Acasă » Partea a II-a: Despre erezia papistăşească: Epistola enciclică, către ortodocşii cei de pretutindenea, a Bisericii celei una, sfântă, sobornicească şi apostolească


Partea a II-a: Despre erezia papistăşească: Epistola enciclică, către ortodocşii cei de pretutindenea, a Bisericii celei una, sfântă, sobornicească şi apostolească


Epistola enciclică, către ortodocşii cei de pretutindenea, a Bisericii celei una, sfântă, sobornicească şi apostolească a celor patru Patriarhi ai Răsăritului, la anul 1848 de la Hristos.

Răspuns la Epistola Papei Pius al IX-lea, Către Răsăriteni.

Am socotit ca pe a noastră părintească şi frățească trebuință, şi ca pe o sfântă datorie, să vă întărim prin cea de față încunoştiințare în Ortodoxia care din strămoşi o țineți, şi să arătăm totodată în treacăt netemeinicia cugetelor Episcopului Romei, lucru care în chip vădit el însuşi îl cunoaşte. Căci nu cu mărturisirea sa apostolică îşi împodobeşte Scaunul, ci de la Scaunul Apostolic se sileşte a-şi temeli stăpânirea, iar de la stăpânire mărturisirea sa. Dar adevărul stă chiar dimpotrivă. Nu numai că Scaunul Romei se socoteşte a fi fost cinstit de către Fericitului Petru doar din predanie, dar nici Scaunul domnesc al Fericitului Petru mărturisit de Sfânta Scriptură, adică Antiohia, a cărei Biserică este de aceea mărturisită de Sfântul Vasilie (Epist. 48 către Atanasie cel Mare) ca fiind „cea mai însemnată între toate Bisericile din lume”, ba încă mai mult, Sinodul al Doilea a toată lumea, scriind către un Sinod al Apusenilor (preacinstiților şi cucernicilor frați şi împreună-slujitori Damasie, Ambrozie, Britton, Valerian şi ceilalți) mărturiseşte, zicând: „Biserica cea preaveche şi întru adevăr Apostolească a Antiohiei Siriei, în care pentru întâia dată s-a întrebuințat cinstitul nume al creştinilor”, nici aceasta, zicem, Biserica Apostolească a Antiohiei, nu a avut vreodată dreptul de a nu fi judecată cu Sfânta Scriptură şi cu hotărârile soborniceşti, măcar că este una care într-adevăr se poate mândri cu Scaunul lui Petru.

Dar ce zicem? Însuşi Fericitul Petru în persoană a fost judecat înaintea tuturor după adevărul Evangheliei (Galat. 2, 14) şi a fost aflat, după mărturia Scripturii, vinovat şi nu drept umblând. Ce trebuie dar a crede pentru cei care se laudă şi se semețesc numai cu ținerea Scaunului său, aşa de măreț în ochii lor? Ba încă marele Vasile, cel până la cer strălucitor, a toată lumea dascăl al Ortodoxiei în Biserica cea Sobornicească, la care şi episcopii Romei sunt nevoiți a ne trimite (fila 8, r. 31), lămurit şi desluşit ne-a arătat mai sus ce prețuire se cade a avea pentru judecățile nepătrunsului Vatican: Care, zice el, nu cunosc adevărul, nici suferă să-l învețe, certându-se cu cei care vor să le vestească adevărul, înşişi întărindu-se în erezia lor. Astfel că înşişi acei Sfinți Părinți ai noştri, pe care admirându-i pe drept, ca pe nişte luminători şi învățători chiar ai Apusului, ni-i înşiruie Sanctitatea Sa, şi ne sfătuieşte (fila 8) să urmăm lor, ne învață să nu judecăm Ortodoxia după sfântul Scaun, ci Scaunul însuşi şi pe cel de pe Scaun să-l judecăm după dumnezeieştile Scripturi şi hotărârile şi rânduielile Sinoadelor, şi după Credința cea propovăduită, adică după Ortodoxia învățăturii celei de totdeauna. Aşa au judecat şi au osândit în Sinod Părinții noştri şi pe Honorie, Papă al Romei, şi pe Dioscur, Papă al Alexandriei, şi pe Makedonie şi Nestorie, Patriarhi ai Constantinopolului, şi pe Petru Gnafevs, Patriarhul Antiohiei, şi pe ceilalți.

