Posts Tagged 'viata'


Părintele Adrian Făgeţeanu, Multpătimitorul


adrian fageteanuCopilăria

Părintele Adrian s-a născut în data de 3 noiembrie 1912, în nordul Bucovinei, com. Deleni, jud. Cernăuţi, Ucraina de astăzi, din părinţii Mihail preot şi mama sa, prezbitera Aurora. Alexandru, după numele de Botez, primeşte o aleasă educaţie creştină, provenind dintr-o familie cu generaţie de preoţi, bunicul de pe mamă fiind tot preot. Mama a fost cea care l-a educat foarte mult în iubirea de Dumnezeu, atât pe el cât şi pe sora lui mai mică. Tatăl îi pune primele baze catehetice şi dogmatice ale teologiei Ortodoxe, precum şi bazele culturale, studiind mai mulţi învăţaţi, filosofi şi oameni de ştiinţă. Despre tatăl său Părintele Adrian avea să spună: „Tatăl meu a fost preot şi el mi-a explicat prima dată ce înseamnă ortodox. Mi-a explicat atât de bine încât numai profesorul meu, decanul Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, Vasile Gheorghiu, care era respectat şi peste hotare – chiar Patriarhul Bulgariei a fost coleg cu mine la acest profesor – a putut să mai adauge ceva”.

În 1918 a intrat la şcoala primară pe care a absolvit-o în 1922. După aceea a urmat cursurile liceului Dimitrie Cantemir din oraşul Cosmeni, iar în 1927 a trecut la liceul Aron Pumnul din Cernăuţi. Încă din copilărie, Părintele Adrian nutrea sentimente nobile, patriotice, pornite dintr-o inima iubitoare de neam şi strămoşii pământului bucovinean, mult încercat şi obidit. Aflând de la mama sa că străbunicul său, Vasile Blându, a fost gazda celor care au luptat ca Bucovina, acre era sub austro-ungari, să aparţină României, înfiinţând societatea „Arboroasa”, alături de părintele Pangratie Sidorovici, Ciprian Porumbescu, cu istoricul Dimitrie Onciu. Arestaţi şi condamnaţi de regimul austro-ungar ca spioni în favoarea României, înfiinţează mai târziu societatea „Junimea”, din care a făcut parte şi Mihai Eminescu. Aşadar micul Adrian își formează calitățile de luptător în societatea „Junimea”, al cărei membru era. „În Junimea am avut preşedinte un profesor de germană, Arcadie Dulgan. Era şi bun creştin şi bun român şi în ea am cunoscut foarte mulţi intelectuali: şi poeţi şi scriitori şi profesori care erau foarte bine pregătiţi din punct de vedere profesional”.

pr adrianMai puternic decât moartea

Aflăm dintr-o întâmplare relatată chiar de Părintele însuşi cum Dumnezeu avea o lucrare aparte cu acest ales şi binecuvântat oştean al neamului românesc, un mare rugător, dar şi luptător tenace pentru dreptate şi adevăr. Aşa se face că încă de mic Părintele Adrian era mai puternic decât moartea. La vârsta de cinci ani, spunea părintele, în 1917, în timpul refugiului din Bucovina, când se desprinde de Imperiul Habsburgic, suit într-o căruţă împreună cu  părinţii săi – erau foarte mulţi oameni care se refugiau în acel timp –  şi el fiind cu părinţii în căruţă, nu înţelegea ce se întâmpla, ce tragedie trăiau familiile şi oamenii din satele învecinate. Avea chef de joacă şi atras de zgomotul prundişului peste care călcau caii, s-a aplecat din căruţă şi într-o clipă de neatenţie, accidentul s-a produs. Fără să-şi dea seama ce se întâmplă, roata calului i-a trecut peste burtă şi a murit pe loc spre groaza părinţilor. Avea abdomenul spart şi i se vedeau intestinele risipite pe prundiş. „Mama săraca era disperată. Plângea tânguindu-se de durere, în timp ce ceilalţi refugiaţi oprind căruţele în dreptul nostru o acuzau că totul se petrecuse din vina ei, că n-avusese grijă de mine. Tot ei au sfătuit-o să nu mai poarte cadavrul cu ea, pentru că copilul e mort deja şi să-l înmormânteze în primul sat. Satul se numea Hiliţa. Aşa a făcut. Părinţii şi mama răvăşită de durere au oprit în dreptul bisericii, dar pentru că preotul paroh nu era acolo, era plecat, m-a lăsat în seama unui diacon şi a plătit o babă să mă spele, să facă toate cele necesare pentru înmormântare, ea plecând mai departe de teamă să nu piardă convoiul refugiaţilor. Şi într-adevăr, bătrâna aceea s-a apucat de treabă după datină, m-a spălat, m-a îmbrăcat în straie curate, m-a aşezat pe masă, mi-a pus lumânarea sub formă de colac pe piept şi a început să citească din Psaltire. Trecuse deja o zi. Noaptea se înstăpânea peste încăpere şi cum bătrâna continua să citească rugăciunile pentru mort, cineva a zis: Babo, închide fereastra! Femeia s-a mirat, uşa era închisă, fereastra era închisă, atunci de ce clipoceşte lumânarea de pe pieptul mortului? a mai întrebat omul care priveghea în încăpere. Apropiindu-se de mine, a văzut că respiram. Nu ştiu dacă a fost cu adevărat o minune sau că baba frecându-mă, m-a apăsat şi mi-a pus inima în mişcare. Ştiu doar că oamenii au trimis vorbă prin alţi refugiaţi să-i găsească pe mama şi pe tata şi să le transmită că băiatul lor a înviat. Nu vă spun ce bucurie au trăit părinţii mei că, neputând întoarce căruţa din cauza convoiului ce venea din spate, s-au întors pe jos. M-au dus la spitalul de la Suceava, medicul m-a cusut spunând că în viaţa lui, nu mai văzuse asemenea caz”. Continue Reading »



