnat între România şi Puterile Centrale (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), în 28 iunie 1883. Proiectul de tratat prevedea că România era obligată să se orienteze, politic, în primul rând, spre Austro-Ungaria şi interzicea orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar condiția semnării era anihilarea revendicării Ardealului de către România. Consecința imediată a semnării tratatului respectiv era eliminarea aşa-zisei influențe franceze în România şi desființarea Societății „Carpații”. Guvernul român a acceptat destul de greu şi cu rezerve regulile care îi erau impuse României. Discuțiile care au urmat au reprezentat o veritabilă bătălie diplomatică, din care va ieşi un tratat secret şi defensiv, care nu implica România în politica expansionistă a Puterilor Centrale.

Dar, intrarea României în sfera de influență a Triplei Alianțe excludea existența „Daciei Mari”. Iar politicienii interni (atât conservatori, cât şi liberali aflați la guvernare, puternic şi continuu „flagelați” direct şi indirect de Eminescu) au lucrat „mână-n mână” cu „Oculta” internă şi externă, n-au lăsat să le scape momentul pentru a-l elimina pe Eminescu şi Societatea „Carpații”. În această acțiune s-au arătat deosebit de zeloşi unii fruntaşi ai Partidului Conservator, criticați vehement de către Eminescu pentru politica lor antinațională.[29] „Loja” din spatele Societății „Junimea” şi-a avut rolul ei, iar Titu Maiorescu s-a dovedit a fi „regizorul” intern al întregii acțiuni.

Aşa a fost fabricată, în timp, „nebunia lui Eminescu”. S-a recurs la această soluție, întrucât „nebunia” declarată public excludea automat din viața publică pe cel ce nu putea face dovada credibilă că este sănătos. În cazul lui Eminescu, aceasta putea fi invocată, fără nicio răspundere, ori de câte ori venea vorba de scrierile sale, iar creduli se aflau destui în acele vremuri. Deci, scopul urmărit era scoaterea lui Eminescu din viața publică!

 

Prindeți-l pe Eminescu şi băgați-l la balamuc!”

Ca variantă de rezervă, Eminescu trebuia să ajungă în fața organelor de Poliție, care n-aveau nimic cu poetul ci cu ziaristul politic „ziarist al opoziției. Cei care i-au gândit soarta erau convinşi că dacă Eminescu va intra în conștiința publică drept nebun, nimic din ceea ce a scris nu va mai fi luat în considerare.

Momentul exploatării aşa-zisei „nebunii a lui Eminescu” a venit în ziua de 28 iunie 1883, când, amânându-se încheierea tratatului cu Austro-Ungaria, a izbucnit flacăra conflictului. Invocând acțiunile „subversive” ale Societății „Carpații”, Austro-Ungaria a notificat suspendarea relațiilor diplomatice cu România şi a rupt relațiile diplomatice cu Regatul României pentru 48 de ore. În acelaşi timp, efective militare executau manevre armate în Carpați, iar presa ungară striga că a venit timpul ca imperiul să-şi anexeze „Valahia”. La rândul său, cancelarul Germaniei, Otto von Bismack, a amenințat Regatul României, printr-o telegramă secretă către Carol I, cu declararea războiului dacă România nu intră în „noua ordine”. Totodată, guvernului I.C.Brătianu i s-a cerut să verifice Societatea „Carpații”, sub motivul că desfăşura activitate subversivă, urmărind unirea Ardealului cu regatul României. Astfel, guvernul a dispus măsuri radicale împotriva Societății „Carpații”.

Poliția a trecut, în forță, la percheziționarea sediului acesteia din strada Ştirbei Vodă şi a domiciliului membrilor comitetului de conducere,[30] iar toți cei dovediți ca membri activi ai organizației fiind ulterior expulzați. Apoi s-a lansat semnalul: Prindeți-l pe Eminescu şi băgați-l la balamuc!” Scenariul sacrificării lui Eminescu a constituit şi continuă să constituie subiectul şi obiectul unor ample analize şi dezbateri.

Fapta odioasă comisă împotriva lui Eminescu este confirmată, în primul rând, de modul în care a fost acoperită oficial, în stil balcanic. El a fost internat la „sanatoriul” dr. Alexandru Şuțu la „Caritatea” (Caritas) punându-i-se falsul diagnostic de „alcoolism şi sifilis”. Deci, agresiunea împotriva sa a fost acoperită, oficial, cu un certificat medical.