Căci dacă şi urâciunea pustiirii a şezut în locul cel sfânt, după mărturia Scripturilor (Dan. 9, 27; Mt. 24, 15), de ce nu şi înnoirea şi erezia pe Scaun Sfânt? Şi de aici se arată dintr-o privire zădărnicia şi slăbiciunea şi a celorlalte strădanii (fila 8, r. 9, 11, 14) în folosul puterii tiraniceşti a Episcopului Romei. Căci dacă Biserica lui Hristos nu s „™ar fi întemeiat pe piatra cea neclătinată a mărturisirii lui Petru: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu (Mt. 16, 16) (care era răspunsul de obşte din partea Apostolilor, întrebați: Dar voi cine-mi ziceți că sunt? „Mt. 16, 15, cum tâlcuiesc nouă dumnezeieştii Părinți răsăriteni şi apuseni), pe şubredă temelie s-ar fi întemeiat chiar însuşi pe Chifa, darmite pe Papa, care după ce s-a făcut stăpân pe cheile Împărăției Cerurilor, le-a chivernisit aşa precum bine se vădeşte din istorie. Dar şi însemnarea întreitului Paşte oile mele, dumnezeieştii noştri Părinți cu un glas învață că nu era un privilegiu al Fericitului Petru asupra celorlalți Apostoli, şi cu atât mai puțin al urmaşilor lui, ci simplă reaşezare a lui în apostolatul din care căzuse prin întreita lepădare. Dumnezeiescul Petru însuşi se arată a primi astfel înțelesul întreitei întrebări a Domnului Mă iubeşti? şi mai mult, şi decât aceştia (In. 21, 16). Căci aducându-şi aminte de cuvintele: Dacă toți se vor sminti întru tine, eu niciodată nu mă voi sminti (Mt. 26, 33), s-a mâhnit căci a zis lui a treia oară: Mă iubeşti? Dar urmaşii lui iau zicerea în chip prielnic, în înțelesul cel foarte plăcut lor.

Dar, zice Sanctitatea Sa (fila 8, r. 12), Domnul a spus lui Petru (Luca 22, 32): Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credința ta; şi tu oarecând întorcându-te, întăreşte pe frații tăi. Rugăciunea Domnului nostru s-a făcut pentru cuvântul că satana încercase să tulbure credința tuturor Ucenicilor, dar Domnul i-a îngăduit numai pentru Petru, şi aceasta mai cu seamă pentru că grăise cuvinte de iubire de sine şi se îndreptățea pe sine mai presus de ceilalți (Mt. 26, 33): Dacă toți se vor sminti întru tine, eu niciodată nu mă voi sminti. Dar această îngăduință a fost trecătoare. A început a se blestema şi a se jura că: Nu ştiu pe omul acesta. Iată cât de slabă este firea omenească lăsată în voia ei. Duhul este osârduitor, dar trupul neputincios (Mt. 26, 41). Trecătoare, am zis, pentru ca, venindu-şi iarăşi în sine, prin întoarcerea în pocăință, să întărească şi mai mult pe frații săi în Acela pentru Care ei nici şi-au călcat jurământul, nici s-au lepădat.

