S-a născut la 7 octombrie 1787, undeva în apropierea bisericii Visarion din București. Părinții lui, Antonie și Floarea, erau români și creștini buni. Evlavioasa mamă, după ce și-a crescut copiii, s-a călugărit în mănăstirea Pasărea cu numele Filoteia. Fiul ei cel mai mare, după ce a slujit ca preot, la bătrânețe a îmbrăcat și el chipul îngeresc, sub numele Acachie. Fiul cel mai mic, Constantin, din pruncie a fost deprins cu rugăciunea, cu viața evlavioasă și mai apoi cu învățătura. Atras cu putere spre viața duhovnicească, la vârsta de 20 de ani (în 1807), tânărul Constantin a părăsit pentru totdeauna casa părintească și a intrat în mănăstirea Cernica de lângă București.

Mărunțel la trup, luminos la față, cu înfățișarea cuvioasă și feciorelnică, cu ochii vii în care se citea curăția inimii și a credinței, așa l-a văzut și l-a primit în mănăstire cu părintească bunătate, bătrânul stareț Timotei și l-a dat în grija cuviosului Pimen, un duhovnic „înțelept la minte, îmbunătățit la fapte, iscusit în Sfânta Scriptură, bogat în învățătură și meșter priceput în săpătura de lemn”. Cu munca ostenitoare, cu iubirea fiiască și cu ascultarea, Constantin a câștigat nu numai inima duhovnicului său Pimen, ci și a tuturor călugărilor, încât după un an de la intrarea în mănăstire, fratele Constantin a ajuns monahul Calinic.

Tânărul călugăr împlinea cu sfințenie pravila cea grea a vieții monahale: se ruga cu evlavie, postea peste măsură, dormea puțin – trei ceasuri pe noapte, nu lungit pe pat, ci odihnindu-se într-un scăunel din colțul chiliei – lucra la cruciulițe de toată frumusețea, asculta cu smerenie și împlinea cu râvnă tot ce i se poruncea, încât și-a câștigat prețuirea și iubirea tuturor călugărilor din mănăstire, fie tineri, fie bătrâni. Continue Reading »

Portret realizat de maicile de la mănăstirea Paltin

Motto: „Nu trebuie să-ți duci lupta creștinească cu predici și contestații, ci cu o adevărată iubire ascunsă. Când contestăm, ceilalți reacționează. Când îi iubim sunt mișcați și-i câștigăm”.

ÎN CĂUTAREA LUI HRISTOS DIN FRAGEDĂ COPILĂRIE 

„Viaţa fără Hristos nu este viaţă. Dacă nu Îl vezi pe Hristos în tot ceea ce faci, eşti fără Hristos. Hristos este Prietenul nostru, Fratele nostru; El este tot ce e frumos şi bun. El este totul”. Acesta a fost crezul lăuntric după care Sf. Porfirie Kavsokalivitul și-a călăuzit întreaga viață și i-a rămas credincios până la moarte. Născut sub ocrotirea Sf. Ioan Rusul în Insula Evvia, în satul Sfântul Ioan din Karystia, aproape de Aliveri, la 7 februarie 1906, Evanghelos Bairaktaris, cel care avea să devină unul din cei mai mari duhovnici ai Greciei, alături de Cuviosul Paisie Aghioritul, a fost al patrulea copil din cei cinci ai lui Leonidas şi Eleni Bairaktari. Din pricina sărăciei, tatăl său a fost silit să plece în America și să lucreze la Canalul Panama. Iubitor al slujbelor bisericești, Leonidas a fost cântăreţ la biserica din satul lui și adeseori l-a însoţit ca psalt pe Sf. Ierarh Nectarie, în călătoriile acestuia. Copilăria Sfântului Porfirie va fi una greu încercată de strâmtorări, care deși nu au fost lesne de îndurat, totuși l-au ajutat să-și alipească inima de Hristos și să-și dorească să se desprindă cu totul de grijile lumești.

