Posts Tagged 'viata'


GEORGE MANU – RECTORUL „UNIVERSITĂŢII” DE LA AIUD


SINAXAR 2 APRILIE:

Sfintii inchisorilor„ERA VEŞNIC CU MÂNA ÎNTINSĂ SĂ DEA ŞI CU SUFLETUL DESCHIS” 

Motto: „Trăim într-un veac al ştiinței şi credem că totul se rezolvă prin ştiință. Vă spun eu, un om care am stat pe microscop: nu prin știință, nu prin laborator, ci prin credință”.

GENEALOGIE. RECURS LA ISTORIE

Născut la 13 februarie 1903, George Manu se trage, după tradiţie şi unele apropieri de nume, dintr-o ramură a vechii familii Manno. El însuşi semnează teza de doctorat „Mano” (cu un singur „n”), făcând legătura peste timp cu acei Manno din republicile Veneţia şi Genova, care se stabiliseră la Constantinopol în secolele XV-XVI. Cel mai vechi Manno (conform studiului foarte amănunţit – de sute de pagini – al lui Constantin George Manu) este Conrad, citat la 1267 comandant de oşti al regelui Siciliei, cu titlul „condotiere di armi”. În 1343 găsim în Sciacea pe Nicolo Manno „barone militare della cita”. În 1595, Mihail Manno ajunge la Constantinopol, la Patriarhia ecumenică. Acolo, din tată-n fiu urmaşii săi vor îndeplini timp de două secole demnităţile de Mare logofăt şi Mare eclesiarh al Bisericii de Răsărit.

În 1818, într-un incendiu la Therapia arde un edificiu al familiei, cu toată arhiva şi cu 17 membri, mulţi dintre ei copii şi adolescenţi. După acest dezastru şi după evenimentele din 1821, familia se împarte în trei ramuri: cea moldavă (astăzi stinsă), cea valahă şi cea greacă.
Ramurii valahe, înrudită prin Văcăreşti, Ghiculeşti şi Cantacuzini cu cele mai importante familii românesti, îi aparţine generalul Manu (bunicul lui George), ministru de război în timpul conflictului româno-turc, autorul declaraţiei de independenţă a României.

Până la sfârşitul secolului XIX, numărăm printre membrii familiei: un mare ban, patru mari vornici, cinci mari logofeţi, patru mari postelnici, trei mari hatmani. Între aceşti boieri veliţi îl amintim şi pe marele vornic şi caimacam (locţiitor domnesc) Mihail Manu (1762-1838) care alături de fraţii Dinicu şi Iordache Golescu şi de „pământenii” Ion Câmpineanu, Filipescu şi Văcărescu sprijină mişcarea antifanariotă a lui Tudor Vladimirescu. Bunica soţiei lui, Smaranda Văcărescu, este Safta (căsătorită Kretzulescu), fiica domnitorului Constantin Brâncoveanu. Nepotul acestui Mihail Manu şi al Smarandei este generalul George Manu (1833-1911), fost şef al Statului Major al Armatei Române, ministru de război şi la un moment dat prim-ministru. Fiul lui, Ion, consilier la curtea de casaţie, este tatăl lui George Manu.

Pe linie maternă, George Manu se trage din „ramura Şerban-Vodă” a familiei Cantacuzino. Mama lui, Elisabeta (Zetta) Cantacuzino este fiica unuia dintre primii industriaşi români, inginerul Iancu Cantacuzino (1847-1911), constructorul căii ferate Bucureşti-Predeal şi fondatorul primei fabrici de ciment din România, la Comarnic. Unul dintre fraţii Zettei, generalul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino – viitor preşedinte al Partidului Totul pentru Ţară – va determina opţiunea politică a nepotului său.

STUDIILE ŞI ACTIVITATEA ŞTIINŢIFICĂ

George Manu îşi începe pregătirea şcolară ca elev particular, după un program făcut de bunicul său, generalul Manu. Instrucţia tânărului Manu, bazată pe memoria sa prodigioasă, este astfel completă, chiar enciclopedică, şi la cel mai înalt nivel.