O, înțelepte judecăți ale lui Dumnezeu! Cât de dumnezeiască şi tainică a fost cea din urmă noapte pe pământ a Mântuitorului nostru! Ci credem că Cina cea sfântă se săvârşeşte şi astăzi în fiecare zi „aceasta faceți întru pomenirea mea (Lc. 22, 19). Şi de câte ori veți mânca pâinea aceasta, şi veți bea paharul acesta, moartea Domnului vestiți până când va veni (1 Cor. 11, 26). Dragostea frățească, cea cu atâta grijă poruncită nouă de către Învățătorul nostru de obşte, zicând: Întru aceasta vor cunoaşte toți că ai mei ucenici sunteți, de veți avea dragoste între voi (In. 13, 35), al căreia zapis şi pecete Papii le-au sfâşiat primii, apărând şi primind eretice înnoiri, potrivnice celor binevestite nouă şi întărite de către Dascălii şi Părinții noştri de obşte, însăşi această dragoste, zicem, lucrează şi astăzi cu tărie în sufletul popoarelor creştine şi îndeosebi al celor ce le cârmuiesc. Căci mărturisim cu tărie în fața lui Dumnezeu şi a oamenilor că rugăciunea Mântuitorului nostru (fila 7, r. 43) către Dumnezeu şi Tatăl Său pentru dragostea de obşte şi unirea creştinilor în Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, în care şi credem, ca să fie una, precum noi una suntem (In. 17, 22), lucrează şi în noi nu mai puțin decât în Sanctitatea Sa, şi aici dorința şi osârdia noastră frățească întâlnesc pe ale Sanctității Sale, cu această singură deosebire, că în noi lucrează sub cuvânt de a se păstra întreg şi neatins dumnezeiescul Crez cel neprihănit şi desăvârşit al Credinței Creştineşti, după glăsuirea evanghelică şi hotărârile celor Şapte Sfinte Sinoade a toată lumea, şi după învățătura Bisericii Soborniceşti celei de totdeauna; iar în Sanctitatea Sa, pentru sprijinirea şi întărirea stăpânirii şi dregătoriei celor care şed pe Scaunul Apostolic şi a noii lor învățături. Iată în scurt capitolul întregii deosebiri şi neînțelegeri dintre noi şi aceia, şi zidul cel din mijloc al despărțirii, care nădăjduim ca, prin împreună-lucrarea vestitei înțelepciuni a Sanctității Sale, se va ridica din mijloc în zilele noastre, după cum ne-a făgăduit Dumnezeu (In. 10, 16): Şi alte oi am, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea mi se cade a le aduce, şi glasul meu vor auzi (Care de la Tatăl purcede).

Fie spusă acum şi cea de-a treia. Căci de socotim, după cuvintele Sanctității Sale, că rugăciunea Domnului nostru pentru Petru, care avea să se lepede şi să-şi calce jurământul, ar fi rămas legată şi unită cu Scaunul lui Petru, şi că ar trece în putere către cei ce şed în timp pe el, deşi, cum s-a spus mai sus, nu avem niciun temei spre a ne întări în această părere (după cum aflăm din pilda Fericitului Petru însuşi, din Scriptură, încă şi după pogorârea Sfântului Duh), ne încredințăm totuşi din cuvintele Domnului nostru că va veni vremea când această dumnezeiască rugăciune, cea pentru lepădarea lui Petru, ca să nu piară până în sfârşit credința lui, va lucra şi asupra vreunuia dintre urmaşii Scaunului său, care va şi plânge cu amar precum acela, şi întorcându-se oarecând, ne va întări şi mai mult pe noi, frații lui, în Mărturisirea Ortodoxă care din strămoşi o ținem. Şi dea Dumnezeu ca acest adevărat urmaş al lui Petru să fie Sanctitatea Sa!