Evanghelos a urmat cursurile şcolii din satul natal vreme de doi ani, dar din pricina lipsurilor materiale, a fost nevoit să părăsească şcoala, astfel că la vârsta de opt ani a început să lucreze micile ogoare deţinute de familia sa şi să păzească animalele. Pentru a câştiga mai mulţi bani, de la vârsta de 10 ani, tânărul Evanghelos a început să lucreze la minele din zonă şi la nişte băcani din Halkida şi din Pireu. Datorită inimii lui ascultătoare și a conștiinciozității cu care își îndeplinea îndatoririle, patronii îl îndrăgeau și aveau încredere deplină în el, după cum ne mărturisește părintele Porfirie însuși: „Mama m-a trimis la un magazin în Halkida. Erau acolo alți doi copii. Toți îmi porunceau, iar eu alergam pretutindeni. Făceam tot ce-mi spuneau fără vicleșug. Și asta m-a dus la ceva bun. Într-o zi, pe când măturam magazinul, am găsit niște boabe de cafea nemăcinată. M-am aplecat și le-am luat în mână, ca să le arunc înapoi în sac. Stăpânul era în biroul lui, m-a văzut, a înțeles ce voiam să fac și m-a strigat. I-a strigat și pe ceilalți copii și i-a dăscălit. Acolo se făcea mare risipă, iar eu i-am făcut o impresie bună. Din acea zi am împărțit treburile și am pus rânduială în magazin. Munceam la toate cu sârguință și fără să grăiesc împotrivă”[1].

PLECĂRILE LA SF. MUNTE. NEVOITOR LA CHILIA SF. GHEORGHE

„Mi-am pus în adâncul inimii gândul să mă fac pustnic. Mi s-a făcut un dor fierbinte”.

Pe când lucra la băcănie, în trei rânduri s-a îmbarcat pe vapor ca să ajungă în Sf. Munte, însă dorul de frați și de părinți, de fiecare dată l-a întors din drum: „Am ajuns la Tesalonic. Am coborât din vapor. Nu știam unde să merg. M-am dus la Sf. Dimitrie, m-am închinat. Am îngenuncheat și am plâns, rugându-l pe sfânt să mă ajute să mă fac pustnic; acesta era visul meu. Apoi am mers pe un deal și am ajuns la o bisericuță. Era închisă, însă avea o bancă afară. Acolo am rămas toată noaptea. Am plâns mult, voiam iarăși să merg acasă, la părinți. Era ispită pentru mine asta: de trei ori m-am întors înapoi”. După toate aceste preumblări și întoarceri, însuflețit de lectura vieții Sfântului Ioan Kalivitul, tânărul Evanghelos se hotărăște să plece definitiv spre Sf. Munte Athos, dornic să pășească pe urmele sfântului care i-a aprins inima de atâta râvnă dumnezeiască: „Pe când păşteam vitele” – își amintește părintele Porfirie – „citeam silabisind viaţa Sfântului Ioan Kalivitul. Şi l-am îndrăgit mult pe Sfântul Ioan şi mă rugam îndelung, ca un copil de 12-15 ani, cred, nu-mi mai amintesc bine. Şi, vrând să-l imit, cu foarte multă luptă am plecat de la părinţii mei pe ascuns şi am ajuns la Kavsokalivia la Sfântul Munte şi am intrat în ascultare la doi Bătrâni ce erau fraţi buni, Pantelimon şi Ioanichie. S-a întâmplat să fie foarte evlavioşi şi plini de virtuţi, aşa că i-am îndrăgit foarte şi, de aceea, cu rugăciunile lor, făceam deplină ascultare. Acest lucru m-a ajutat foarte mult şi simţeam o mare iubire pentru Dumnezeu”. Într-un timp în care copiii nu erau primiți în Sf. Munte, acoperit de omoforul Maicii Domnului, Evanghelos pășește în Grădina ei, grație milostivirii unui călugăr bătrân care pe vapor îl va recomanda tuturor drept nepotul lui și va lua pe umerii săi răspunderea ca în fața autorităților să dea seamă pentru el. Continue Reading »

PORTRET alcătuit de maicile de la mănăstirea Paltin

„DE MÂNĂ CU MAICA DOMNULUI” PE „DRUMUL CRUCII”

„Eu sunt jumătate grec, jumătate român, tatăl grec și mama româncă, dar eu întotdeauna am trăit și am simțit românește și nu m-am dezis niciodată de crezul meu românesc și de credința ortodoxă”.

„Sunt oameni, sunt chipuri în fața cărora nu putem decât să ne plecăm capul și să ne făgăduim că le vom purta vie amintirea, tocmai pentru ca povestea lor să nu devină povestea celor de mâine.

Unul dintre acești oameni a fost Constantin Rodas, neprihănitul supraviețuitor al cumplitei reeducări de la Pitești”[1].

În ziua de praznic a Maicii Domnului, de Intrarea ei în biserică (21 noiembrie 2020), în vreme ce la mănăstirea Petru-Vodă se făcea pomenirea de 14 ani de la trecerea la Domnul a părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa, la Aiud pășea triumfător în veșnicie „de mână cu Maica Domnului”, surâzătorul Tache Rodas, neînvinsul mărturisitor al temnițelor comuniste.

