Acasă » Articole » Părintele Justin Pârvu: Acum a venit vremea să ne mântuim pe furiş


Părintele Justin Pârvu: Acum a venit vremea să ne mântuim pe furiş


Interviu realizat de Monahia Fotini, 11 august, 2011

Părinte, am vrea să le adresați câteva cuvinte de încurajare ucenicilor Părintelui Arsenie Papacioc, care a trecut la Domnul, lăsând în urmă o mulțime de credincioşi văduviți de duhovnicul lor.

Părintele Arsenie a fost un suflet ales şi s-a remarcat încă din copilăria lui. Ales s-a arătat şi în perioada tinereții, şi cu atât mai mult la bătrânețe şi la sfârşitul lui fericit. Rămâne o personalitate cu o deosebită importanță atât pentru neamul nostru, pentru țara noastră, cât şi pentru Biserica noastră Ortodoxă. A fost aspru în cuvânt, dar şi vindecător în acelaşi timp. A fost necruțător cu păcatul, a fost omul care, cum spunea Sf. Ap. Pavel, „a mustrat cu timp şi fără de timp”. A fost omul care a aprins lumina slujirii şi mărturisirii în întunericul cel mai adânc al lumii ateiste. Părintele Arsenie a trăit ca un mărturisitor, a murit ca un mucenic şi viețuirea lui arată că a fost ales încă din pântecele maicii sale, devenind un mare ascet al vieții noastre creştine, un călugăr trăitor cu viață cuvioasă. Toată lucrarea săvârşită de părintele Arsenie nu poate pieri, ea rămâne peste veacuri pentru toți ucenicii lui, aşa că noi nu trebuie să regretăm trecerea sa la Domnul „ne mâhnim ca oameni, ne tulburăm sufleteşte din pricina lipsei lui, dar să ne bucurăm cu duhul, pentru că el ne asigură cu rugăciunile sale, de dincolo, poate mai mult decât dacă ar fi printre noi, în trup.

Cât despre mine – nu l-am cunoscut direct, nu l-am întâlnit în puşcărie pentru că atunci când eram eu într-o parte, el era în alta, când eram eu la Aiud, părintele era la Jilava, când eram eu pe la Gherla, părintele era pe la Aiud, aşa că nu am putut să mă găsesc cu dânsul direct, dar gândul că era în mijlocul nostru, pentru mine era un sprijin, atât pentru viața călugărească, cât şi pentru cea de luptători ai unui neam. În închisoare îl ştiam prezent acolo şi ne simțeam bine apărați de orice rău. La plecarea lui, parcă mi s-a pierdut toiagul bătrâneților mele, am simțit un gol foarte mare în suflet. Nu am în cine să mă sprijin acum decât numai în rugăciunile lui şi în dragostea lui față de țara aceasta, de neamul acesta.

Părintele Arsenie a fost într-adevăr un copil cu mult neastâmpăr de mic. L-a ros dragostea de țară şi de neam. Din toată activitatea şi gândirea lui nu a lipsit niciodată lupta de apărare a neamului. De aceea şi astăzi, eu îl consider că este un protector cu rugăciunile sale, asupra noastră, asupra ucenicilor lui şi a tuturor românilor. Noi trebuie să ştim că prezența lui acolo este mai importantă decât aici. Cu rugăciunile sale, cu rugăciunile tuturor camarazilor lui de luptă şi ale tuturor mărturisitorilor, formează un zid de apărare împotriva mâniei tuturor opritorilor acestui neam şi ai credinței ortodoxe. Aşa încât eu mă rog împreună cu toți colegii mei, cu toți camarazii mei cu care am viețuit împreună, indiferent în ce punct ne găsim, dar simțim acelaşi lucru: să ne ocrotească, să ne apere mai departe, să ne călăuzească cu harul său pe noi, care ne vom întâlni îndată cu dânsul şi vom da acolo „raport de şedință” pentru integritatea şi unitatea țării noastre care este aşa de bântuită de toate fărădelegile, şi ale materialismului şi comunismului, şi ale păgânismului şi din Răsărit şi din Apus.

Suntem o țară ortodoxă care le stăm ca un os de peşte în gât tuturor. Noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, cu ajutorul Maicii Domnului, cu ajutorul Sfinților şi al Mărturisitorilor, nădăjduim să mergem mai departe şi cu nenorocirea aceasta mare, care s-a abătut acum în țara noastră, invazia cipurilor.