SF. NEAGOE BASARAB – DOMNITORUL RUGĂTOR AL NEAMULUI ROMÂNESC


basarabMotto: „Și aceasta să știți, o, iubitorii de Hristos creștini, că eu, robul lui Dumnezeu, măcar de sunt și mai păcătos decât toți oamenii, ce însă cât am putut pricepe, despre oarece parte, n-am putut afla alt raiu mai bun și mai dulce decât fața Domnului nostru Iisus Hristos”[1]. 

TÂNĂRUL DOMN ȘI MOȘTENIREA DE CREDINȚĂ A CRAIOVEȘTILOR

În coroana de nestemate care a luminat fruntea neamului românesc în vremurile tulburi ale expansiunii Imperiului otoman, binecredinciosul voievod Neagoe Basarab a strălucit prin viața lui sfântă asemenea unui diamant. Venit pe lume în ultimul sfert al veacului al XV-lea, probabil în anul 1481 sau 1482, Neagoe, fiul domnitorului Basarab cel Tânăr – cel ucis de boieri la Glogova – și al Neagăi din Hotăreni, descindea din neamul lui Mircea cel Mare și avea să moștenească vitejia înaintașilor săi care ridicaseră cu preț de sânge scut de apărare la Dunăre împotriva năvălării otomane. După moartea silnică a tatălui, Neagoe va fi luat în grija puternicei familii a boierilor Craiovești, fiind crescut în casa marelui vornic Pârvu Craiovescu, alături de cei doi frați, Preda, viitorul ban al Craiovei și Pârvu, și de două surori, Vlădaia și Marga, copiii Neagăi cu vornicul Pârvu. Înzestrat de Dumnezeu cu o mare râvnă pentru învățătură, copilul Neagoe va primi atât o educație cărturească aleasă, deprinzând limbile greacă, slavonă și latină, cât și militară, iscusindu-se în mânuirea armelor așa cum îi cereau îndatoririle rangului domnesc pe care îl purta. Primul dascăl al viitorului domnitor și părinte duhovnicesc va fi starețul Macarie de la Mănăstirea Bistrița olteană, ctitorită de banul Barbu și de frații săi, în anul 1485 pentru a odihni moaștele Sf. Grigorie Decapolitul, iar pe marele Ștefan al Moldovei îl va avea ca model emblematic de voievod ca cel ce îi luminase cu faima lui întreaga copilărie și adolescență.