Originar din Drăgănești, județul Prahova, Constantin Rodas a văzut lumina zilei la 14 noiembrie 1924, fiind fiul lui Hrisostomos și al Ioanei Rodas. Tatăl, grec de origine, a rămas în România până la emiterea Decretului de repatriere a cetățenilor greci care trecuseră prin închisorile comuniste și va muri în Grecia, nemaiapucând să-și vadă fiul, rămas să pătimească în iadul gulagului românesc.

Puterea nebănuită de a răbda cu sufletul senin supliciile detenției, Constantin Rodas o va regăsi atât în mijlocirea Maicii Domnului, cât și în moștenirea de har primită de la unchiul său, mitropolitul Hrisostom de Smirna, trecut în rândul sfinților în calendarul Bisericii Greciei, după cum ne mărturisește Tache Rodas însuși: „În toată perioada pușcăriei am știut că Maica Domnului și rugăciunile unchiului meu sfânt m-au ajutat să rezist, să nu cedez torturilor și reeducării. În chinurile cele mai mari simțeam înlăuntrul meu o forță, o bucurie care mă întăreau și nu simțeam nimic când eram bătut. Mitropolitul Hrisostom de Smirna este fratele bunicului meu și a fost martirizat de către turci în chinuri inimaginabile și apoi trupul batjocorit în mijlocul mulțimii. Eu sunt jumătate grec, jumătate român, tatăl grec și mama româncă, dar eu întotdeauna am trăit și am simțit românește și nu m-am dezis niciodată de crezul meu românesc și de credința ortodoxă”[2]. În lunga detenție pe care o va ispăși cu o maiestuoasă demnitate, va pecetlui chiar cu sângele său această mărturisire de credință.

Anii copilăriei și ai adolescenței și-i va petrece la Ploiești unde va urma cursurile Școlii Comerciale „Spiru Haret”, lucrând după absolvire ca funcționar contabil. Continue Reading »

CUVIOSUL GHERONTIE DE LA TISMANA, FERICITUL NEBUN AL LUI HRISTOS 

Motto: „Cela ce întru prea multă tânguire înaintea Ta m-am aruncat, Doamne, și iară-Ți mărturisesc Ție al meu păcat. Milostivește-te spre mine și nu mă da nicidecum celui vrăjmaș spre vânat, ci la calea mântuirii să fiu ridicat! Amin” (Cuv. Gherontie)

PEREGRIN PE CALEA NEBUNIEI PENTRU HRISTOS

„Ori de câte ori zăbovește în memoria inimii mele frumosul nebun pentru Hristos, Cuviosul Gherontie, așa cum îl alintam, instantaneu se naște un gând puternic în mintea mea: era omul care prin tot ceea ce făptuia sau glăsuia, te trimitea, în mod direct și fără ocolișuri înspre pocăință. De fapt, era un har care, într-un fel, se transmuta și în sufletul celui care se afla în proximitatea sa” (P.S. Ignatie al Hușilor).

Despre oamenii plini de sfințenie este greu să vorbești sau să scrii, așa cum a-i înțelege pe nebunii lui Hristos nu îi este dat oricui, deși „normalitatea Evangheliei este în mijlocul nebuniei lumii acesteia”[1]. În toate timpurile și locurile, adevărul lui Hristos a trecut drept rătăcire pentru înțelepciunea acestei lumi, iar cei aleși să poarte crucea nebuniei pentru dragostea de Dumnezeu nu s-au încadrat niciodată în șabloanele logicii omenești obișnuite, pentru că au ales să sfideze cu sfântă nepăsare ipocrizia omenească și litera moartă.

Însuși corifeul apostolilor, Sf. Ap. Pavel a primit eticheta de nebun din partea mai-marelui lumii din vremea sa, împăratul Festus: „Și acestea grăind el, întru apărarea sa, i-a zis Festus cu glas mare: «Pavele, ești nebun! Învățătura ta cea multă te duce la nebunie». Iar Pavel a zis: «Nu sunt nebun, prea puternice Festus, ci grăiesc cuvintele adevărului și ale înțelepciunii»” (Fp. Ap. 26, 24:25).