Ştirea că „a înnebunit Eminescu”, nu a apărut în ziarul „Timpul”, unde Eminescu fusese redactor principal, ci în ziarul Românul” „oficiosul guvernului, de fapt, al aripii rosettiste din partidul liberal, care se aflase în polemică permanentă cu Eminescu.

Eminescu a fost ținut în sanatoriul dr. Alexandru Suțu până când România a aderat la Tripla Alianță, apoi a fost târât din sanatoriu în sanatoriu, cu scurte momente de libertate, până la sfârşitul vieții.[31]

Niciunul dintre cei care au participat la săvârşirea mârşavei fapte nu şi-a asumat vreodată nicio parte de vină. Unii au inventat momente şi scene ireale, dar credibile pentru cei „săraci cu duhul”[32], pentru a scăpa de urmări, iar alții, laşi, au acceptat să vorbească la mulți ani de la evenimentul respectiv, când Eminescu era perceput de mulți semeni aşa cum îl proiectaseră «epigonii» săi.

Încercare de reconstituire a scenariului sacrificării lui Eminescu în 28 iunie 1883[33]

Cu puțin timp înainte de această zi fatidică pentru destinul său, Eminescu, găzduit în acel moment de familia Slavici, a simțit, probabil, că era supravegheat de aproape, cu complicitatea lui Titu Maiorescu, a cărui răceală față de el era tot mai pregnantă. Aşa se explică intenția de a se muta la inginerul Constantin Simțion, din conducerea Societății « Carpații », care devenise deja un fel de gazdă de rezervă. El îşi transportase în casa acestuia, puțin câte puțin, bunurile – înțelegând că nu mai poate conviețui alături de „Madame Slavici” (Ecaterina Szöke Magyarosy)[34] care era, foarte  probabil, dacă nu agent, cel puțin informator al serviciilor secrete ale Austro-Ungariei.

Conflictul cu această „Madame Slavici” (Kati, cunoscută cu numele de Catinca Slavici), devenise aproape permanent, mai ales după ce Eminescu începuse să critice vehement maghiarizarea numelor româneşti din Transilvania. În acest scenariu a fost atras şi publicistul Grigore Ventura, aflat în legături suspecte cu agentul austriac Friderick Lachman.

Mărturiile şi sursele de epocă afirmă că în zorii zilei de 28 iunie 1883, înainte de ora 6.oo, între Mihai Eminescu şi gazda lui, doamna Ecaterina Szöke Magyarosy, soția lui Ioan Slavici, s-a petrecut o scenă marcată de violență verbală. Probabil că Eminescu, supravegheat de gazda sa, surmenat după o noapte de lucru, a fost provocat de către „Madame Slavici”, prin vorbe meşteşugite, pentru a-l face să devină violent.

După consumarea scenei respective, Eminescu a plecat la redacția ziarului „Timpul” pentru a lua un exemplar din numărul proaspăt tipărit, a-l duce lui Titu Maiorescu şi a-i arăta acestuia acuzele aduse guvernului față de încălcarea libertății presei şi a gazetarului. Probabil că el a amenințat că nu se mai întoarce la gazda sa, urmând să se mute definitiv la inginerul Constantin Simțion.

La ora 6.oo, imediat după plecarea lui Eminescu, „Madame Slavici”, foarte probabil, potrivit unui scenariu dinainte stabilit, simțind că „obiectivul” scapă de sub supraveghere, a scris pe o carte de vizită: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceți ceva să mă scap de el, că e foarte rău (reu)”. Apoi a trimis acel înscris, printr-o servitoare, lui Titu Maiorescu, rugându-l să o scape de „nebunul” Eminescu (înscrisul respectiv, notat de Titu Maiorescu în Jurnalul său, a fost preluat de toți cei care s-au încumetat să reconstituie acele evenimente!)