O primejdie nu o constituie acum şi minoritățile maghiare care îşi revendică drepturi de autonomie?

Mai avem în coasta noastră, ca întotdeauna, o primejdie mare „hoarda maghiară, ungurească, cea care întotdeauna ne-a tulburat şi ne tulbură, pentru că poporul acesta nu şi-a putut afla liniştea în niciun loc al istoriei. Au stat mereu în coasta noastră şi acum, ca dintotdeauna, asaltează asupra Ortodoxiei, asupra neamului nostru, asupra Ardealului nostru atât de frumos. Am parcurs acum vreo două săptămâni o parte din Ardealul nostru şi m-am gândit cum de până acum a mai rămas el întreg în frumusețea aceasta? Nu poate fi decât o minune. Şi mi-am răspuns că nu este altă justificare decât credința noastră, ostenelile şi nevoințele strămoşilor noştri până la ultimul copil nou-născut. De aceea şi noi credem că toate lăcomiile acestea şi ochii lor de balaur țintiți asupra noastră vor fi îndepărtați de strălucirea harului şi a ocrotirii Maicii Domnului peste noi.

Ţara noastră este țară sfântă, țara Maicii Domnului aşa cum este şi pentru celelalte țări ortodoxe, dar îndeosebi pentru noi în aceste vremuri, pentru că aici s-au născut, au crescut mulțime de tineri şi de oameni care stau mărturie adevărului împotriva fiarei roşii de la Răsărit: Aiud, Gherla, Piteşti, unde se pot vedea osemintele lor binecuvântate, harul Duhului Sfânt şi o mărturie a dreptății noastre în lumea ortodoxă.

 

Credeți că dacă suntem acum aliați cu marea putere, America, vom primi sprijin în lupta cu ungurii sau dimpotrivă?

Dragii mei, noi nu ne-am sprijinit niciodată nici pe puterile Americii, nici pe puterile Rusiei şi în nicio putere din lumea aceasta decât în acoperământul Maicii Domnului cum am spus şi sub oblăduirea puterilor cereşti. Noi parcă am prevăzut întotdeauna cuvintele Psalmistul: „Nu vă nădăjduiți spre boieri, spre fiii oamenilor în care nu este mântuire”. După experiența pe care acest neam a avut-o de milenii aici, noi am rămas întotdeauna pe calea de mijloc a credinței şi pe ea am mers fără sprijinul acesta omenesc, şi nu am avut străini de partea noastră. Ne-au promis şi nu ne-au ajutat cu nimic. Dimpotrivă, au uneltit împotriva noastră cât s-a putut ca să ne distrugă din ce în ce mai mult, dar nu le-a fost cu putință. Pentru că o Europă strategică nu se poate lipsi de cuvântul sfânt al României. Aici s-au izbit toate forțele Răsăritului, de apărarea naturală a Carpaților răsăriteni; iar aici în „™44 am fost martor ocular cum s-au măcinat toate puterile fiarei din Răsărit până ce a venit trădarea de la Yalta şi Malta. Ruşii nu intrau la noi în țară dacă nu era trădarea. Ca de obicei, în toate împrejurările, cuceririle mari n-au stat în forța armelor, ci în forța trădărilor, a vânzărilor. Eu am crezut dintotdeauna că în apărarea noastră vin mai puțin armele, decât orice alte posibilități. Noi avem arma Duhului Sfânt, avem sabia Duhului care ne ocârmuieşte, ne pune în lumina şi mărturisirea adevărului.

 

Istoricii nu au datoria de a menține un adevăr istoric împotriva uneltirilor ungureşti?