Zice Sanctitatea Sa că Episcopul de Lugdunum, Sfântul Irineu, scrie în lauda Bisericii Romane: Toată Biserica, adică credincioşii de pretutindenea, sunt îndatorați a se duce către această Biserică, din pricina întâietății ei, Biserică în care s-a ținut întru totul de către credincioşii de pretutindenea predania ce vine de la Apostoli. Deşi acest sfânt zice cu totul altceva decât cred cei de la Vatican, le lăsăm înțelesul şi tâlcuirea cea după bunul lor plac şi zicem: Cine tăgăduieşte că vechea Biserică Romană era Apostolică şi Ortodoxă? Ci nimeni între noi nu va pregeta a o numi şi pildă de Ortodoxie. Încă vom şi adăugi, spre mai marea ei laudă, şi locul de la istoricul Sozomen (Ist. Bis. III, 12) pe care Sanctitatea Sa l-a trecut cu vederea, pentru chipul în care, până la un timp, a putut a-şi păzi Ortodoxia ce-i lăudăm: „Căci îndeobşte Biserica cea din tot Apusul, curat cârmuindu-se de dogmele Părinților, a fost ferită de ceartă şi de rătăcirile ei”. Oare cine dintre Părinți sau dintre noi înşine ar fi tăgăduit întâietatea ei canonică în înşiruirea Ierarhiei, atâta vreme cât s-a cârmuit curat de dogmele Părinților, ținându-se de limpedea rânduială a Scripturii şi a Sfintelor Sinoade? Acum însă nu mai aflăm păstrată în ea nici dogma Fericitei Treimi, după Crezul dumnezeieştilor Părinți adunați întâi la Niceea şi al doilea la Constantinopol, care l-au mărturisit şi întărit celelalte cinci Sinoade a toată lumea, şi sub atâtea afurisenii i-au pus pe cei ce l-ar schimba fie şi cu o cirtă, ca pe unii ce s-ar face nimicitorii lui; nici aflăm forma cea apostolească a dumnezeiescului Botez, nici Chemarea Duhului celui de taină săvârşitor asupra sfintelor, ci vedem în ea şi dumnezeiescul Pahar socotit „să nu fie! „ca o băutură de prisos, şi altele multe, necunoscute nu doar sfinților noştri Părinți, care au fost totdeauna sobornicesc şi negreşelnic canon şi dreptar al Ortodoxiei, precum şi Sanctitatea Sa învață, cinstind adevărul (Fila 6), dar şi vechilor sfinți Părinți ai Apusului.

Dar încă şi această întâietate, pentru care se luptă acum din toate puterile Sanctitatea Sa, precum au făcut şi înaintaşii săi, s-a preschimbat dintr-un semn frățesc şi privilegiu ierarhic, în stăpânească hegemonie. Ce trebuie dar să credem despre predaniile ei nescrise, dacă cele scrise au suferit aşa prefacere şi schimbare în rău? Sau cine este atât de îndrăzneț şi de încrezător în vrednicia Scaunului Apostolic, încât să cuteze a zice că de ar trăi din nou cel întru sfinți Părintele nostru Irineu şi ar vedea-o astăzi ruptă de vechea şi cea dintru început învățătură apostolească în atâtea dintre cele mai de căpetenie şi soborniceşti hotărâri ale Creştinătății, nu s-ar împotrivi el cel dintâi la înnoirile şi la cele de sine aşezăminte ale Bisericii Romane celei pe drept lăudate atunci, ca una ce se cârmuieşte curat de dogmele Părinților? Dacă ar vedea, de pildă, cum Biserica Romană nu numai că înlătură din canonul ei liturgic, după insuflarea scolasticilor, străvechea şi apostolica chemare a Duhului celui de taină Sfințitor, şi că strâmbă slujba în chip vrednic de plâns în partea ei cea mai de căpetenie, dar şi sârguieşte cu îndărătnicie ca să o scoată şi din Liturghia celorlalte Obşti Creştineşti „cu defăimare grăind Sanctitatea Sa despre aceasta, în chip aşa de nevrednic de Scaunul Apostolic cu care se laudă, că „s-a strecurat după schismă” (fila 11, r. 11) „  câte n-ar zice despre această înnoire dumnezeiescul Părinte? El care ne încredințează (Cartea a IV-a, cap. 34) că „pâinea cea din pământ, primind şi poftirea  lui Dumnezeu, nu mai este pâinea de obşte” ş.c.l., înțelegând prin „poftire” (ekklhsiV) chemarea (epiklhsiV). Faptul că Irineu crede că prin ea se săvârşeşte Taina Jertfei este însemnat în chip deosebit chiar şi de către Franciscus Feu-Ardentius, din cinul călugărilor papistaşi zişi Minoriți, care la 1639 a scos scrierile sfântului cu scolii, şi care zice (Cartea I, cap. 18, fila 114) că Irineu învață „că pâinea şi Paharul amestecat, prin cuvintele chemării se fac adevăratul Trup şi Sânge al lui Hristos”. Iar de ar auzi despre vicariatul şi dreptul de eretocrit[1] a Papei, câte nu ar zice el, care şi pentru o mică şi aproape neînsemnată pricină pentru prăznuirea Paştilor (Eusebie, Ist. Bis. V, 26), s-a împotrivit cu aşa cutezare şi biruință silniciei Papei Victor în Biserica cea slobodă a lui Hristos?