Acasă la Titu Maiorescu a apărut repede inginerul Constantin Simțion, pe care Eminescu îl considera „prieten” (până astăzi nu s-a stabilit cu rigoare dacă acesta fusese anunțat de Titu Maiorescu sau de madame Slavici ori venise potrivit unui plan dinainte stabilit!). Împreună (fără nicio analiză a cazului sau o sumară verificare a conținutului înscrisului), cei doi cu plecat la aşa-zisa „Casă de sănătate” a dr. Alexandru Suțu, adică la spitalul de nebuni (ospiciu). Acolo, Titu Maiorescu i-a cerut acestuia să-i pregătească o cameră lui Eminescu şi să-l interneze, sub motivul că era nebun (deci, nu i-a cerut să-l examineze, cum era normal!), obligându-se să achite costul de 300 de lei pe lună pentru camera respectivă.

După ce au aranjat” cu dr. Alexandru Suțu internarea lui Eminescu, Titu Maiorescu şi Constantin Simițon s-au înțeles asupra modalităților de acțiune pentru a-l aduce la ospiciu pe Eminescu: Titu Maiorescu urma să meargă la propriul domiciliu, iar Constantin Simțion la sediul Societății „Carpații”, pentru a-l aştepta pe Eminescu, a-l imobiliza şi a-l duce cu forța la ospiciu (în acest punct apare o altă enigmă: Constantin Simțion a devenit doar în acel moment complicele lui Titu Maiorescu sau ei au fost complici de dinainte? Care a fost motivul real al asocierii lor pentru a-l imobiliza pe Eminescu şi a-l interna cu forța în ospiciul dr. Al. Suțu?). Singura nelinişte a lui Titu Maiorescu a fost ca imobilizarea lui Eminescu să poată fi făcută „fără greutate”. Ajuns acasă, Titu Maiorescu l-a anunțat şi pe Theodor Rosetti despre iminenta internare la ospiciu a lui Mihai Eminescu (fapt notat în Jurnalul său); acesta a acceptat tacit acțiunea pusă la cale (de ce trebuia să ştie Theodor Rosetti? erau interesate şi implicate şi alte forțe oculte în anihilarea lui Eminescu?).

Pe la ora 10.oo, fără să bănuiască ce s-a pus la cale împotriva lui, Eminescu a apărut într-o trăsură în fața casei lui Titu Maiorescu, având sub braț ziarul „Timpul” din acea zi (datat, conform obiceiului vremii, o zi mai târziu), în care publicase articolul „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului” şi protesta față de expulzarea lui Emille Galli, directorul revistei „L „™independence roumaine”.

Eminescu spera să-i poată prezenta lui Titu Maiorescu protestul său sever împotriva măsurilor represive luate de către guvernul I.C.Brătianu. A binecuvântat, cu privirea fixă, pe soția lui Titu Maiorescu şi pe Ilie Nicolescu (care tocmai pleca de la Titu Maiorescu!), apoi   l-a îmbrățişat „tremurând” pe aşa-zisul său binefăcător şi „prieten”, după care a avut o discuție scurtă cu Titu Maiorescu, al cărui conținut nu se cunoaşte. Pentru a-l abate de la gândurile care i se înfiripaseră în suflet (nimeni până astăzi nu s-a întrebat de ce tremurase Eminescu atunci când l-a îmbrățişat pe „binefăcătorul” său!), Titu Maiorescu i-a arătat statuile reprezentând „pe Hermes şi pe Venus din Melos”, la care Mihai Eminescu a răspuns, cu privirea în extaz: „Lasă, că va reînvia arta antică!” (Deci, Eminescu încă mai credea în realizarea proiectului Daciei Mari chiar în pofida piedicilor puse de către politicienii români, în special de către conservatorii obedienți Puterilor Centrale, în rândurile cărora se afla şi Titu Maiorescu!).

Potrivit planului stabilit cu acel Constantin Simțion şi cu dr. Alexandru Suțu, fără nicio remuşcare, teamă sau compasiune față de cel pe care-l numea „prieten”, Titu Maiorescu i-a spus lui Eminescu „că trebuie să se ducă la Simțion” (adică la sediul Societății „Carpații”), care ştia ce are de făcut! Eminescu a acceptat şi i-ar fi cerut 5 lei pentru trăsură, pe care Titu Maiorescu spune că i-a dat (cu toate că fiica sa, Livia, într-o scrisoare către I. E. Torouțiu, din 21 aprilie 1939, va spune că i-ar fi dat doar „2 lei pentru birjă”), apoi Eminescu „a plecat cu trăsura acolo” (adică la sediul Societății „œCarpații”). Probabil că Titu Maiorescu l-a pus pe urmele sale pe Grigore Ventura, pentru a fi siguri că totul va decurge conform planului şi Eminescu va ajunge la sediul Societății „Carpații”.