Nebunia pentru Hristos este un har de care puțini au parte pentru că el presupune asumarea totală a crucii lui Hristos și lepădare desăvârșită de sine. Cei mai mulți dintre noi ne încântăm de părerea bună pe care o au cei din jur despre noi și nu putem concepe să ajungem ca „gunoiul lumii, lepădătura tuturor” (I Cor. 4:13), deși nu pregetăm să-I cerem lui Hristos să ne povățuiască pe calea smereniei adevărate.  Nebunii pentru Hristos au ales necinstea în locul slavei, împlinind în viața lor cuvintele Sf. Ap. Pavel: „Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm” (I Cor. 4, 10-13). „Cuviosul Gherontie a suferit de bunăvoie, în modul cel mai conștient, pentru păcatele semenilor, ale noastre, ale tuturor. S-a rugat cum puțini se roagă, a postit cum puțini o fac, a acceptat să nu aibă un loc al său unde să-și plece capul, ci să peregrineze toată viața, îmbrăcat simplu și cu rugăciunea în inimă. El, de care lumea nu era vrednică (cf. Evrei 11:38) a trăit printre noi, ascunzându-și virtutea sub haina smereniei și a nebuniei, fugind de laudele oamenilor ca să nu-și piardă harul!” (Î.P.S. Serafim Joantă).

Despre viața Cuviosului Gherontie nu se știu prea multe amănunte. Pr. Dorin și presb. Monica Opriș, care i-au fost mulți ani în preajmă și care au adunat în trei volume mărturiile celor care l-au cunoscut îndeaproape, consemnează: „Despre viaţa lui vorbea foarte puţin, cel mai adesea la insistenţele noastre, pentru că nu considera importante detaliile privind etapele devenirii sale. Atunci când totuşi accepta să ne vorbească despre sine, punea drumul vieţii sale în seama iubirii şi Providenţei Divine şi era recunoscător lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care l-a primit şi l-a simţit permanent. Nu uita să mulţumească «Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Preasfintei Treimi», pentru că l-a ţinut în viaţă «până la bătrâneţe» şi pentru că i-a dat sănătate, pentru că «sănătatea-i bogătate!», cum zicea el mereu”[2]. Continue Reading »

Vârsta copilăriei şi a tinereţii

Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Care a împodobit Biserica Sa cu suflete sfinţite prin vieţuire duhovnicească şi nu a lăsat Biserica văduvită de sfinţi nici în vremurile de pe urmă în care apostazia şi fărădelegile au cuprins omenirea. Trăind într-o lume plină de fărădelegi adeseori ne îndoim că mai este cu putinţă să ducem o viaţă curată şi neîntinată ca să dobândim harul lui Dumnezeu. Însă Domnul ne cheamă la El prin dragostea Sa pe care a arătat-o lumii şi în aceste vremuri de pe urmă, pogorând harul Său cu îmbelşugare asupra celor ce nu se smintesc de greutăţile şi slăbiciunile acestui veac, ci cu credinţă năzuiesc spre curăţirea de patimi şi dobândirea Duhului Sfânt. De acest adevăr, cum că ne putem despătimi şi în vremurile noastre, nu doar în primele veacuri de creştinism, ne încredinţează viaţa sfântă a cuviosului Iosif Isihastul, supranumit Gheron Iosif, sfânt ce a trăit în secolul XX.

Gheron Iosif Isihastul, pe numele său de botez, Francisc, s-a născut în Grecia, în satul Levkes din insula Paros. Copilăria sa este simplă şi obişnuită ca a oricărui copil ce se trage dintr-o familie de creştini modeşti. Părinţii lui erau oameni simpli şi săraci, aşa încât copiii lor au fost nevoiţi să muncească încă din fragedă vârstă pentru câştigarea celor necesare traiului. Tatăl său, Gheorghe, nu a trăit destul ca să poată întregi creşterea şi educaţia familiei. Şi astfel, copiii, pe lângă sărăcie, au rămas şi orfani, lucru care nu era atât de neobişnuit la familiile sărace. Mama sa, Maria, era o femeie evlavioasă şi îşi creştea copiii în frica lui Dumnezeu.

Căsuța lor mică de două camere trebuia să îi adăpostească pe toți cei şase copilaşi iar mama să muncească din greu pentru a le oferi hrana necesară. Îi creştea cu drag însă, întreţinând o atmosferă de dragoste şi căldură sufletească. Dar ca o mamă desăvârşită, s-a îngrijit nu numai de hrana cea trupească a fiilor ei, ci şi de cea sufletească, învăţându-i rânduiala rugăciunii, să meargă la biserică, să se spovedească şi să se împărtășească.