Astfel că chiar martorul adus de Sanctitatea Sa pentru întâietatea Bisericii Romane arată că vrednicia ei nu este una stăpânească, şi nici de plângere, cum n-a avut-o vreodată nici însuşi Fericitul Petru, ci un privilegiu frățesc în Biserica Sobornicească şi o cinstire arătată Papilor pentru faima şi întâietatea Cetății. Tot aşa şi Sinodul al IV-lea a toată lumea „pentru a păstra înşiruirea rangurilor Bisericilor, cea canoniceşte aşezată de Sinodul al III-lea a toată lumea (Can. 8), urmând Sinodului al II-lea a toată lumea (Can. 3), care şi el urma celui Dintâi (Can. 6), ce numea obicei dreptul de eretocrit al Papii peste Apus „a arătat în acest chip temeiul acesteia: „Părinții după dreptate i-au dat întâietatea de cinstire (ta Presbeia), pentru că Cetatea aceea era cetate împărătească” (Can. 28), nespunând nimic despre singura stăpânire a Papei asupra apostoliei lui Petru, şi încă mai puțin despre vicariatul Episcopilor Romei şi despre Păstoria universală. Iar o asemenea tăcere adâncă asupra unor aşa de mari privilegii „şi nu numai aceasta, ci şi temeiul arătat al întâietății, adică nu Paşte oile mele, nici Pe această piatră voi zidi Biserica mea, ci numai vechiul obicei şi însuşirea de Cetate Împărătească, şi acestea nu de la Domnul, ci de la Părinți „va părea, suntem încredințați, lucru greu de înțeles Sanctității Sale, care cugetă altfel despre întâietatea sa (fila 8, r. 16), cu-atât mai mult cu cât el însuşi, cum vom vedea, ține în mare cinste sus-zisa mărturie a Sinodului al IV-lea a toată lumea, ce crede a fi prielnic Scaunului său, şi cu cât Sfântul Grigorie Dialogul, numit şi cel Mare (Cartea I, Ep. 25), obişnuia a le numi pe aceste patru [Sinoade a toată lumea] ca fiind cele patru Evanghelii şi piatră cu patru fețe, pe care s-a zidit Biserica Sobornicească.