Neagoe avea 23 de ani pe când părintele Moldovei a fost așezat în mormântul de la Putna, iar neamul românesc întreg s-a cutremurat, văzând cum s-a plecat spre pământ stejarul ce străjuia spre toate zările ca umbra amenințătoare a semilunii să nu se întindă și asupra crucii. Așezate ca o enclavă într-o Europă îngenuncheată de osmanlâi, Țările Române se zbăteau să-și mențină independența câștigată cu râuri de sânge printr-o politică nouă: aceea de a dăinui în împrejurări grele, când în orice moment avalanșa otomană se putea prăvăli, nestăvilită de nimeni. Tânărului „os domnesc”, Neagoe, avea să i se încredințeze o misiune grea. Libertatea de exercitare a legii proprii și a credinței care garanta înflorirea nestânjenită a culturii, trebuia apărată cu orice preț. Creștinii robiți din întreaga Europă priveau către aceste oaze ale libertății, așteptând să fie întăriți pe temeliile credinței și ale nădejdii în Dumnezeu. De la nordul Dunării plecau danii și odoare sfinte către mănăstirile din Sf. Munte Athos și către creștinii din Balcani și Orient aflați în robia turcilor. Era nevoie ca lumina Crucii să biruiască întunericul păgânilor și să ocrotească creștinătatea de stingerea sufletească ce deschidea calea pieirii fizice. Zidirea de locașuri sfinte era războiul nevăzut pe care Ortodoxia îl mai putea duce cu semiluna, într-o vreme în care marii basilei ai Europei se temeau să mai scoată sabia din teacă. La sud de Dunăre nu mai era îngăduit să se ridice biserici peste care să nu poată privi un turc călare. Ele trebuiau îngropate în pământ până la înălțimea turcului aflat în șa. Creștinii trebuiau să intre în pământ ei înșiși, în fața stăpânului păgân. Tocmai de aceea cu fiecare biserică ce-și înălța turlele întărite, românii sfidau această lege din imperiu și dovedeau că legea și-o fac singuri! Boierii Craiovești au fost printre cei care au înțeles mersul vremurilor, zidind biserici și ajutând mănăstirile din Athos după pilda marilor domnitori. Hrisovul încredințat în anul 1501, Mănăstirii athonite Sf. Ap. Pavel, îi menționează ca principali ctitori pe frații Craiovești și pe tânărul lor nepot, postelnicul Neagoe.

basarabPOSTELNIC ÎN SFATUL ȚĂRII

În cetatea de scaun a Târgoviștei domnea pe atunci Radu cel Mare, fiul lui Vlad Călugărul (1482-1495), care învățase să nu mai înfrunte uraganul otoman contând pe ajutorul creștinătății apusene care era iluzoriu, ci să dăinuie în cetatea credinței, prin afirmarea forței creatoare a neamului în ctitorii care învingeau mărginirea timpului, înfiripând coloana vertebrală a rezistenței noastre. Măreața biserică a Mănăstirii Dealu, pe care Radu cel Mare o ridicase în inima Țării Românești, sfida legile Imperiului otoman, iar înălțarea ei valora aproape cât o bătălie câștigată pe câmpul de luptă. Vreme de opt ani (1501-1509), domnitorul îl va ține aproape pe tânărul postelnic Neagoe care răspundea de paza odăii domnești, primind și prezentând domnitorului pe soli și traducând spusele lor. Poate că în ceasurile de răgaz, Radu cel Mare îi vorbise junelui principe despre comorile de artă pe care le descoperise în apusul Europei și totodată îl încredința că în fața cumplitului iureș al Imperiului islamic, antichitatea greco-romană și umanismul renascentist nu puteau sta drept stavile. Doar tăria de granit a credinței strămoșești mai putea dăinui în calea tăvălugului păgân. Biserica devenea mai mult ca oricând cetatea sufletului neamului și mărturisitoarea luptei sale pentru înveșnicire.

 

