Posts Tagged 'Virgil Maxim'


Virgil Maxim – poetul isihast al temniţelor comuniste. Testamentul ishast lăsat neamului românesc


Din relatările sale, din relatările celorlalţi camarazi dar şi din poemele sale mistice, reiese limpede că Virgil Maxim dobândise rugăciunea inimii. Un dar atât de mare şi de râvnit până şi de isihaştii şi pustnicii cei mai din adâncuri, care cu anevoie dacă ajunge câte unul la această măsură. Ce virtuţi a avut Virgil Maxim de i-a întrecut până şi pe mulţi dintre pustnici şi monahi? Am putea spune că răbdarea prigoanei temniţei, dar prin ea au trecut şi alţii… Virgil Maxim este unul din cei care a lucrat cu luare aminte această rugăciune şi a căutat cu tot sufletul unirea cu Mirele Hristos. Din poemele sale reiese limpede la ce stadiu al unirii ajunsese.

Despre aceste poeme Părintele Liviu Brânzaş spunea: „Fără a intenţiona de a face literatură, şi cu atât mai puţin poezie (după propria-i mărturie), Virgil Maxim a creat în perioada detenţiei nişte sinteze sub forma de metaforă ale unor stări şi stadii de viata duhovnicească. Pe toate le-a notat într-un caiet, ascuns/zidit de teama unei rearestări într-un perete de beton (când lucra ca zidar la construirea unui cămin de nefamilişti, la Brazi). Dar după decembrie 1989 le-a putut reconstitui numai pe unele, cele complete fiind editate în 1992, din datoria de a aduce în faţa lumii româneşti prinosul de har al suferinţei: Când te vei împărtăşi din potirul mistic al acestor poeme ale credinţei, poate vei simţi în adâncul sufletului un impuls tainic de a îngenunchea. Nu te sfii s-o faci, căci poezia lui Virgil Maxim este o rugăciune profundă rostită pe Golgota unei tinereţi martirizate”. 

Cu ciobul minţii, Doamne,m-am apucat să car Lumina Tacu ciobul minţii meleîn bojdeuca mea…Şi… nu ştiu ce-am făcut fiindcă, din ziuaşi chiar din ceasu-n care-am început,i se cojesc pereţiişi cade toată tencuiala ei de lut!… Doamne,m-am apucat să car Lumina Tacu ciobul minţii mele…Şi-acum, zidirea mea, pe Stâlpii-Înţelepciunii o-nnoiescşi-aşez Icoană, Chipu-Împărătesc, Al Celui-ce-a-făcut, cu darul Lui,Din ciobul minţii meleTron Ceresc!…

Această poezie reprezintă stadiul de pregătire a minţii prin despătimire, prin cojirea pereţilor, şi omorârea omului vechi, cum frumos o numeşte V. Maxim: „căderea tencuielii de lut”. Poetul şi martirul descoperise că fără curăţirea minţii şi a inimii prin lucrarea despătimirii sufletului, unirea mistică cu Hristos nu este posibilă în adevăr. Prin asceza temniţei şi însuşirea cu mulţumire a suferinţei, V. Maxim ajunge la măsura evanghelică deplină, a dragostei desăvârşite de aproapele, ce te sileşte să-l iubeşti şi pe vrăjmaş, deopotrivă ca pe prieten. Această bucurie „împlinită a durerii” se desprinde din poemul Eli, Eli …(Isihas):

Îmi cânt bucuria împlinită-a durerii…

Săgeţi de lumină îmi sfâşie beznele…

Osânda, mi-o fac ispăşiri “primăverii” ,

Butucul-răbdării îmi sângera gleznele !…

 Întâi am întins doar o mână în Cruce …

şi jocul îmi place … şi totuşi mă doare!…

Eli…, nu Te duce!

Sub hula mulţimii simt spinii ninsoare!…

Eli…, Eli…,

lama sabahtani!…

Eli, Tu…

sau…

eu…

Cine moare?!…

Iată şi însemnările sale: „A accepta şi a te bucura în suferinţă însemnează a iubi şi a ierta pe cei ce, oferindu-ţi cununa de spini, te încununează cu lumina binecuvântării cereşti, adăugându-te ca parte conştientă la jertfa trupului (mistic) al lui Hristos, la Biserica lui Dumnezeu. Fără această acceptare conştientă a suferinţei în viaţa aceasta, în numele lui Hristos, intrarea în Viaţa-Veşnică nu este posibilă. Fiindcă neacceptarea conştientă a suferinţei însemnează protest sau revoltă împotriva Dumnezeirii, Proniei, care prin pedagogia Să, caută intrarea ta în raporturi normale (curate, sfinte) cu Sine, raporturi de la Creator la creat, de la Tată la fiu, şi nu de la Tiran la rob sau de la Stăpân la slugă”.