Zice Sanctitatea Sa (fila 10, r. 12) că certându-se Corintenii, au făcut arătare către Clement, Papă al Romei, care judecând pricina, le-a scris, iar ei aşa de mult au îmbrățişat hotărârea lui, încât o citeau şi în Biserici. Dar aceasta este prea slabă întărire a stăpâniei papistăşeşti în casa lui Dumnezeu. Căci atunci, fiind Roma miezul ocârmuirii şi Cetate de scaun, în care sălăşluiau împărații, se cădea ca orice pricină de oarecare însemnătate, cum arată istoria a fi fost cea a Corintenilor, să se hotărască acolo, mai ales când una din părțile aflate în neînțelegere cerea ajutor din afară, cum se întâmplă şi până astăzi. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, în pricini neobişnuite şi cu anevoie de dezlegat, scriu Patriarhului Constantinopolului, fiindcă este în cetatea de scaun a Împărăției, şi încă pentru sobornicele sale întâietăți. Şi dacă împreună-lucrarea frățească va îndrepta ceea ce este de îndreptat, bine! Dar de nu, se vesteşte lucrul şi Cârmuirii, după rânduială. Dar această înțelegere frățească în credința Creştinească nu se neguțătoreşte prin robirea Bisericilor lui Dumnezeu. Fie acesta răspunsul nostru şi pentru pildele de frățească şi cuvenită sprijinire a întâietății Episcopilor Romei, Iuliu şi Inochentie, arătate de sfinții Atanasie cel Mare şi Ioan Gură de Aur, de care face vorbire Sanctitatea Sa (fila 9 r. 6, 17), pentru care urmaşii acelora caută acum a ne răsplăti prin măsluirea dumnezeiescului Crez, deşi Iuliu însuşi s-a pornit atunci împotriva unora pentru că „tulbură Bisericile, nestăruind în învățătura de la Niceea” (Sozomen, Ist. Bis., Cartea III, cap 7), amenințându-i (id.) cu scoaterea din Biserică „de nu vor înceta cu înnoirile.” Trebuie încă spus în pricina Corintenilor, că fiind atunci numai trei Scaune Patriarhale, cel mai apropiat şi cel mai potrivit pentru Corinteni era cel al Romei, către care şi se cădea să se îndrepte în chip canonic. Nu vedem dar în acestea nimic neobişnuit, nici vreo dovadă a puterii tiranice a Papei în Biserica cea slobodă a lui Dumnezeu.( „)

Şi suntem cu totul îndreptățiți a aştepta de la chibzuita prevedere a Sanctității Sale un lucru aşa vrednic de adevăratul urmaş al Fericitului Petru, al lui Leon I, ca şi al lui Leon al III-lea, care pentru paza credinței ortodoxe a săpat pe nepieritoare table dumnezeiescul Crez fără înnoire „lucru ce va uni iarăşi Bisericile Apusului cu Sfânta Biserică Sobornicească, în care sunt încă goale şi gata de primire şi Scaunul de întâi-stătător canonic al Sanctității Sale, şi celelalte Scaune ale tuturor episcopilor Apusului. Căci Biserica cea Sobornicească, aşteptând în tot chipul întoarcerea Păstorilor ce au apostaziat împreună cu turmele lor, nu desparte doar cu numele pe cei ce au fost în chip neîncuviințat puşi în dregătorie prin lucrarea celorlalți, trecându-se astfel cu vederea Preoția. Ci noi aşteptam „cuvânt de mângâiere”, nădăjduind ca acesta, după cum scria Sfântul Vasile către Sfântul Ambrozie, Episcopul Mediolanului (Epistolia 55), „să calce din nou pe vechile urme ale Părinților.” Încât nu fără mare uimire am citit numita epistolă Enciclică adresată Răsăritenilor, în care cu nemângâiată durere sufletească vedem şi pe Sanctitatea Sa, cel vestit pentru chibzuință, grăind ca şi înaintaşii săi în schismă cuvinte ce pun asupra noastră stricarea curatului şi sfântul nostru Crez, pecetluit de cele Şapte Sinoade a toată lumea, cât şi vătămarea sfintelor Liturghii, când numai cereasca lor țesătură, şi numele celor care le-au întocmit, şi chipul preacinstitei vechimi, şi întărirea dată lor de Sinodul al Şaptelea a toată lumea (Actul VI) l-ar fi făcut să încremenească şi să-şi abată în lături nelegiuita şi atotcutezătoarea mână pe cel ce ar fi pălmuit astfel pe Domnul Slavei.