Profesori străluciţi – savantul chimist Longinescu sau părintele Chiricuţă – erau aduşi cu trăsura la casa Manu, „o superbă vilă, clădită după modelul muzeului Rodin de la Paris, de care tatăl său şi mama sa s-au îndrăgostit în timpul călătoriei lor de nuntă. După exproprierea moşiei, nu şi-au mai putut însă permite luxul de a o întreţine şi astfel a fost cumpărată de Auşnit, care în calitate de cel mai mare industriaş al ţării, putea susţine cheltuielile ei. Azi ea este casă de oaspeţi pentru şefi de guverne şi capete încoronate. George Manu nu s-a plâns totuşi nicicând de faptul că din o atare vilă superbă a ajuns la zarca din Aiud, unde dormea pe o jumătate de rogojină ruptă, acoperit cu o jumătate de pătură, ferfeniţă şi ea, răbdând nu numai foamea neumamă, ci şi frigul cumplit[1].

Absolvă ultimele două clase de liceu în Franţa, la Nancy, în 1921, după care se înscrie la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti şi obţine în 1925 două diplome de licenţă: în fizico-chimie şi în matematică, după care pleacă în Franţa. În 1926, obţine un certificat de studii superioare în chimie fizică şi radio-activitate la Facultatea de Ştiinţe din Paris. Între 1927-1934 lucrează la elaborarea tezei sale de doctorat în laboratorul doamnei Marie Curie, cu titlul: Recherches sur l’absorption des rayons a (Cercetări asupra absorbţiei razelor alfa). Frecventează în paralel cursurile lui Loius de Broglie, Paul Langevin, E. Bloch, la Sorbona şi la Collège de France şi publică o serie de comunicări în Comptes Rendus de l’Academie des Sciences. La 5 iulie 1933, George Manu îşi susţine teza de doctorat, la Universitatea din Paris, comisia fiind formată din Marie Curie – preşedinte, Jean Perrin şi A. Debieme – membri. Teza, având menţiunea „très honorable”, e publicată în Annales de Physique, seria XI, tome I, pag. 407-531 şi reprezintă cea mai completă investigaţie a interacţiei radiaţiei alfa cu materia, din acea vreme. Are şansa de a fi martorul descoperirii de către Werner Heisenberg în 1927 a teoriei indeterminării care i-a adus acestuia premiul Nobel și l-a așezat între primii șapte savanți ai lumii în fizica atomică. La Aiud, George Manu îi va mărturisi părintelui Nicolae Grebenea „Descoperirea colegului meu Heisenberg face posibilă pentru prima dată în lume dovedirea știintifică a existenței lui Dumnezeu. Biserica, însă, nu s-a aplecat destul asupra cercetării acestei teorii ca să tragă în folosul său toate consecințele ce decurg din ea[2].

La propunerea doamnei Marie Curie de a rămâne definitiv în laboratoarele Institutului de radioactivitate din Paris, va răspunde cu un refuz, alegând să se întoarcă în ţară unde la 1 noiembrie 1935, ia în primire funcţia de asistent la Catedra de Fizică moleculară, Acustică şi Optică (a profesorului Eugen Bădărău), de la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti. După instalarea la catedră, ţine o conferinţă la sala Dalles, la care asistă toţi marii profesori de fizică şi matematică de pe vremea aceea, precum şi unchiul său după mamă, generalul Cantacuzino Grănicerul. „După ce l-au felicitat toţi, la sfârşitul conferinţei, generalul se apropie de profesor, îl îmbrăţişă cu efuziune şi-i spune textual: «Mă! deştept eşti! Ai vorbit două ore şi n-am înţeles nimic». A fost pentru George Manu un superlativ al aprecierii, care peste ani, îl emoţiona de câte ori îl povestea”[3]. Pe lângă comunicări de strictă specialitate, G. Manu publică în revista Natura, articole de interes mai general: Razele cosmice (1935), Evoluţia ideilor în fizică de la 1800 până azi (1936). În calitate de secretar al comitetului de conducere a Societăţii Române de fizică (1935-1945) susţine un număr impresionant de prelegeri, care familiarizează şi informează auditoriul despre domeniul aproape necunoscut al fizicii nucleare. În 1940, publică volumul I al monografiei Fizica nucleară – primul tratat de fizică nucleară din ţara noastră – proiectată în trei volume care, din nefericire, nu vor mai vedea lumina tiparului.