ȚARA ROMÂNEASCĂ, ÎN LUMINA BIZANȚULUI CU PATRIARHUL NIFON

O Biserică întărită și bine chivernisită echivala pe atunci cu o armată puternică. Voievodul Ștefan cel Mare al Moldovei intuise acest adevăr de când își luase ocrotitori ai oștirii pe Sfinții Gheorghe și Dimitrie. În Țara Românească, Radu cel Mare îi urmează exemplul cerând sultanului permisiunea de a-l aduce în țară în anul 1503 pe cel mai mare luptător pentru credință și rezistență creștină din câți urcaseră pe tronul Patriarhiei ecumenice după căderea Constantinopolului, pe patriarhul Nifon al II-lea. Răscumpărat cu aurul curții domnești de la Târgoviște, după ce fusese exilat a doua oară la Adrianopole pentru intransigența cu care își apăra principiile de viață morală, patriarhul Nifon acceptă să urce pe scaunul Mitropoliei Ungrovlahiei, fiind cinstit ca un împreună conducător al țării. Pentru întâia oară, un fost patriarh ecumenic devine, grație împrejurărilor istorice incerte, întâi-stătătorul Bisericii din Țara Românească, aducând cu sine moștenirea duhovnicească a tradiției Bizanțului, precum și dorința Bisericii ecumenice de a salva și de a continua această tradiție. Prezența patriarhului ecumenic, fie el și în postura de patriarh „în retragere”, alături de domnul Țării Românești, amintea de guvernarea de odinioară a Imperiului creștin, când alături de bazileu se afla patriarhul. Radu cel Mare devenea în felul acesta un nou „bazileu”, iar Țara Românească se înfățișa ca un pământ ocrotit de Dumnezeu, spre care creștinătatea robită privea ca la un liman al izbăvirii. „Fostul Patriarh ecumenic este cea dintâi mare personalitate a lumii creștine, supuse imperiului care descoperă noua funcție a pământului românesc: de citadelă necucerită a dreptei credințe și a civilizației creștine din Europa sud-estică și din Orientul apropiat. Pe urmele lui Nifon vor păși, timp de secole, numeroși alți mari ierarhi, cărturari, oameni politici din lumea creștină supusă. Pentru toți, pământul românesc va apărea așa cum pentru prima oară îi apăruse lui Nifon: placa turnantă a rezistenței creștine, rezistență ce se putea transforma, la un ceas hotărât de Dumnezeu, în ridicarea armată pentru așezarea crucii pe Sfânta Sofia. Eroul acelei ridicări avea să apară abia la sfârșitul secolului și va fi Mihai Viteazul. Dar pregătirea lui începe acum” (Arhim. Ciprian). Cu siguranță că în cei doi ani cât a cârmuit Mitropolia Ungrovlahiei, patriarhul Nifon a găsit în sufletul tânărului postelnic Neagoe, pământul roditor din care avea să crească nestingherit vlăstarul credinței ortodoxe. „A fost cel ce i-a transmis adânca lui cunoaștere teologică, patosul moral și gândirea politică a Bizanțului, pe care o cunoștea desigur, fiindcă se ocupase vreme îndelungată cu copierea de cărți și nu-i vor fi scăpat Sfaturile lui Agapet către Împăratul Justinian sau Învățăturile lui Vasile Macedonul, sau Scrisoarea Patriarhului Fotie care se citea și prin mănăstiri. Bizanțul, adus ca într-o raclă vie în sufletul și gândul patriarhului, își găsise omul în stare să-l facă a renaște! Umbrele basileilor coborâseră către el, spre a redeveni vii în acest fiu de domn român care-și aștepta în liniște ceasul” (Arhim. Ciprian). Continue Reading »



BĂDIA NICOLAE PURCĂREA – SCULPTORUL SUFERINȚEI ROMÂNEȘTI DIN TEMNIȚELE COMUNISTE


purcareaO, sfântă şi conştientă nebunie, care m-a costat atâtea lanţuri şi ani grei de temniţă! 

Motto: „Credința în Dumnezeu și dragostea de neam sunt cele două axe înscrise în destinul neamului nostru!”

PRELUDIUL UNEI VIEȚI RĂSTIGNITE

„M-AM DĂRUIT UNUI CREZ CARE A DETERMINAT DESTINUL MEU ÎN VIAȚĂ”

 „Credeți-mă, că dacă n-aș fi suferit atât de mult, n-aș fi putut să iubesc atât de mult, n-aș fi putut să iubesc cu atâta ușurință”, sunt confesiunile de gând ale părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa în care se oglindește și laitmotivul traiectului vieții celui care a fost „cavalerul demnității românești”, Nicolae Purcărea. Născut la 13 decembrie 1923 în Șcheii Brașovului în vremurile frământate în care „se sfârșise primul război mondial și se realizase visul cel mare al românilor de a înfăptui o Românie Mare”[1], fiul lui Nicolae (vestit birjar și crescător de cai) și al Mariei (casnică) va fi tributar, toată viață, unei firi nevolnice, mereu încercată de neputințele bolilor: „Și iată-mă: mic, slab, bolnăvicios, dând semne că trăiesc. La vârsta de doi ani, din cauza unei infecții osoase, doctorii au hotărât să îmi taie degetele. Noroc că mama și o mătușă s-au împotrivit, altfel rămâneam infirm toată viața, iar gingășiile din lemn pe care le făuresc astăzi, ar fi așteptat mult și bine, căci mâinile mele nu le-ar mai fi putut ciopli”.