Adevăruri istorice sunt la Iorga, V. Pârvan, Densuşianu şi alți oameni care au scris cu litere de aur istoria noastră. Acum, istoricii noştri sunt nişte oameni care nu fac decât să se gudure pe lângă forța actuală, politică. Noi n-avem nişte istorici de bază care să taie într-adevăr, necruțător, nelegiuirile şi falsurile istorice. Noi avem oameni de scurt tiraj politic care nu se complică cu adevărul istoric. Stau şi ei pe margine şi pândesc un moment politic. Aşa de prezenți sunt încât stau şi privesc cum istoria Românilor este scoasă din manualele şcolare. Ori, istoria nu se face aşa, nu se face de la catedră, nu se face de la geam privind la lacul frumos şi stelele de pe cer. Istoria se face cu jertfă şi curaj şi avem modele destule în acest neam. Noi nu am luptat împotriva unei armate. Lupta noastră nu a fost „împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh”(Efes. 6:12). Am luptat împotriva unui satanism cu care ne luptăm şi astăzi şi care a pătruns în viața noastră creştină prin aceste cipuri, care vor permite desființarea noastră ca personalitate, ca demnitate şi ca libertate pe care ni le-a dăruit marele Creator: să gândim liber, să trăim liber, să ne manifestăm după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Acum istoria vrea să fie rescrisă de hoardele acestea maghiare şi să îngroape nişte adevăruri de necontestat. Noi n-am avut în privința aceasta nişte oameni politici şi istorici cu demnitate care să se sacrifice pentru țara lor, am trăit mereu într-o lume de trădători, de oameni falşi care au cochetat întotdeauna cu interesele lor meschine. Am fost mereu între sălbăticia şi cruzimea tuturor celor care au lovit în viața şi existența noastră de la începutul istoriei noastre şi până în prezent. Numai mila lui Dumnezeu ne-a ținut pe acest pământ. Aceasta este istoria noastră pe care ar trebui să o urmărească fără interes şi istoricii pe care nu-i mai avem.

 

Sunt cazuri în care se cere mănăstirilor asigurare obligatorie sau să angajeze călugării, printr-un card cu cip electronic. Deci este o înregimentare electronică şi la nivelul monahismului, al Bisericii. Ce ar trebui să facă monahii în cazul în care starețul e de acord şi episcopul somează?

Păi ce să facem? Acum a venit vremea să ne mântuim pe furiş. Azi, de multe ori socotim că ceea ce facem este bine, amestecând şi voia lui Dumnezeu, făcând şi voia diavolului. Aşa socotim că ne putem mântui şi salva neamul prin aceste două poziții contradictorii, rămânând astfel pe o poziție de fățărnicie şi lipsă de caracter. Noi am fost dintotdeauna oamenii care am ştiut ce să alegem, dar la un moment dat n-am avut ce să mai alegem pentru că asistăm la mimarea unui creştinism fals. De aceea nu ne rămâne decât acoperământul Maicii Domnului, şi al tuturor sfinților şi mărturisitorilor noştri din veacul XX. Noi am avut ierarhi învățați şi diplomați, dar aşa cum zice Mitropolitul Nicolae Bălan, nu am prea avut ierarhi care să-şi pună pielea de martir.

 

Vreți să spuneți că ierarhii au cochetat şi ei tot timpul cu regimul politic „

Da, au cochetat toată viața. Noi n-am prea avut ierarhi martiri aşa cum au avut ruşii, şi cum mai au şi acum sârbii, grecii „nişte oaze din acestea puternice cu conducători puternici, care să lupte să mențină adevărul ortodox nealterat. Iată în Serbia de pildă mai sunt vreo sută de călugări şi şase ierarhi care s-au izolat şi stau singuri între zidurile unei vechi mănăstiri de altădată, ruinate şi rezistă cât se poate împotriva măcelului ateist. Am putea spune că şi țara noastră este prin excelență o țară ortodoxă şi de mare eroism, însă au venit aceste cuceriri păgâne care ne-au topit glasurile. Nu mai avem nici cuvânt nici vorbă.

 

În cazul în care ți se impune în mănăstire să primeşti astfel de acte, încurajați călugării să se opună? Cum să mărturisească?

Călugării să se gândească la faptul că ei sunt oamenii de lumină ai poporului, că pe lângă rostul pravilei şi al Liturghiei, Vecerniei, Utreniei şi Pavecerniței, mai au şi rostul de apărători direcți ai acestor valori, de veghetori ai neamului. Noi nu ne putem prezenta la Dumnezeu numai cu Utreniile şi cu Vecerniile pe care le-am făcut aici. Vom da răspuns cum am apărat adevărurile unor lucruri ce privesc mântuirea noastră. Suntem singura țară care a mai rămas pe verticală în mijlocul popoarelor slave şi martirii noştri din generațiile din „™38 până în „™64 stau ca o strajă puternică alături de nevoile şi de grijile noastre. Să le cerem ajutorul şi să le urmăm pilda vieții lor. Noi, chiar dacă nu am avut ierarhi martiri, pe aceştia contăm mai mult decât orice, nici pe Răsărit nici pe Apus, pentru că toți se scaldă în această baie întunecoasă a masoneriei. Avem drept pildă perioada aceasta grea de condamnări de mii şi mii de ani a martirilor închisorilor comuniste. Azi se pot vedea numele de aur ale celor scrişi pe lespezile Aiudului şi Gherlei şi putem spune că prin aceste jertfe ne putem şi noi apăra şi duce înaintea lui Hristos.