Pornit pe anevoiosul drum al prigoanei temniţelor comuniste, V. Maxim îmbrăţişează Potirul suferinţei, îl gustă încrezător în făgăduinţa nepieritoare a Mântuitorului Iisus Hristos şi astfel primeşte haine noi, haina curăţiei, „straiul de sărbătoare” al despătimirii care îl face vrednic de a intra la Cina Nunţii mai presus de fire, a Mielului, a Fiului de Împărat. Aceasta este poezia „Nuntaşul Cerului” – o tâlcuire isihastă a parabolei Mântuitorului, o poezie din care se revarsă stările de har de care era cuprins, o dragoste îmbătătoare între Mirele Hristos şi sufletul ca o mireasă a harului divin. 

virgil maximNuntaşul Cerului

„Fericiţi cei chemaţi la Cina-Nunţii-Mielului (Apoc. 19, 9) Mi-am făcut inima alăută şi cuvântul arcuşsă-ţi cânt, o, Mire, în viaţa aceasta– noapte de îndelungă priveghere –cântarea mult plăcută… Imn şi dulceaţăîn gura celor vii, nu celor morţi,sosiţi din patru Răsărituri ale lumiisă Te slăvească în Cetatea Taprin cele Patru Porţi…Dar,vrând să gust şi eudin vinul Bucurieiîn cântul meuîn ritmul melodiei,îmi făuresc Potirul… Lucrez cu FOCULsă-i lămuresc metalul preţiospe care valul lumii – puhoi nesăţios –l-a învârtoşat cu zgură şi mătrăgună…Şi-l curăţesc, îl şlefuiesc,să mi-l desăvârşesc La Nunta-Păcii-Veşniciei-Talesă nu lipsesc!…Nuntaş al Vieţii-fără-de-sfârşitm-am socotit nevrednic să cutezsă nu mă-mbrac în Strai-de-Sărbătoare…De-aceea, Mire,potirul meu e-o floareîn care-am pusun Gând,un Cântec,un Izvor. Un Gând, Credinţa mea în TineUn Cântec, Nădejdea meaîn Cel-ce-Este, în Cel-ce-a-Fost, în Cel-ce-Vine!Şi un izvor, din care, bând,în Dragoste să fiu nemuritor!… De-aceea, Mire,mi-e ochiul minţii meleVatră-de-Jăratec!Cutezător, Albastră-Înţelepciunea am pus-O dinadinsBerbec-întâi-născut, în Rug-încins… Tainic s-O jertfescpentru Dorul inimii mele!…Ştii, ea mereuîn nebunia dragosteia cerut viaţă din Viaţă-de-Dumnezeu!… Acesta este Cântecul meu, Mire!…Numai Tu îl ştii!Pentru Tine-l cânt,în simţire!…E Cântecul Măreţului-Ospăţ-Împărătesc, Unde mâncarea şi băutura este Lumină! Nuntaşii,Bucuria n-o plătesc!…Cine are Potirulsau ştie să cânte,să poftească!Să intre la Cină!Numai cine are Potirulsau… ştie să cânte…

Prigonirile din libertate

cu familiaSe ştie că V. Maxim a dorit foarte mult să intre ca monah în mănăstire, dar Securitatea nu i-a permis aceasta. Jinduind să-şi împlinească menirea de dascăl, acceptă propunerea de a intra ca suplinitor pe catedra de limbă franceză a şcolii din Sălciile. Acceptă postul doar cu condiţia de a fi lăsat să-şi urmeze glasul propriei conştiinţe în educarea elevilor şi fără ocolişuri îşi mărturiseşte autorităţilor vremii, principiile creştineşti în care crede: „Domnule inspector, am accentuat pe domnule, nu vă supăraţi, nu pot accepta numirea. Am făcut şcoală creştină. Dumneavoastră, respectiv regimul actual, faceţi învăţământ ateu. Eu nu pot servi acest regim”. „Nu, tovarăşe! Dumneata nu faci educaţie, numai instruire. Predai lecţiile după manual şi atâta tot. Nu-ţi face probleme! Fii realist, tovarăşe!” „Domnule inspector, tocmai pentru că sunt realist, nu pot accepta. Nu se poate despărţi instrucţia de educaţie! Eu nu pot forma roboţi!”[1] La insistenţele părinţilor dornici să nu se mai despartă de fiul lor, acceptă propunerea, însă este destituit din învăţământ după ce montează balada Mioriţa în viziune creştin-românească pentru concursul dintre satele Ciorani şi Sălciile din cadrul Cântării României. În primăvara anului 1965 se căsătoreşte cu fiica dascălului din comuna Grădiştea, Petruţa, iar în 1968 Dumnezeu le va dărui o fetiţă, care va purta numele Sfintei Muceniţe Tatiana. Continue Reading »



VALERIU GAFENCU – ardere de tot


Ardea…ardere de tot, la propriu, în faţa tuturor ca o făclie de lumină spre care şi de la care fiecare lua putere sufletească şi trupească. Cuvintele erau purtătoare de duh. Gesturile erau binecuvântări şi îmbrăţişări. Faptele, arareori sau târziu sesizate şi descoperite, erau daruri integrale ale fiinţei lui.