Erudit şi savant prin excelenţă, George Manu se angajează într-o luptă acerbă împotriva
confreriei oculte numite Falanga
– formată din cadre universitare şi funcţionari superiori din Ministerul Învăţământului care, fără pregătirea necesară, recurgeau la diferite subterfugii pentru a plasa în posturi, oameni aserviţi unor interese meschine. Conflictul iscat între organizaţia pomenită şi grupul de tineri fizicieni cu o excelentă reputaţie profesională şi morală: G. Manu, Aurel Ionescu, Radu şi Şerban Ţiţeica se termină cu suspendarea lui George Manu din funcţia de conferenţiar. Dar Armand Călinescu (ministrul de atunci) respinge referatul de suspendare, deşi acesta fusese semnat de o serie de somităţi profesorale.

ACTIVITATEA POLITICĂ. LECŢIE DE PATRIOTISM

George Manu intră în Mişcarea Legionară în 1937 – moment de apogeu al Legiunii – dar nu activează prea mult, limitându-se la sfera universitară. La alegerile din 1937, în pofida numelui său de rezonanţă istorică, a legăturii sale de rudenie cu generalul Cantacuzino Grănicerul, a pregătirii sale şi chiar a vârstei (35 de ani), nu apare pe listele electorale, unde ceilalţi asistenţi universitari ai Facultăţii de Ştiinţe, legionari, se aflau înscrişi (Iordache Nicoară, Gheorghe Macrin, de la fizico-chimice, şi Luca Teodoriu, de la matematici). Nici în scurta perioadă a prezenţei la guvernare a legionarilor, nu figurează în niciun post de mare răspundere politică. Cu toate acestea, i se blochează ascensiunea profesorală pentru că i se cunoşteau opţiunea şi simpatiile politice.

În 1943 se ocupă cu legăturile politice între Mişcare şi celelalte formaţiuni politice, aşa cum reiese din declaraţia sa din 6 mai 1948: „… Făceam parte din comandamentul Mişcării Legionare, fiind consilier politic al lui Radu Mironovici, comandant interimar al Mişcării”. Însufleţit de idealurile nobile ale generaţiei sale – zidirea unei Românii noi, a duhului – se implică tot mai mult în acţiunile mişcării de rezistenţă anticomuniste, intrând complet în subversivitate după toamna lui 1945. După ce Nicolae Petraşcu calcă pactul de neutralitate cu comuniştii şi îi interzice să mai menţină contactul cu mişcările de rezistenţă, Manu se hotărăşte să pornească pe un drum propriu de luptă, înscriindu-se în formaţiunea de rezistenţă Sumanele negre. Continue Reading »



ASPAZIA OȚEL PETRESCU – LACRIMA CURATĂ A TEMNIȚELOR ROMÂNEȘTI


Portret realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă

otel petrescu„O LACRIMĂ LIMPEDE, ROTUNDĂ ȘI MARE CÂT TOATĂ ÎNTINDEREA SUFLETULUI MEU” 

ZORII COPILĂRIEI SUB CERUL LIBER AL BUCOVINEI

„Satul meu natal, din preajma Cernăuților este un «cot» neaoș românesc, fericit în anul nașterii mele, pentru că se afla «acasă» lângă patria mamă, după Unirea cea Mare, timp astral pentru întreaga noastră țară, ce se numea cu binecuvântată mândrie ROMÂNIA MARE”.

25 ianuarie 2018… zi scăldată de razele blânde ale soarelui iernatic care mângâie chipul luminos al doamnei Aspazia Oțel Petrescu, slobozită de bunul Dumnezeu din carcera vieții la 23 ianuarie a.c., odată cu prăznuirea Sf. Părinți de la al VI-lea Sinod Ecumenic. Cu 94 de ani în urmă, tot într-o zi de iarnă (9 decembrie 1923) când „natura era înveșmântată în albul zăpezii și în tăcerea profundă caracteristică zilelor de iarnă, când doar clopotele bisericii sunau clar în văzduhul încremenit”[1], în cătunul Cotul Ostriței din preajma Cernăuților, în căminul învățătorilor Ioan și Maria Oțel, saluta lumina zilei țipătul primului copil, Aspazia, din cei doi rămași în viață (fratele Anatolie va veni pe lume cu doi ani mai târziu, în vreme ce sora mai mică, Ariadna va pleca pe drumul cel veșnic în 1927, la doar 8 luni).

aspaziaAșezat în trecutul îndepărtat chiar pe malul Prutului, satul natal va fi pentru Aspazia leagănul unei copilării fericite, cu amintiri de neuitat: „Duminica, tata ne ducea la biserică cu regularitate și ascultam, alături de el, la dreapta și la stânga lui, toată Liturghia de la primul până la ultimul cuvânt. După ce luam masa, plecam la hoinărit prin toate cotloanele satului, nimic nu rămânea necercetat. Tata ne arăta tot ce era mai frumos și mai interesant de văzut”. Cursurile primare le va urma la școala din comuna Ghizdița (Fântânele), iar studiile liceale le va face mai întâi la Liceul din Bălți, fiind retrasă după un trimestru pe caz de boală, iar între anii 1936-1940, le va continua la Liceul ortodox de fete «Elena Doamna» din Cernăuți.