Ajungând în apropierea societății „Carpații”, Eminescu a văzut, probabil, vânzoleala creată de Poliție, care percheziționa sediul acesteia. În acel moment a intuit că „binefăcătorul” său îi pregătise o capcană, fiind convins că dacă ar fi intrat în sediul societății cu forța, era reținut de Poliție. El nu ştia că înăuntru îl aştepta Constantin Simțion, cu o echipă pregătită pentru a-l imobiliza şi a-l interna la ospiciu. Astfel, a devenit precaut, întorcându-se din drum.

Din acest moment, reconstituirea acelei zile este dificilă, întrucât s-a făcut, în bună măsură, pe baza relatărilor lui Grigore Ventura (cel pe care I.L.Caragiale avea să-l „imortalizeze” sub numele personajului Rică Venturiano!), consemnate abia în anul 1911, de Al. Ciurcu în ziarul „Adevărul”. Potrivit acestora, Eminescu, schimbându-şi traseul, s-ar fi dus la Capşa. Acolo l-ar fi întâlnit pe Grigore Ventura, redactor la ziarul „L „™Independence roumaine”, care l-ar fi informat despre interzicerea Societății „Carpații”. Eminescu ar fi reacționat violent, începând să țină un discurs „politico-socialo-național”. Apoi, înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi amenințat-o pe soția patronului, Marie Obeline Vautier, şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!” Grigore Ventura i-ar fi propus să meargă împreună la palatul Cotroceni pentru a-şi pune planul în aplicare. Eminescu ar fi fost de acord, astfel că ar fi plecat împreună, ar fi ajuns la poarta palatului, însă „poarta nu s-a deschis”, regele nefiind în Bucureşti. Tot Grigore Ventura l-ar fi convins pe Eminescu să meargă la Mitroşevschi, la baie!

Aproape 70 de ani, aceasta a fost versiunea oficială care se ştia despre sfârșitul zilei de 28 iunie 1883, când Eminescu urma să fie dus la spitalul de nebuni, deşi, între timp, apăruseră şi relatările Liviei Maiorescu şi ale lui Constantin Dimitriu. Din aceste relatări reiese clar că Eminescu n-a trecut pe la Capşa, nu a amenințat pe nimeni cu pistolul şi, totuşi, a fost ridicat „de acolo” (Băile Mitraşevschi) de către „prietenii” săi, care doreau să-l ducă „la „balamuc”.

„Scena cu pistolul de la Capşa” şi „afirmația lui Eminescu că îl va omorî pe rege” au constituit piesele tezei nebuniei sale. Ele au fost asumate numai de către Grigore Ventura, după ce Eminescu fusese declarat nebun şi iar internarea sa în ospiciu justificată cu „acte în regulă”. Cel mai important martor al scenei „cu pistolul”, doamna Marie Obeline Vautier, soția patronului de la Capşa, care ar fi fost amenințată cu pistolul de Eminescu, în anul 1909 şi-a publicat „Memoriile” la Paris. Însă, n-a menționat absolut nimic despre această presupusă scenă, deşi niciun om nu poate să uite o asemenea întâmplare din viața sa!

În ultimii ani, unii cercetători ai scenei jertfirii lui Eminescu, plusând, sugerează că prezența lui la Capşa ar fi avut cu ca scop întâlnirea altor confrați cărora să le aducă la cunoştință cele ce făceau în acea zi guvernul şi curtea regală. Există şi percepția potrivit căreia Eminescu ar fi fugit la Capşa, unde se afla reprezentantul diplomatic al Americii în România. Sunt, probabil, speculații.