O mare înrâurire asupra sufletului de copil al lui Francisc a avut-o duhovnicul său, Cuviosul Arsenie Aghioritul, care i-a insuflat dragoste de Dumnezeu şi teama de a nu-L supăra pe Dumnezeu. În acest climat a trăit Francisc timp de 17 ani, timp în care s-a ocupat cu diferite treburi pe lângă casa părintească, încercând să o ajute pe mama sa să întreţină toată familia. Iată cum își amintea stareţul perioada copilăriei sale: „Aveam vreo două găini, le luam ouăle, le dădeam la băcan, iar el ne dădea vreo două sardele, căci oul cine să-l mănânce mai întâi? Uneori, ca un copil ce eram, mergeam la capră şi sugeam lapte”. Continue Reading »

SINAXAR 2 APRILIE:

„ERA VEŞNIC CU MÂNA ÎNTINSĂ SĂ DEA ŞI CU SUFLETUL DESCHIS” 

Motto: „Trăim într-un veac al ştiinței şi credem că totul se rezolvă prin ştiință. Vă spun eu, un om care am stat pe microscop: nu prin știință, nu prin laborator, ci prin credință”.

GENEALOGIE. RECURS LA ISTORIE

Născut la 13 februarie 1903, George Manu se trage, după tradiţie şi unele apropieri de nume, dintr-o ramură a vechii familii Manno. El însuşi semnează teza de doctorat „Mano” (cu un singur „n”), făcând legătura peste timp cu acei Manno din republicile Veneţia şi Genova, care se stabiliseră la Constantinopol în secolele XV-XVI. Cel mai vechi Manno (conform studiului foarte amănunţit – de sute de pagini – al lui Constantin George Manu) este Conrad, citat la 1267 comandant de oşti al regelui Siciliei, cu titlul „condotiere di armi”. În 1343 găsim în Sciacea pe Nicolo Manno „barone militare della cita”. În 1595, Mihail Manno ajunge la Constantinopol, la Patriarhia ecumenică. Acolo, din tată-n fiu urmaşii săi vor îndeplini timp de două secole demnităţile de Mare logofăt şi Mare eclesiarh al Bisericii de Răsărit.

În 1818, într-un incendiu la Therapia arde un edificiu al familiei, cu toată arhiva şi cu 17 membri, mulţi dintre ei copii şi adolescenţi. După acest dezastru şi după evenimentele din 1821, familia se împarte în trei ramuri: cea moldavă (astăzi stinsă), cea valahă şi cea greacă.
Ramurii valahe, înrudită prin Văcăreşti, Ghiculeşti şi Cantacuzini cu cele mai importante familii românesti, îi aparţine generalul Manu (bunicul lui George), ministru de război în timpul conflictului româno-turc, autorul declaraţiei de independenţă a României.

Până la sfârşitul secolului XIX, numărăm printre membrii familiei: un mare ban, patru mari vornici, cinci mari logofeţi, patru mari postelnici, trei mari hatmani. Între aceşti boieri veliţi îl amintim şi pe marele vornic şi caimacam (locţiitor domnesc) Mihail Manu (1762-1838) care alături de fraţii Dinicu şi Iordache Golescu şi de „pământenii” Ion Câmpineanu, Filipescu şi Văcărescu sprijină mişcarea antifanariotă a lui Tudor Vladimirescu. Bunica soţiei lui, Smaranda Văcărescu, este Safta (căsătorită Kretzulescu), fiica domnitorului Constantin Brâncoveanu. Nepotul acestui Mihail Manu şi al Smarandei este generalul George Manu (1833-1911), fost şef al Statului Major al Armatei Române, ministru de război şi la un moment dat prim-ministru. Fiul lui, Ion, consilier la curtea de casaţie, este tatăl lui George Manu.

Pe linie maternă, George Manu se trage din „ramura Şerban-Vodă” a familiei Cantacuzino. Mama lui, Elisabeta (Zetta) Cantacuzino este fiica unuia dintre primii industriaşi români, inginerul Iancu Cantacuzino (1847-1911), constructorul căii ferate Bucureşti-Predeal şi fondatorul primei fabrici de ciment din România, la Comarnic. Unul dintre fraţii Zettei, generalul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino – viitor preşedinte al Partidului Totul pentru Ţară – va determina opţiunea politică a nepotului său.

STUDIILE ŞI ACTIVITATEA ŞTIINŢIFICĂ

George Manu îşi începe pregătirea şcolară ca elev particular, după un program făcut de bunicul său, generalul Manu. Instrucţia tânărului Manu, bazată pe memoria sa prodigioasă, este astfel completă, chiar enciclopedică, şi la cel mai înalt nivel.