Urmează școala primară în Brașov, apoi patru clase la Liceul Andrei Șaguna, răstimp în care trăiește din plin bucuriile unei copilării „simple în care nu era moda, nici măcar tentația de a fi mai altfel decât ceilalți copii”. La 13 ani, Nicolae Purcărea se află la o nouă răscruce de drum care îi va pecetlui irevocabil parcursul unei vieți de suferință și de dăruire: „În anul 1936, viața mea a luat o dublă cotitură: pe de o parte am făcut infecție la o ureche – o infecție banală, care însă m-a ținut ani de zile numai prin spitale, cu operații peste operații; iar pe de altă parte, m-am dăruit unui crez care a determinat destinul meu în viață”. O viață începută de la icoană şi cântec, cu înălţări şi căderi și încheiată la picioarele lui Hristos.

Zbaterile căutării adolescentine vor converge treptat spre înțelegerea adâncă a propriului sens ontologic identic până la contopire, cu rostul neamului pentru care va nutri o dragoste fără hotare: „Am început să înțeleg că însemni ceva, că poți deveni ceva, că reprezinți ceva în măsura în care tu, ca individ, te dăruiești, te jertfești – dacă e cazul – pentru eternizarea neamului, că a fi român înseamnă a te da țării, a fi ostaș în slujba ei”. La 17 ani, elev la Liceul Comercial din orașul natal, Purcărea se îndrăgostește incurabil de valorile neamului românesc propagate în iureșul tulbure al acelor timpuri de organizațiile Mișcării Legionare, motiv pentru tânărul Nicolae să se înscrie în anul 1940 în Frățiile de Cruce.  

nuntaÎN ZEGHEA SUFERINȚEI PENTRU CREDINȚĂ ȘI NEAM

NOI SUNTEM GENERAȚIA CARE A RENUNȚAT LA VIAȚĂ”

După un deceniu de convulsii politice interne (1930-1940), dublate de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, România îngenuncheată de marile puteri ale lumii intră în conul de umbră al dictaturii antonesciene avide de solitudinea puterii. Valul de arestări din anul 1942 se va abate și asupra tânărului Nicolae de numai 19 ani care va fi condamnat la 15 ani de temniță grea pentru apartenența sa la Frățiile de Cruce. Credincios principiului că pe calea durerii, împlinirea nu este posibilă decât cu începutul propriu și că „suferința îndurată sau cugetată cu vrednicie dovedește că jertfa lui Hristos pe cruce este roditoare”[2], Nicolae Purcărea „schimbă întâia oară dojana blândă a mamei cu sudalma gardianului”, rămânând între zidurile închisorilor Brașov și Văcărești până în decembrie 1942 când este transferat la Pitești, de unde la sfârșitul anului 1943 va fi mutat la Alba Iulia. Rezistă cu stoicism presiunii exercitate de regimul lui Antonescu asupra legionarilor cărora li se oferea eliberarea și „șansa reabilitării” prin mergerea în linia întâi a frontului, iar în luna mai a anului 1944, Nicolae Purcărea este eliberat în urma decretului de grațiere a elevilor emis de mareșalul Antonescu cu o lună înainte. Continue Reading »



PĂRINTELE DIMITRIE BEJAN, FERICITUL PĂTIMITOR PENTRU DRAGOSTEA LUI HRISTOS


pr dimitrie bejanMotto:Cine primește suferința ca din mâna lui Dumnezeu, crucea vieții se transformă în bucurie, bucuria mântuirii! Simți o bucurie, mai ales când suferi pe nedrept”.

 VLĂSTAR AL RĂZEȘILOR DIN HÂRLĂU. COPILĂRIA ȘI TINEREȚEA

„Mă trag din neam de răzeși. Am această conștiință că aparțin acestui loc și acestui neam”.

„Cu cât mai dinamică este afundarea noastră în adâncul nețărmuritului ocean al suferinței, cu atât mai temeinică este înălțarea duhului nostru la cer. Când însă duhul pătrunde în sfera de lumină purtătoare a cerurilor, atunci durerea se preschimbă în bucurie tot atât de nerăbdat, a iubirii învingătoare. Suferința limită se contopește întru una cu bucuria limită”[1]. Astfel s-au înfiripat „bucuriile suferinței” și în „sufletul sfințit de mirul rănilor” al lui Dimitrie Bejan, născut în orașul Hârlău, la 26 octombrie 1909, într-o familie cucernică de răzeși cu șase copii, fiind singurul fiu rămas în viață, care după 25 de ani de lanțuri în temnițe, lagăre și deportări, ne încredințează o mărturisire cutremurătoare: „Am ieșit cu fruntea sus. Mă rugam permanent lui Dumnezeu și îi iubeam pe toți! Am dat slavă lui Dumnezeu pentru toate! Dacă aș fi murit acolo, ce fericit aș fi fost!”.