Traseul lui Eminescu din acea zi a fost lămurit prin relatările lui Constantin Dimitriu şi Ioan Slavici. Este foarte probabil ca, simțind că vor să-i pună lațul, Eminescu s-a refugiat în baia publică Mitraşevschi (aflată nu departe de sediul Societății „Carpații”), unde agresiunea Poliției asupra sa devenea mai puțin probabilă! Această ipoteză este confirmată de Constantin Dimitriu, care, la două săptămâni de la „internarea” lui Eminescu, într-o scrisoare trimisă lui Mihai Brăneanu, redactorul şef al ziarului „România liberă”, afirma că Eminescu „a simțit totodată că vor fi siliți cei de lângă el să-l asigure la Balamuc. Deci a fugit într-o baie unde a stat mai toată ziua ascuns”. Astfel era relatat, probabil, evenimentul în lumea jurnaliştilor, la scurt timp după producerea sa. La fel avea să relateze şi Ioan Slavici, care confirmă că „La d-l T. Maiorescu el s-a stăpânit, dar s-a dus apoi să ieie o baie ca să-şi potolească nervii şi de la baie a fost dus (cu forța, n.ns !) la casa de sănătate”.

Pentru conspiratorii care lucrau potrivit unui plan, izolarea lui Eminescu în baia publică Mitraşevschi, a fost o şansă de a-l imobiliza fără incidente, întrucât baia publică era singurul loc în care acesta era nevoit să intre fără a avea asupra sa arma de apărare. În orice alt loc, Eminescu ar fi putut opune rezistență. De asemenea, în procesul-verbal întocmit de Poliție în aceeaşi zi, în jurul orei 19.oo, nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi şi, fiind atins de alienație mintală, s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă”.

Grigore Ventura, care cunoştea planul privind imobilizarea lui Eminescu şi internarea sa în ospiciu, primise misiunea să-l rețină pe acesta într-un loc de unde să poată fi ridicat fără incidente. Astfel, l-a încuiat în baie, unde, după informațiile furnizate şi de alți martori, apa fierbinte a curs timp de opt ore. Potrivit propriei declarații, Grigore Ventura a plecat „să înştiințeze pe prefectul poliției” de faptul că un nebun s-a închis în baia publică şi că „trebuie să ridice un nebun de la baia Mitraşewschi” (afirmația sa nu se confirmă; declarația a fost făcută, cu siguranță, pentru a-şi scăpa pielea, el arătând că a sesizat Poliției un caz deosebit, de nebunie manifestată cu violență!; cu siguranță că şeful Poliției cunoştea numele Eminescu, purtat de redactorul şef al ziarului „Timpul”!) Tot acel Grigore Ventura a fost cel care i-a anunțat pe doi dintre prietenii lui Eminescu: Gheorghe Ocăşanu şi V.Siderescu de la Societatea „Carpații”, care au ajuns acolo după aproximativ 8 ore (este interesant de aflat ce s-a întâmplat timp de 8 ore, când nici Poliția, nici „prietenii” lui Eminescu n-au intervenit!). Probabil că V. Siderescu, odată sosit la baia Mitraşevschi, a crezut că Eminescu fusese atins de alienație mintală, dar Gheorghe Ocăşeanu, care era „om de încredere al şefului Poliției” (fapt dat în vileag de Ioan Slavici!) ştia ce are de făcut şi din ce rațiune.

Cei doi „prieteni” ai lui Eminescu au plecat să anunțe Poliția, informându-l pe comisarul C.N.Nicolescu de la Secția 18 Poliție de faptul „că amicul lor, d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienație mintală, că s-au dus la stabilimentul de băi din str. Poliției nr. 4, de acum 8 ore şi că, încuindu-se-n baie pe dinăuntru, refuză să deschidă”. Toi ei l-au căutat şi l-au informat pe Constantin Simțion despre situația „prietenului” său (poate se va afla vreodată unde a stat în acest timp şi cu ce s-a ocupat acest Constantin Simțion!).

Astfel a fost pus în aplicare, împreună cu Poliția, planul de imobilizare a lui Eminescu (care trebuia să pară legal!). Cei trei s-au deplasat la baia Mitraşevschi, fără Grigore Ventura, cu o dubă cenuşie trasă de cai şi cu un echipaj condus de comisarul C. N. Nicolescu. După cum reiese din procesul-verbal întocmit de Poliție, l-au găsit „pe nenorocitul Mihail Eminescu, dezbrăcat, silindu-se să închidă uşa-i şi avea aerul de a fi speriat de vederea noastră…”). Cei de față au încercat să-l calmeze, dar „drept răspuns, se repede la amicii săi şi la servitoarea băii, îmbrâncindu-i pe uşă, apoi aruncându-se în baia plină cu apă, stropea pe oricine voia să-l scoată afară”. Eminescu l-a rugat pe V. Siderescu „să-i aducă o pereche de pantaloni negri, negri de tot”. Acesta a plecat să-i îndeplinească dorința, iar ceilalți „prieteni” ai săi au forțat uşa cabinei băii pentru a pătrunde înăuntru.