Profesori străluciţi – savantul chimist Longinescu sau părintele Chiricuţă – erau aduşi cu trăsura la casa Manu, „o superbă vilă, clădită după modelul muzeului Rodin de la Paris, de care tatăl său şi mama sa s-au îndrăgostit în timpul călătoriei lor de nuntă. După exproprierea moşiei, nu şi-au mai putut însă permite luxul de a o întreţine şi astfel a fost cumpărată de Auşnit, care în calitate de cel mai mare industriaş al ţării, putea susţine cheltuielile ei. Azi ea este casă de oaspeţi pentru şefi de guverne şi capete încoronate. George Manu nu s-a plâns totuşi nicicând de faptul că din o atare vilă superbă a ajuns la zarca din Aiud, unde dormea pe o jumătate de rogojină ruptă, acoperit cu o jumătate de pătură, ferfeniţă şi ea, răbdând nu numai foamea neumamă, ci şi frigul cumplit”[1].

Absolvă ultimele două clase de liceu în Franţa, la Nancy, în 1921, după care se înscrie la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti şi obţine în 1925 două diplome de licenţă: în fizico-chimie şi în matematică, după care pleacă în Franţa. În 1926, obţine un certificat de studii superioare în chimie fizică şi radio-activitate la Facultatea de Ştiinţe din Paris. Între 1927-1934 lucrează la elaborarea tezei sale de doctorat în laboratorul doamnei Marie Curie, cu titlul: Recherches sur l’absorption des rayons a (Cercetări asupra absorbţiei razelor alfa). Frecventează în paralel cursurile lui Loius de Broglie, Paul Langevin, E. Bloch, la Sorbona şi la Collège de France şi publică o serie de comunicări în Comptes Rendus de l’Academie des Sciences. La 5 iulie 1933, George Manu îşi susţine teza de doctorat, la Universitatea din Paris, comisia fiind formată din Marie Curie – preşedinte, Jean Perrin şi A. Debieme – membri. Teza, având menţiunea „très honorable”, e publicată în Annales de Physique, seria XI, tome I, pag. 407-531 şi reprezintă cea mai completă investigaţie a interacţiei radiaţiei alfa cu materia, din acea vreme. Are şansa de a fi martorul descoperirii de către Werner Heisenberg în 1927 a teoriei indeterminării care i-a adus acestuia premiul Nobel și l-a așezat între primii șapte savanți ai lumii în fizica atomică. La Aiud, George Manu îi va mărturisi părintelui Nicolae Grebenea „Descoperirea colegului meu Heisenberg face posibilă pentru prima dată în lume dovedirea știintifică a existenței lui Dumnezeu. Biserica, însă, nu s-a aplecat destul asupra cercetării acestei teorii ca să tragă în folosul său toate consecințele ce decurg din ea”[2].

La propunerea doamnei Marie Curie de a rămâne definitiv în laboratoarele Institutului de radioactivitate din Paris, va răspunde cu un refuz, alegând să se întoarcă în ţară unde la 1 noiembrie 1935, ia în primire funcţia de asistent la Catedra de Fizică moleculară, Acustică şi Optică (a profesorului Eugen Bădărău), de la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti. După instalarea la catedră, ţine o conferinţă la sala Dalles, la care asistă toţi marii profesori de fizică şi matematică de pe vremea aceea, precum şi unchiul său după mamă, generalul Cantacuzino Grănicerul. „După ce l-au felicitat toţi, la sfârşitul conferinţei, generalul se apropie de profesor, îl îmbrăţişă cu efuziune şi-i spune textual: «Mă! deştept eşti! Ai vorbit două ore şi n-am înţeles nimic». A fost pentru George Manu un superlativ al aprecierii, care peste ani, îl emoţiona de câte ori îl povestea”[3]. Pe lângă comunicări de strictă specialitate, G. Manu publică în revista Natura, articole de interes mai general: Razele cosmice (1935), Evoluţia ideilor în fizică de la 1800 până azi (1936). În calitate de secretar al comitetului de conducere a Societăţii Române de fizică (1935-1945) susţine un număr impresionant de prelegeri, care familiarizează şi informează auditoriul despre domeniul aproape necunoscut al fizicii nucleare. În 1940, publică volumul I al monografiei Fizica nucleară – primul tratat de fizică nucleară din ţara noastră – proiectată în trei volume care, din nefericire, nu vor mai vedea lumina tiparului.