Crescut în șoapta rugăciunii nelipsită de pe buzele mamei sale, Ana și în căldura părintească a tatălui, Ion, milostiv aidoma patriarhului Avraam, Dimitrie va jindui din fragedă copilărie să învețe carte pentru ca neîncetat să-și îndulcească sufletul cu mierea cuvintelor vieții veșnice: „Când am plecat la Seminar, tata a pus în fața mea aici pe prag – că aveam cerdac frumos construit, cum se făceau înainte casele – a pus o sapă și o carte și a spus: «Alege!». Și am ales cartea, la 11 ani! La Seminar m-am dus în opinci, în costum național frumos, cu ițari, cămășuță și brâu tricolor”[2].

După absolvirea Seminarului „Veniamin Costachi” din Iași în anul 1931, tânărul Dimitrie devine student al Facultății de Teologie din București (1931-1935) și al Facultății de Istorie (1931-1936), unde îl va avea ca profesor pe Nicolae Iorga, al cărui asistent universitar va deveni odată cu terminarea Facultății. După susținerea examenului de licență, va alege să predea istoria la Liceul de fete „Carmen Silva” din București și se va înscrie în echipele de cercetare sociologică ale profesorului Dimitrie Gusti pe care îl va însoți în Basarabia pentru mai multe studii aprofundate, trăind bucuria de a redescoperi vechi sate răzești la est de Prut și în lungul Nistrului. Înainte de război are binecuvântarea de a păși pe pământul sfânt al Grădinii Maicii Domnului, în Muntele Athonului, fiind uimit de numărul mare de atunci al monahilor: „Am fost în Sfântul Munte de două ori! Terminasem studiile și predam istoria. Atunci erau, cred, vreo 20-30.000 de călugări”. Continue Reading »



PĂRINTELE SOFRONIE SAHAROV, PĂRINTELE FILOCALIC AL VEACULUI XX


Material alcătuit de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă

sofornie saharov„ NOUL PATRIARH AL DUMNEZEIESCULUI HAR” 

Moto: „A trăi creștinește este cu neputință. Creștinește este cu putință numai a muri”.

LA ÎNCEPUT DE DRUM ÎN CĂLĂTORIA SPRE VEȘNICIE

„După trecerea a mai bine de 50 de ani nu-mi este cu putință să-mi amintesc cronologic firul evenimentelor vieții mele lăuntrice. Zborul duhului în spațiul minții este de neînțeles, așa cum a spus Însuși Domnul în cuvântarea cu Nicodim: «Duhul unde voiește suflă și glasul Lui auzi, și nu știi de unde vine și unde se duce; așa este tot cel născut din duhul»” (Ioan 3:8)[1]. Serghei Simeonovici Saharov pășește în greaua zbatere a călătoriei vieții pământești la 31 septembrie 1896, în familia unor credincioși ortodocși din Moscova, având să poarte întipărite în trupul vieții sale rănile unui veac zbuciumat de dezastrele celor două războaie mondiale și de duhul lepădării de Hristos al regimurilor totalitare. Pustiirii de har pricinuită de robia omenirii față de materie, Serghei i se va împotrivi cu preaplinul cugetării la veșnicie: „Copil fiind – scrie el – am fost învățat să mă rog către Tatăl ceresc Cel fără de moarte, către Cel către Care s-au dus toți strămoșii mei; atunci, în credința mea cea copilărească, legătura dintre persoane și veșnicie era ușor de făcut”[2].