Eminescu s-a împotrivit, dar „prietenii” săi l-au doborât şi l-au îmbrăcat în cămaşa (comisolul) de forță, apoi l-au târât afară şi l-au urcat cu forța în birja morții. Ion Russu-Şirianu, care a văzut scena, alergând prin Bucureşti să-l caute pe Eminescu!, avea să afirme ulterior că: „Am auzit glasul său cel adevărat strigând cu deznădejdea celui care se îneacă „Ajutor!”.

Răpitorii l-au condus apoi la Institutul „Caritatea”, unde l-au „confiat” doctorului Alexandru Suțu, iar comisarul de poliție l-a rugat pe acesta „a-i da îngrijiri excepționale”.

Între timp Poliția, cu complicitatea soției lui Ioan Slavici, i-a perchiziționat locuința, i-a ridicat bunurile, a umblat prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva compromițător. Dar nu a deschis o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cum cerea legea.

Comisarul C.N. Nicolescu, împreună cu „amicii” lui Eminescu, s-au întors la baia Mitraşevschi şi au constatat că „toate hainele şi chiar ciorapii erau aruncați în apa din baie”. S-au inventariat toate lucrurile găsite, inclusiv cheia de la camera lui Eminescu (lipsea pistolul despre care pomenise Grigore Ventura!). Apoi s-a întocmit procesul-verbal semnat de comisarul C.N. Nicolescu, Constantin Simțion, V. Siderescu, Gh.Ocăşanu, Mark David (un client sau asistent al dr. Suțu – e posibil ca acesta să fi adus cămaşa de forță), Johan Paulina (femeia de serviciu a băii) şi Ana Mitraşevschi (patroana băii).

Hainele lui Eminescu au fost duse acasă la Ioan Slavici şi aruncate în camera unde locuia Eminescu, apoi a fost sigilată uşa (fapt atestat într-un Post-scriptum, semnat de comisarul C.N. Nicolescu, Ecaterina Slavici şi V. Siderescu).

În acea după-amiază, Titu Maiorescu a plecat tainic într-o lungă vacanță prin Europa occidentală, pentru refacere, iar Eminescu a fost închis într-o casă de nebuni, pe malurile Dâmboviței, pentru meditație!

Eminescu îşi presimte sfârşitul

Presimțindu-şi sfârşitul, cel care în „Luceafărul” se considera în „lumea lui”, „nemuritor şi rece”, în decembrie 1883, oficial declarat nebun a putut să creeze cel mai tulburător poem filosofic al său, Odă (în metru antic). Citiți-l şi recitiți-l şi reflectați. Cât de nebune puteau să fie mintea şi simțirea care l-a creat? Îl redăm integral:

Nu credeam să-nvăț a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visători la steaua
Singurătății.

Când deodată tu răsărişi în calea-mi,
Suferința tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morții
Neîndurătoare.

 

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaet,
Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări…
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!  (1883, decembrie)

 

Presa în cămașă de forță

Planul pentru o „Dacie Mare” a îngrijorat pe spionii imperiali şi îi speria (pentru complicații) pe politicienii autohtoni şi pe agenții/polițişti, fapt pentru care au pus la cale complotul (pentru toți binevenit, după atâtea „flagelări” din partea lui Eminescu). La aceasta – nota bene! -  s-a adăugat contribuția forțelor oculte.

„Cazul Eminescu” constituie unul dintre cele mai nefaste exemple de manipulare a conştiințelor prin intermediul aşa-numiților „oameni politici”, al presei scrise şi al unor „experți” cu abilități de critici sau cu pretenții de istorici. În istoria modernă a României este primul exemplu tipic al modului în care pana unui gazetar poate fi pusă în cămaşă de forță de către o putere politică violentă.