Valeriu nu dăruia, se dăruia. Capacitatea de jertfă concretizată în cuvintele Mântuitorului: „Dacă îţi dă cineva o palmă pe obrazul drept, întoarce-l şi pe cel stâng”, „Dacă îţi ia haina, dă-i şi cămaşa”, „Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă pe jos, mergi cu el două”, „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” şi „Nu este mai mare dragoste decât să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi”, la Valeriu era aşa de firească, încât dacă n-ar fi făcut-o în ascuns (tainic) pe mulţi i-ar fi tulburat sau i-ar fi smintit chiar.

La începutul prieteniei noastre, voind să mă spovedesc pentru a mă putea împărtăşi, cercetându-mi cugetul, am găsit o stare de îndoială pe care o aveam asupra sincerităţii manifestărilor duhovniceşti ale lui Valeriu. Mi se părea că unele din formele pe care le îmbracă viaţa lui duhovnicească au uneori ceva artificial şi chiar ostentativ. I-am descoperit vinovăţia gândurilor mele. M-a ascultat cu atenţie; la sfârşit, plângând, m-a îmbrăţişat şi, rugându-ne amândoi, a luat asupra lui toată tulburarea pe care mi-o provocase. „Sunt vinovat în faţa lui Dumnezeu pentru tulburarea pe care ţi-am provocat-o: îţi mulţumesc că mi-ai sesizat o lacună de care nu eram conştient cu adevărat, căci nu numai prin păcatul propriu-zis poţi sminti pe cineva, nu numai cu cele de stânga, ci şi cu cele de dreapta, cu virtuţile, când nu sunt făcute cu tact duhovnicesc, spre ferirea cugetului fratelui care se poate sminti din pricina libertăţii tale, tu fiind încredinţat că faci binele”

(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată).



Viaţa lui Virgil Maxim – “Nuntaşul cerului” – alcătuită de maicile de la M-rea Paltin Petru-Vodă


Virgil Maxim„Viaţa e Hristos. Cine nu este în Hristos este în moarte, în negaţia vieţii” .
Copilăria şi educaţia
Virgil Maxim vede lumina zilei pe 4 decembrie 1922 în comuna Ciorani-Prahova. E cel dintâi fiu al lui Constantin şi Alexandrina Maxim care au mai avut încă doi băieţi, Ion şi Alexandru. Tatăl, inginer agronom şi primar în Ciorani, devenit prin viaţa lui jertfitoare un fel de „părinte al satului” se preocupă să traseze şi drumul propriilor odrasle: „Ne-a dat Dumnezeu trei băieţi! Pe cel mai mare îl vom face învăţător. Neamul şi ţara asta întregită are nevoie de educatori. Pe al doilea îl vom face agronom, pentru că pământul acesta trebuie lucrat de gospodari pricepuţi. Iar pe al treilea îl vom face ofiţer, căci ţara şi neamul trebuie apărate”. Alexandru Maxim, mezinul familiei, îşi găseşte sfârşitul în confruntarea armată de la Mesentea, jud. Alba, fiind răpus de gloanţele Securităţii. Îşi împlineşte astfel vocaţia de erou şi martir al neamului, sortită de propriul tată. Ion Maxim a fost şi el închis de comunişti, înscenându-i-se un proces pentru delapidare, iar Virgil, pe nicovala suferinţelor de o viaţă, va scrie o pagină de demnitate în cartea neamului românesc.
Urmează cursurile Şcolii Normale, mai întâi la Ploieşti (1934-1938), unde în anul 1937 depune legământul în cadrul Frăţiilor de Cruce. La doar 15 ani, în întâlnirea euharistică cu Hristos, are revelaţia propriului sens existenţial: „Când corul şcolii cânta: «Cinei Tale celei de Taină, astăzi Fiul lui Dumnezeu, părtaş mă primeşte…» şi părintele pronunţa: «Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu, Virgil…», am simţit că prin intenţia de a mă lega în prezenţa Lui reală să-I fiu slujitor credincios în viaţa neamului, mi-am pecetluit soarta pentru toată viaţa. Până la ieşirea din biserică am fost copleşit de această stare” . Continue Reading »