Erudit şi savant prin excelenţă, George Manu se angajează într-o luptă acerbă împotriva
confreriei oculte numite Falanga – formată din cadre universitare şi funcţionari superiori din Ministerul Învăţământului care, fără pregătirea necesară, recurgeau la diferite subterfugii pentru a plasa în posturi, oameni aserviţi unor interese meschine. Conflictul iscat între organizaţia pomenită şi grupul de tineri fizicieni cu o excelentă reputaţie profesională şi morală: G. Manu, Aurel Ionescu, Radu şi Şerban Ţiţeica se termină cu suspendarea lui George Manu din funcţia de conferenţiar. Dar Armand Călinescu (ministrul de atunci) respinge referatul de suspendare, deşi acesta fusese semnat de o serie de somităţi profesorale.

ACTIVITATEA POLITICĂ. LECŢIE DE PATRIOTISM

George Manu intră în Mişcarea Legionară în 1937 – moment de apogeu al Legiunii – dar nu activează prea mult, limitându-se la sfera universitară. La alegerile din 1937, în pofida numelui său de rezonanţă istorică, a legăturii sale de rudenie cu generalul Cantacuzino Grănicerul, a pregătirii sale şi chiar a vârstei (35 de ani), nu apare pe listele electorale, unde ceilalţi asistenţi universitari ai Facultăţii de Ştiinţe, legionari, se aflau înscrişi (Iordache Nicoară, Gheorghe Macrin, de la fizico-chimice, şi Luca Teodoriu, de la matematici). Nici în scurta perioadă a prezenţei la guvernare a legionarilor, nu figurează în niciun post de mare răspundere politică. Cu toate acestea, i se blochează ascensiunea profesorală pentru că i se cunoşteau opţiunea şi simpatiile politice.

În 1943 se ocupă cu legăturile politice între Mişcare şi celelalte formaţiuni politice, aşa cum reiese din declaraţia sa din 6 mai 1948: „… Făceam parte din comandamentul Mişcării Legionare, fiind consilier politic al lui Radu Mironovici, comandant interimar al Mişcării”. Însufleţit de idealurile nobile ale generaţiei sale – zidirea unei Românii noi, a duhului – se implică tot mai mult în acţiunile mişcării de rezistenţă anticomuniste, intrând complet în subversivitate după toamna lui 1945. După ce Nicolae Petraşcu calcă pactul de neutralitate cu comuniştii şi îi interzice să mai menţină contactul cu mişcările de rezistenţă, Manu se hotărăşte să pornească pe un drum propriu de luptă, înscriindu-se în formaţiunea de rezistenţă Sumanele negre. Continue Reading »

Portret realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă

„O LACRIMĂ LIMPEDE, ROTUNDĂ ȘI MARE CÂT TOATĂ ÎNTINDEREA SUFLETULUI MEU” 

ZORII COPILĂRIEI SUB CERUL LIBER AL BUCOVINEI

„Satul meu natal, din preajma Cernăuților este un «cot» neaoș românesc, fericit în anul nașterii mele, pentru că se afla «acasă» lângă patria mamă, după Unirea cea Mare, timp astral pentru întreaga noastră țară, ce se numea cu binecuvântată mândrie ROMÂNIA MARE”.

25 ianuarie 2018… zi scăldată de razele blânde ale soarelui iernatic care mângâie chipul luminos al doamnei Aspazia Oțel Petrescu, slobozită de bunul Dumnezeu din carcera vieții la 23 ianuarie a.c., odată cu prăznuirea Sf. Părinți de la al VI-lea Sinod Ecumenic. Cu 94 de ani în urmă, tot într-o zi de iarnă (9 decembrie 1923) când „natura era înveșmântată în albul zăpezii și în tăcerea profundă caracteristică zilelor de iarnă, când doar clopotele bisericii sunau clar în văzduhul încremenit”[1], în cătunul Cotul Ostriței din preajma Cernăuților, în căminul învățătorilor Ioan și Maria Oțel, saluta lumina zilei țipătul primului copil, Aspazia, din cei doi rămași în viață (fratele Anatolie va veni pe lume cu doi ani mai târziu, în vreme ce sora mai mică, Ariadna va pleca pe drumul cel veșnic în 1927, la doar 8 luni).

Așezat în trecutul îndepărtat chiar pe malul Prutului, satul natal va fi pentru Aspazia leagănul unei copilării fericite, cu amintiri de neuitat: „Duminica, tata ne ducea la biserică cu regularitate și ascultam, alături de el, la dreapta și la stânga lui, toată Liturghia de la primul până la ultimul cuvânt. După ce luam masa, plecam la hoinărit prin toate cotloanele satului, nimic nu rămânea necercetat. Tata ne arăta tot ce era mai frumos și mai interesant de văzut”. Cursurile primare le va urma la școala din comuna Ghizdița (Fântânele), iar studiile liceale le va face mai întâi la Liceul din Bălți, fiind retrasă după un trimestru pe caz de boală, iar între anii 1936-1940, le va continua la Liceul ortodox de fete «Elena Doamna» din Cernăuți.