Contemporanii lui Eminescu, neimplicați în politică sau în organizații oculte, n-au bănuit că destinul tânărului poet a fost influențat şi abătut din făgaşul său natural de către indivizi şi forțe oculte interesate să-l scoată din viața politică şi să-l transforme într-un nebun.

Prin eliminarea lui Eminescu din viața publică a fost comis un asasinat moral şi politic, asociat cu apelative şi epitete, precum: nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacționar, paseist, antisemit, xenofob, şovin etc. Cei care au avut interesul să-l asasineze moral şi politic au urmărit ca Eminescu să rămână în memoria românilor doar ca poet, şi acesta epuizat intelectual, după cum Titu Maiorescu i-a conceput volumul de versuri (vestita „ediție Maiorescu”) -, cu toate că principala sa activitate, considerată „periculoasă”, a fost cea de ziarist.

La mistificarea adevărului despre motivul înlăturării lui Eminescu din viața publică au participat, într-o cârdăşie tainică la momentul respectiv, cum s-a înțeles, forțe interne şi externe. Pentru a-l scoate dintre simbolurile naționale, publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, pentru posteritate fiind prezentat doar ca un „poet romantic”, epuizat şi el în momentul 1883: „ediția Maiorescu” a lucrat continuu în acest sens, iar pentru unii încă mai „lucrează”.

Eminescu a fost jertfit pe altarul Daciei Mari, cel mai important proiect etno-politico-statal gândit de români şi pentru români în a doua jumătate a secolului XIX.

Dacă exista înțelepciune politică, în „momentul 1883”, după conştientizarea apărută „a doua zi” în „Timpul”, crima putea fi evitată. Dar la niciuna din forțele ostile lui Eminescu n-a existat „atunci şi în anii asasinatului sadic, până în 1889, – nici înțelepciune şi nici voință politică. Iată de ce, reconsiderarea operei, vieții, mesajului şi imaginii lui Eminescu din perspectiva vizionarului împlinirii idealului național în vatra vechii Dacii este o necesitate.

de Prof.univ.dr. Aurel V. David
articol apărut în două părți în nr. 20, respectiv nr. 21 ale revistei ATITUDINI