Din acestea am înțeles în ce hățiş de înşelări fără ieşire şi păcat de neîndreptat al răsturnării a aruncat Papistăşia până şi pe cei mai înțelepți şi mai evlavioşi Episcopi ai Bisericii Romane, încât pentru păstrarea nevinovatei, şi deci prețuitei dregătorii vicariale, deopotrivă cu a tiraniceştii întâietăți cu cele ce atârnă de la ea, să ajungă a nu mai putea face altfel decât să-şi bată joc de cele mai sfinte şi de neatins lucruri, îndrăznind totul pentru acel singur țel. Măcar că în vorbe îmbrăcându-se cu evlavioasa prețuire a „preacinstitei vechimi” (pag. 11, r. 16), în fapt pornirea înnoitoare rămâne înlăuntru; şi este de mirare cum Sanctitatea Sa nu se gândeşte la sine când zice că „trebuie să aruncăm tot ce s-a strecurat între noi de la Schismă,” când el şi ai săi au răspândit veninul înnoirii până şi în Cina Domnului nostru. Se vădeşte din aceste cuvinte că Sanctitatea Sa socoteşte neîndoielnic că şi în Biserica Ortodoxă s-a întâmplat acelaşi lucru ce vede că s-a întâmplat în Biserica Romei de la ridicarea Papistăşiei: adică schimbare dintr-odată în toate Tainele, şi stricare, după vorbăria scolastică, în care încrezându-se, se mulțumeşte cu gândul că şi sfintele noastre Liturghii şi Taine şi Dogme au suferit la fel, prețuind însă, chipurile, a noastră „preacinstită vechime.” Şi aceasta dintr-o îngăduință cu totul apostolească! -fără”, cum zice dânsul (pag. 11, r. 5), „a ne întrista cu vreo aspră îngrădire!”. Dintr-o asemenea necunoaştere a apostolicei şi soborniceştii hrane cu care viețuim s-a tras şi cealaltă rostire a sa (pag. 7, r. 22): „Dar nici între voi nu s-a putut păstra unirea învățăturii şi sfânta supunere”, punând pe seama noastră în chip curios chiar năpasta de care el însuşi suferă în casa lui; tot aşa cum oarecând Papa Leon al IX-lea scria celui întru fericiți Mihail Cerularie, învinovățind pe Greci de a fi schimbat Crezul Bisericii Soborniceşti, neruşinându-se nici pentru cinstea sa, nici pentru adevărul istoriei.

Dar suntem încredințați că dacă Sanctitatea Sa şi-ar aduce aminte de cele ce țin de vechimea şi istoria bisericească, de învățătura dumnezeieştilor Părinți şi de vechile Liturghii ale Galiei şi Spaniei, şi de Molitfelnicul vechii Biserici Romane, cu uimire va afla câte alte hidoase fiice a născut în Apus Papistăşia, care şi acum trăiesc; câtă vreme, la noi, Ortodoxia a păstrat Biserica Sobornicească mireasă nestricată pentru Mirele ei, deşi fără să aibă stăpânire lumească şi nici, cum zice Sanctitatea Sa (pag. 7, r. 23), vreo sfântă „supunere”, ci numai prin legătura dragostei şi prin iubirea pentru Maica de obşte stau legați toți laolaltă în unimea Credinței pecetluite cu cele şapte peceți ale Duhului (Apoc. 5, 1), adică cu cele Şapte Sinoade a Toată Lumea, şi în ascultare față de Adevăr. Va afla de asemenea câte din învățăturile şi tainele papistăşeşti de astăzi trebuie a fi înlăturate, ca nişte „porunci omeneşti”, astfel ca Biserica cea întrutot înnoitoare a Apusului să se poată întoarce la credința ortodoxă sobornicească nestrămutată a Părinților noştri de obşte.

extras din revista ATITUDINI, nr. 12


[1] Arbitru


Post a Comment

(required. But it will not be published)