Noi trebuie să înțelegem că în creştinism adevărurile le-am menținut mereu cu prigoană şi cu sânge. Noi n-am avut de spus un nu, atunci când era de spus un da. Acum vin peste noi toate silniciile acestea, pentru că cei mari iau cu uşurință toate ispitele care vin peste noi şi socotesc ei să împace şi capra şi varza cumva. Eu aş face mai multe pentru bietul popor, dar sunt nişte ani ai bătrâneților mele şi nu mai am chip să mă mai ridic, să mă mai opun, să mai stau potrivnic decât numai aşa cu un glas, cu un cuvânt acolo. Cine îl mai ia în seamă – bine, cine nu – merge înainte cum a venit.

 

Dar poate că un sfat din partea sfinției voastre cântăreşte tot la fel de mult.

Părinții noştri din mănăstiri trebuie să se gândească serios că ei sunt lumina lumii şi lor li se cere acum un cuvânt de spus, în vremurile în care trăim. Autorități mici sau mari, cum sunt ei puşi în rânduială, să nu se gândească doar la un pătrişor de chilie călduroasă, împodobită cu icoane şi cu ramuri de măslin, aduse din toate părțile lumii. Să se gândească la o viață mult mai aspră, mult mai grea, dacă nu la cea veşnică unde ne aşteaptă o aspră judecată. Pe lângă aceste obligații călugăreşti, de ce ai venit frate aici? „Am venit, dorind viață pustnicească”. Viața pustnicească este a osândei, este viața grea a călugăriei, a tuturor defăimărilor şi a loviturilor. Un călugăr care poartă în sufletul lui schima, care poartă rasa, semnele acestea ale biruinței trebuie să conştientizeze că aceste biruințe nu vin decât prin suferințe, greutăți, prin necazuri, că ai venit, frate, ca să aduci aici jertfa ta, să aduci suferințele tale, lupta ta şi rănile tale. Aceasta este crucea pe care ne-am luat-o noi la călugărie, în fața altarului. Şi eu cred că miile de călugări care au căzut în fața Sf. Altar, cu nevoințele părintelui Arsenie Papacioc, cu rugăciunile părintelui Argatu, cu rugăciunile părintelui Ilie Lăcătuşu, cu rugăciunile părintelui Antim Găină de la Secu şi mulți alții, lângă dânşii formăm şi noi oarecum pârghia de rezistență ortodoxă. Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați şi îmbrăcat. Aceasta este pregătirea noastră pentru dincolo. Ne-am îmbrăcat nu în dulame lustruite şi în camilafce călcate şi puse la steif. Ne-am zidit în suferințe şi necazuri.

Ei, acum Dumnezeu să mă ierte şi pe mine şi să mă ierte toți ascultătorii. Poate că am mai supărat pe câte cineva, dar cred că supărarea mea se va transforma în bucuria lor. Vrând, nevrând, ceva bun, poate sa iasă dintr-o defăimare a mea. Din mâna Mântuitorului Hristos ia călugărul acest foarfece al tăierii voii. Foarfece este neamul nostru, care a tuns toată necurăția şi fărădelegile celor care ne-au tuns pe noi trupeşte. Dar vine foarfecele celălalt de dincolo, care va fi adevăratul foarfece ca să ne taie de chinurile veşnice, unde nu este durere, întristare şi suspin. Viața creştină s-a regăsit în locurile strâmtorate, şi se aseamănă pe alocuri cu monahismul. De aceea şi mănăstirile au avut un rol de apărare a neamului. Aici, când ai venit şi ai spus: „doresc viața pustnicească”, înseamnă: „doresc viață de luptă în pustiul acesta al vieții spirituale”. Cu adevărat bun lucru ai ales numai de îl vei îndeplini. Pentru că cele bune cu osteneală se câştigă şi în dureri se împlinesc. Aici e toată istoria vieții noastre călugăreşti, şi a poporului român totodată, pentru că el a fost aşa de mult legat de mănăstiri, încât aspirațiile noastre uneori se contopesc.