Dumnezeu, după pronia de El singur cunoscută, a binevoit să-l cerceteze și să-i îngăduie să se atingă de necuprinsul Lui prin taina rugăciunii, așa cum avea să mărturisească la amurgul vieții: „Din anii tinereților, sufletul meu și-a însușit gândul veșniciei. Pe de o parte, aceasta era urmarea firească a rugăciunii copilăriei mele către Dumnezeul cel Viu, către Care se duseseră părinții și străbunii mei; pe de alta, copiii cu care mă însoțeam atunci, cu o naivă seriozitate și cu tragere de inimă se plecau gânditor asupra acestei taine…”[3]. Avid de cuvânt, căuta să-și potolească dorul de nemărginit citind clasicii ruși: Gogol, Turgheniev, Tolstoi, Dostoievski și Pușkin, iar setea de frumosul absolut și-o ostoia prin mijlocirea picturii pe care o va studia la Academia de Arte Frumoase din Moscova (1915-1917) și apoi la Școala de Pictură, Sculptură și Arhitectură din același oraș. Anii adolescenței sale vor purta pecetea unei încordate căutări lăuntrice deviate de la adevărul Ortodoxiei la mistica obscură a religiilor orientale: „Am trăit în această rătăcire în tinerețea mea, sub înrâurirea cărților despre mistica indiană și a întâlnirilor cu oameni din acele țări unde de-a lungul a mii de ani s-a cultivat o astfel de mistică. A ieși din această aberație nu este deloc simplu. Experiența mea orientală, sinceră, avea un caracter mai curând intelectual, rupt de inimă: nevoința sustragerii minții de la tot ce este relativ. Treptat am ajuns să mă conving că mă aflam pe o cale greșită: că mă depărtam de la Ființa reală, adevărată în neființă. Pe orizontul duhului meu, nu exista o cunoaștere temeinică”[4].

sf. sofronie saharovCLĂTINĂRI ÎN CĂUTĂRILE NECLĂTINĂRII

„Duhul meu dorea după veșnicie și veșnicia, așa cum aveam să înțeleg mai târziu, stătea înaintea mea, renăscându-mă”.

Ravagiile provocate de Primul Război Mondial (1914-1918) vor răscoli în adâncurile conștiinței lui Serghei problematica veșniciei: „Veștile despre mii de nevinovați uciși pe front m-au pus de-a dreptul în fața priveliștei unei tragice realități. Nu mă puteam împăca cu faptul că o mulțime de vieți tinere se curmă cu sila și pe deasupra, cu nebună sălbăticie. Iar dacă din voia unor stăpânitori răi se creează astfel de situații, unde se află sensul venirii noastre în această lume? Iar eu, de ce m-am născut?”[5]. Volbura vremurilor smolite de suferință aveau să aducă în sufletul tânărului Serghei potop de întrebări fără răspunsuri deslușite: „Se aprinsese în mine focul bunelor doriri, căutarea desăvârșirii caracteristică tinereților, avânturi către lumina cunoașterii atotcuprinzătoare. Și toate acestea să le părăsesc? Și în ce chip? Pentru cine și pentru ce? În numele căror valori? Veșnic sunt oare eu, precum și tot omul, sau toți ne ducem împreună în adâncul neființei? Întrebarea – până atunci doar o liniștită contemplare a minții – devenise asemenea unei mase amorfe de metal ciudat. În adâncul inimii mele se sălășluise un simțământ ciudat: al deșertăciunii tuturor agonisirilor pe pământ”.

În ciuda prăbușirii lăuntrice din ce în ce mai intense, Serghei își continuă drumul desăvârșirii pe tărâmul artei, plecând în anul 1922 să studieze în Italia, Germania și Franța, stabilindu-se definitiv la Paris unde are numeroase expoziții apreciate în presa de specialitate. Cu toate acestea hotarele mărginite ale picturii în a exprima curăția și frumusețea cea veșnică după care sufletul său tânjea, îi stârnesc în străfundurile ființei alte furtuni de frământări și pătrunzătoare căutări: „Îmi amintesc de mine cât se poate de limpede. În viața zilnică eram ca toți ceilalți, însă erau clipe când nu simțeam pământul sub mine. Îl vedeam ca de obicei, cu ochii, pe când în duh eram purtat deasupra unei prăpăstii fără fund. Și iată că, fără să gândesc la ceva concret, dintr-o dată, în inimă îmi vine gândul: dacă omul poate suferi atât de adânc, atunci după firea lui, el este ceva mare”[6]. Continue Reading »



GHEORGHE JIMBOIU – „CREŞTINUL DEPLIN” AL TEMNIŢELOR ROMÂNEŞTI


Gheorghe Jimboiu a murit în stare de sfinţenie. Viaţa lui a fost o ardere de tot, bineplăcută lui Dumnezeu” (Valeriu Gafencu).