[1] Emil Vârtosu, Napoleon Bonaparte şi dorințele moldovenilor la anul 1807, în ,,Studii. Revistă de istorie”, tom. 18, nr.2/1965, p. 403-420;
[2]
Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Ediția a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Ştiințifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 181;
[3]
Vezi, pe larg, N. Adăniloaie, Revoluția de la 1848 şi problema unității naționale, în Revoluția de la 1848 în țările române (Culegere de studii), Editura Academiei R.S. România, Bucureşti, 1974;
[4]
Despre anii de studii ai lui Eminescu, vezi, Teodor V. Stefanelli, Amintiri despre Eminescu, Editura „Junimea”, Iaşi, 1983; Augustin Z.N. Pop, Întregiri documentare la biografia lui Eminescu, Editura „Eminescu”, Bucureşti, 1983;
[5]
Pavel Ţugui, Eminescu – Creangă. Documente biografice inedite, Editura „Vestala”, Bucureşti, 1996, p.127;
[6]
Vezi, Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea”, Editura „Cartea Româneasca”, Bucureşti, 1943,    p. 249-274;
[7]
Vezi, pe larg, Ilie Bădescu, Sociologia eminesciană, Editura Porto Franco, Galați, 1994;
[8]
Vezi, pe larg, Ilie Dugan, Istoricul Societății Academice Române „Junimea” din Cernăuți. Partea întâia „Arboroasa” (1875-1877), Bucureşti, Editura Societății, 1930;
[9]
Augustin Z. N. Pop, op. cit., 1969, p. 187;
[10]
Mihai Eminescu, Opere, IX, Publicistică. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1980, p. 217-220;
[11]
Vezi, Gheorghe Ene, Eminescu şi serviciile secrete, în Revista „Argeş”, anul III, nr. 16, ianuarie 2003;
[12]
Vezi, pe larg, D. Vatamaniuc, Mihai Eminescu, Chestiunea Evreiască, Bucureşti, 2000;
[13]
T. Maiorescu, Istoria contimporană a României, Bucureşti, 1925, p.181;
[14]
Constantin Barbu, Codul invers. Arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului Eminescu, vol. I, Editura „Sitech”, Craiova, 2008, p. 129;
[15]
Miruna Lepuş, Despre Eminescu şi ce am învățat descoperindu-l, Editura „Vremea”, Bucureşti, 2008, p. 110;
[16]
Mihai Eminescu, Opere, XI, Publicistică, 17 februarie-31 decembrie 1880, Editura Academiei R.S.R, 1984, p. 311;
[17]
D. Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p.258-265; Apud M. Eminescu, România Irredenta, în „Timpul”, VI, nr.169, 5 august 1881, p.2;
[18]
Corneliu Mihail Lungu, Transilvania în raporturile româno-austro-ungare. 1876-1886, Editura Viitorul Românesc”, Bucureşti, 1999;
[19]
Despre Societatea „Carpații”, vezi, Teodor Pavel, Mişcarea românilor pentru unitate națională şi diplomația Puterilor Centrale, vol. I ( 1878-1895 ), Editura „Facla”, Timişoara, 1979;
[20]
Augustin Z.N. Pop, Contribuții documentare la biografia lui Eminescu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1962, p.435;
[21]
Vezi, pe larg, Mihai Eminescu, Sfântul Pământ al Transilvaniei, Antologie, prefață, note şi comentarii de D.Vatamaniuc, Editura „Seculum”, Bucureşti, 1997;
[22]
Gheorghe Ungureanu, Eminescu în documente de familie – documente literare, Editura Minerva, 1977, p.411-412;
[23]
Mihai Eminescu, Opere, XIII, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889, Editura Academiei R.S.R, 1985, p. 168;
[24]
  Pantelimon Halippa, Anatolie Moraru, Testament pentru urmaşi, Chişinău, 1991, p. 123;
[25]
Mihai Eminescu, La descoperirea statuii lui Ştefan, în Eminescu Mihai, Publicistică. Referiri istorice şi istoriografice, Editura „Cartea Moldovenească”, Chişinău, 1990, p. 495;
[26]
Vezi, Ion Negrei, Replica rusească la dezvelirea, la Iaşi, la 5/17 iunie 1883, a statuii lui Ştefan cel Mare (I), în „Revista română”, nr. 1 (51) / 2008;
[27]
Idem., Opere, XIII, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889, Editura Academiei R.S.R, 1985, p.316-325;
[28]
Gheorghe Ungureanu, Eminescu în documente de familie – documente literare, Bucureşti, Editura Minerva, 1977, p.412-414;
[29]
Vezi, pe larg, Nicolae Georgescu, A doua viață a lui Eminescu, Editura „Europa Nova”, Bucureşti, 1994; 
[30]
Augustin Z.N. Pop, Noi contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Editura Academiei R.S.R 1969, p. 135;
[31]
Miruna Lepuş, Despre Eminescu şi ce am învățat descoperindu-l, Editura „Vremea”, Bucureşti, 2008, p. 107;
[32]
Aici este folosit în sens de creduli, superficiali, şi nu în sensul evanghelic, ce are cu totul alte conotații (n. ed.).
[33]
Vezi, pe larg, Nicolae Georgescu, A doua viață a lui Eminescu, Editura „Europa Nova”, Bucureşti, 1994; Theodor Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu, Editura „Serafimus Grup”, Braşov, 1999; Constantin Barbu, Codul Invers. Arhiva înnebunirii şi a uciderii nihilistului Eminescu, vol. I, Editura Sitech, Cra­iova, 2008; Ernest Bernea, Treptele bucuriei, Editura „Vremea” Bu­­cu­reşti, 2008;
[34]
Vezi, pe larg, D. Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Editura Academiei, Bucureşti, 1968; Ecaterina Szöke Magyarosy avea un trecut destul de dubios (se căsătorise cu Slavici la 11 septembrie 1875, folosind un şantaj: ar fi rămas însărcinată de el!). Aceasta avea „comportări reprobabile”, după cum a recunoscut Ioan Slavici într-o confesiune scrisă făcută la 30 octombrie 1875 lui Titu Maiorescu, afirmând cu părere de rău că „am luat ca soție pe o femeie, cu care trebuie să mă credeți nenorocit”.


Post a Comment

(required. But it will not be published)