 

Părinte, în unele din interviurile cu sfinția voastră luate de Dl Adrian alui Gheorghe, cuprinse în cartea „Semnele vremii, 7 întâlniri cu Părintele Iustin Pârvu”, vi se adresează o întrebare despre posibila mântuire a neortodocşilor. Din răspunsul din acea carte, nu reiese o opinie limpede. Şi pentru a nu se crea tulburare şi sminteală în rândul celor ce vă citesc, vă rugăm să ne precizați părerea sfinției voastre.

Eu nu îmi amintesc să fi spus aşa ceva, dar poate era într-un anume context. Sau datorită oboselii e posibil să se mai strecoare unele greşeli sau lipsuri, de aceea atunci când apare o carte, ea trebuie bine cercetată înainte. Pe mine nu m-a consultat nimeni, că aş fi putut rectifica. Dar poziția mea referitoare la această problemă am zis-o în nenumărate rânduri. Nu mai reprezintă un secret pentru nimeni. Mântuitorul spune limpede: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu (Ioan 3:5). Eu nu pot să mă fac judecător în locul lui Dumnezeu, nu e în competența mea să spun cine se mântuieşte sau nu, avem însă o rânduială stabilită de Sf. Părinți şi nişte sfinte canoane. Nu putem să spunem noi altfel decât sfintele canoane. Pentru că aşa se face sminteală. Cădem sub anatema Bisericii dacă îndrăznim din voia noastră să adăugăm la cele stabilite prin sinoadele Bisericii o iotă, sau să scoatem ceva. Eu am spus-o şi o repet: Trebuie să mărturisim Adevărul şi Ortodoxia după învățătura Cuviosului Părinte Iustin Popovici, ca să ne putem mântui în aceste vremuri, când ecumenismul vrea să distrugă Singurul Adevăr Ortodox. Sfântul Iustin spunea: „Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei apusene. „Fără să ținem seama de calea Apostolilor şi Sfinților Părinți, fără a urma Apostolilor şi Sfinților Părinți după Acela care este singurul şi adevăratul Dumnezeu în toate lumile, şi fără de închinarea înaintea singurului, şi adevăratului, şi veşnic viului Dumnezeu, a Dumnezeu-Omului şi Mântuitorului Hristos, este neîndoielnic că omul se va afunda în marea moartă a civilizatelor închinări europene la idoli, şi, în locul viului şi adevăratului Dumnezeu, se va închina idolilor mincinoşi ai veacului acestuia, întru care nu este mântuire, nici înviere, nici în-dumnezeire pentru ființa cea nenorocită care se cheamă om”[1].

Mântuirea este aşadar doar în Biserică, şi nu în afara ei sau în vreo altă pseudo-biserică. Singura Biserică adevărată rămâne Biserica Ortodoxă. Faptele bune ale neortodocşilor pot să îi ajute să cunoască Adevărul ortodox, dar nu sunt suficiente spre mântuire. Fără Botezul în numele Sfintei Treimi, a unei Treimi mărturisite în Crezul ortodox, şi nu cel rătăcit, catolic, nu este mântuire. Dar este vreme de pocăință pentru fiecare şi îi aşteptăm cu brațele deschise către Sfânta Ortodoxie pe toți cei rătăciți pe cale.

Aşa cum cântăm şi la taina călugăriei: „Brațele părinteşti, sârguieşte de le deschide mie, că în desfrânări am cheltuit viața mea, spre bogăția cea necheltuită a îndurărilor Tale, căutând acum Mântuitorule, nu trece cu vederea inima mea cea sărăcită pentru că Ţie, Doamne, cu umilință strig: greşit-am, Părinte, la cer şi înaintea Ta”. Aceasta este poziția poporului nostru. Este un popor „călugărit”, care se roagă neîncetat la Dumnezeu: Părinte, am greşit la cer şi înaintea Ta: primeşte-ne şi pe noi ca pe o jertfă curată înaintea sfințirii şi a preamăririi Tale. Amin!


[1] Sfântul Iustin Popovici, BISERICA ORTODOXĂ ŞI ECUMENISMUL, Traducere din limba sârbă de Adrian Tănăsescu, Mânăstirea Sfinții Arhangheli – Petru Vodă.

interviu apărut in revista ATITUDINI, nr. 18


Post a Comment

(required. But it will not be published)