Instantanee biografice

Venit pe lume, la 18 octombrie 1921[1], în casa unor oameni simpli din localitatea Vela, judeţul Dolj, Gheorghe Jimboiu aparţine generaţiei de la 1948, generaţie de sacrificiu care a purtat în tranşeele luptei de apărare a identităţii neamului românesc, greul războiului anticomunist. Rămas orfan de mic, este crescut cu multe neajunsuri materiale de mama sa, care refuză să se mai căsătorească, alegând să-şi consacre viaţa creşterii unicului fiu. Un exerciţiu de dăruire şi jertfelnicie pe care Jimboiu îl va repeta în întreaga-i existenţă crucificată pe altarul iubirii de Dumnezeu şi de neam. După ce termină şcoala primară din satul natal, urmează Liceul comercial de băieţi din Caracal, fiind înzestrat şi cu potenţe literare pe care şi le valorifică în această perioadă prin publicarea împreună cu alţi colegi, a revistei Prietenia literară. Ideologic, tributar misiunii de a schimba sufletul României, prin subordonarea valorilor perene, valorii supreme a duhului, tânărul Jimboiu se angajează în „războiul dintre două lumi: pe de o parte lumea veche, care credea în pântece (primatul economicului şi al politicianismului), iar pe de alta parte lumea nouă, care îndrăznea să creadă în duh (primatul spiritului)[2]. Crezul acestei „lumi noi” era acela de a suprima principiile ateiste ale hedonismului occidental şi ale totalitarismului răsăritean centrate pe alungarea religiei din om şi pe anihilarea lui homo religiosus, iar miza luptei este grevată de paradigma vieţii creştine oglindită în poruncile Evangheliei. Aflat la cotitura tinereţii, Jimboiu alege să-şi deschidă sufletul plinătăţii dumnezeieşti, tinzând din toate puterile, în limite pământeşti, spre Adevărul veşnic. În acelaşi timp, zbuciumul pentru câştigarea existenţei îl determină să muncească ca secretar al şcolii şi să facă meditaţii.

La 14 septembrie 1940, România este proclamată Stat Naţional Legionar, prin Decret Regal semnat de regale Mihai I. Mişcarea Legionară devine singura organizaţie recunoscută în noul Stat, având ca ţintă ridicarea morală şi materială a poporului român şi dezvoltarea puterilor lui creatoare. Generalul Ion Antonescu este numit Conducătorul Statului Legionar şi Şeful Regimului Legionar. Momentul istoric îl găseşte pe Jimboiu în clasa a VIII-a de liceu, ca membru al Frăţiilor de Cruce, în care va activa până la interzicerea Mişcării Legionare din ianuarie 1941, când Antonescu trece la arestări masive, opt mii de legionari fiind încarceraţi în doar câteva zile.

Prologul unei vieţi de martir

La 5 septembrie 1941, în timpul examenelor de bacalaureat, Jimboiu este arestat, alături de câţiva colegi, pe motiv că ar continua activitatea legionară. La percheziţia din camera în care locuia cu chirie, i se găsesc câteva tipărituri din vremea guvernării legionare, care nu îi aparţineau. Apartenenţa la FDC în timpul guvernării legionare şi trimiterea unei scrisori de către tânărul Jimboiu unui prieten, pentru Siguranţă, constituie motive întemeiate pentru a trece la măsuri represive. Ca fiecare dosar al Securităţii şi acesta conţinea doar informaţii parţiale care conveneau regimului. Mascarada juridică continuă cu organizarea procesului, a cărui desfăşurare nu este altceva decât o simplă formalitate prin care judecătorii dau citire condamnărilor stabilite dinainte de către echipele de anchetă. La 18 decembrie 1941, prin Sentinţa nr. 1468 a Curţii Marţiale Craiova, Gheorghe Jimboiu este condamnat la 10 ani muncă silnică, pentru infracţiunea de „constituire de asociaţiune clandestină”. Jimboiu primeşte cu împăcare condamnarea la închisoare asumându-şi suferinţa ca lege unică şi neclintită a întregii lui existenţe. Neîmpăcată însă este reacţia mamei sale, suferindă de inimă, care în luna mai a anului 1942, intervine la Maria Antonescu pentru ca fiul ei să fie absolvit de executarea pedepsei. Ca urmare, este trimis pe frontul de est în Regimentul 26 Dorobanţi Craiova. După doi ani este demobilizat şi chiar eliberat. Sfârşitul celui de-al doilea război mondial marchează prăbuşirea nazismului, iar în România triumfă sistemul antinazist de factură comunistă al lui Stalin manifestat prin bolşevizarea barbară a ţării, cu nimic superioară dominaţiei naziste. Din păcate, „Marii Învingători” nu sunt în stare să instaureze pacea mult aşteptată de popoare, iar rezultatele conflictului sunt dezastruoase pentru România, în toate privinţele: teritorial, politic, demografic, economic şi financiar. Continue Reading »