Alcătuirea delicată, de filigran a sufletului tinerei Aspazia, se va oglindi de timpuriu în scrisul ei, încă din primii ani de liceu: „Eram în clasa a III-a, când liceul m-a trimis la Concursul «Tinerimii Române» pentru limba și literatura română. L-am câștigat și am avut șansa unei premieri cu totul ieșită din comun: o excursie în Țara Moților. Ne aflam în punctul cel mai fascinant al excursiei noastre când a avut loc întâmplarea. Pe Detunata, îngenunchiați sub coloanele de basalt, circa cinci sute de premianți și două sute de însoțitori am intonat Tatăl nostru. Răsunau văile în ecouri repetate. Rugăciunea Domnească trezise somnul munților cărunți”.

Licăririle de lumină ale copilăriei bucolice trăite de Aspazia pe meleagurile bucovinene se vor stinge rând pe rând în bezna zbuciumatului an 1940, an de cumpănă, încărcat de jale și amărăciune pentru toți românii din Basarabia și nordul Bucovinei. În frământările clipelor tragice de atunci, Aspazia va pierde anul școlar, pe care îl va recupera în particular, reușind să-și ajungă din urmă colegii de generație, în clasa a VII-a de liceu.

REFUGIUL ÎN PATRIA MAMĂ. ANII ZBUCIUMAȚI AI STUDENȚIEI

Urgiile celui de-al doilea Război Mondial vor brăzda dâre adânci de sânge pe trupul românesc al Bucovinei de Nord, readus în hotarele patriei străbune în iulie 1941. Înfrângerile suferite de Armata Română în Crimeea în toamna anului 1943, vor determina Statul Major să ordone evacuarea românilor din ținuturile de peste Prut începând cu luna martie a anului 1944. Astfel, la 18 martie 1944, cursurile Liceului „Elena Doamna” din Cernăuți se închid, înainte ca elevii din anul terminal să-și poată susține examenul de absolvire.

Familia Oțel va lua și ea drumul refugiului dureros și definitiv, iar Aspazia își va lua bacalaureatul în vara anului 1944, la Orăștie, sub bombardamente. Stabiliți în cătunul Șugag-Bârsana de pe Valea Frumoasei a râului Sebeș, părinții Aspaziei vor locui într-o cameră mobilată foarte sumar și rudimentar, aflată în incinta școlii satului al cărei director devenise învățătorul Ioan Oțel. Din anul 1944, cei doi copii vor păși pragul studenției: Aspazia la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj și Anatolie la Facultatea de Politehnică din Timișoara. „Nu ne-a fost ușor să ne încadrăm în viața universitară. Fiind refugiate din teritoriul ocupat de sovietici, eram mereu căutate de Comisia Aliată de Control pentru aplicarea art. 5 din armistițiu. Cu o singură trăsătură de condei, numai pentru faptul că te-ai născut acolo, te puteai trezi în Siberia. Au fost naivi care au crezut că vor ajunge la casele lor și s-au anunțat de bună voie pentru repatriere. Chiar de la frontieră au luat drumul spre ghețurile eterne”.

Ca să se întrețină în Sibiu, în primul an de Facultate, Aspazia lucra broderie și croitorie la o familie din Cernăuți. Legăturile din cadrul Frăției Ortodoxe Române Studențești (FORS) încep să se înfiripeze cu repeziciune dând un suflu nou de viață spirituală generației din 1948 ce avea să se constituie în „borna de hotar între o lume care se prăbușea și o alta care începea să se construiască din ruine. A fost o generație 1948 care a suprasaturat temnițele comuniste, o generație care prin suferințe inimaginabile a încercat să pună stavilă celor mai crude și celor mai sângeroase hoarde din cele care s-au tot năpustit peste biata noastră țară”.

Înzestrată cu un talent literar de excepție și cu un spirit profund analitic care nu-i umbrea câtuși de puțin înclinația mistică a sufletului, tânăra Aspazia va conferenția în cadrul Frăției Ortodoxe cu lucrarea Iisus în poezia română, devenind una dintre cele mai apreciate studente ale filosofului și poetului Lucian Blaga. Între anii 1946-1948, va ocupa postul de dac­ti­lo­grafă la prestigiosul Centru de Studii Tran­silvane, condus de renumitul profe­sor academician, istoricul Silviu Dragomir. Continue Reading »