Alcătuirea delicată, de filigran a sufletului tinerei Aspazia, se va oglindi de timpuriu în scrisul ei, încă din primii ani de liceu: „Eram în clasa a III-a, când liceul m-a trimis la Concursul «Tinerimii Române» pentru limba și literatura română. L-am câștigat și am avut șansa unei premieri cu totul ieșită din comun: o excursie în Țara Moților. Ne aflam în punctul cel mai fascinant al excursiei noastre când a avut loc întâmplarea. Pe Detunata, îngenunchiați sub coloanele de basalt, circa cinci sute de premianți și două sute de însoțitori am intonat Tatăl nostru. Răsunau văile în ecouri repetate. Rugăciunea Domnească trezise somnul munților cărunți”.

Licăririle de lumină ale copilăriei bucolice trăite de Aspazia pe meleagurile bucovinene se vor stinge rând pe rând în bezna zbuciumatului an 1940, an de cumpănă, încărcat de jale și amărăciune pentru toți românii din Basarabia și nordul Bucovinei. În frământările clipelor tragice de atunci, Aspazia va pierde anul școlar, pe care îl va recupera în particular, reușind să-și ajungă din urmă colegii de generație, în clasa a VII-a de liceu.

REFUGIUL ÎN PATRIA MAMĂ. ANII ZBUCIUMAȚI AI STUDENȚIEI

aspaziaUrgiile celui de-al doilea Război Mondial vor brăzda dâre adânci de sânge pe trupul românesc al Bucovinei de Nord, readus în hotarele patriei străbune în iulie 1941. Înfrângerile suferite de Armata Română în Crimeea în toamna anului 1943, vor determina Statul Major să ordone evacuarea românilor din ținuturile de peste Prut începând cu luna martie a anului 1944. Astfel, la 18 martie 1944, cursurile Liceului „Elena Doamna” din Cernăuți se închid, înainte ca elevii din anul terminal să-și poată susține examenul de absolvire.

Familia Oțel va lua și ea drumul refugiului dureros și definitiv, iar Aspazia își va lua bacalaureatul în vara anului 1944, la Orăștie, sub bombardamente. Stabiliți în cătunul Șugag-Bârsana de pe Valea Frumoasei a râului Sebeș, părinții Aspaziei vor locui într-o cameră mobilată foarte sumar și rudimentar, aflată în incinta școlii satului al cărei director devenise învățătorul Ioan Oțel. Din anul 1944, cei doi copii vor păși pragul studenției: Aspazia la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj și Anatolie la Facultatea de Politehnică din Timișoara. „Nu ne-a fost ușor să ne încadrăm în viața universitară. Fiind refugiate din teritoriul ocupat de sovietici, eram mereu căutate de Comisia Aliată de Control pentru aplicarea art. 5 din armistițiu. Cu o singură trăsătură daspazia petrescue condei, numai pentru faptul că te-ai născut acolo, te puteai trezi în Siberia. Au fost naivi care au crezut că vor ajunge la casele lor și s-au anunțat de bună voie pentru repatriere. Chiar de la frontieră au luat drumul spre ghețurile eterne”.

Ca să se întrețină în Sibiu, în primul an de Facultate, Aspazia lucra broderie și croitorie la o familie din Cernăuți. Legăturile din cadrul Frăției Ortodoxe Române Studențești (FORS) încep să se înfiripeze cu repeziciune dând un suflu nou de viață spirituală generației din 1948 ce avea să se constituie în „borna de hotar între o lume care se prăbușea și o alta care începea să se construiască din ruine. A fost o generație 1948 care a suprasaturat temnițele comuniste, o generație care prin suferințe inimaginabile a încercat să pună stavilă celor mai crude și celor mai sângeroase hoarde din cele care s-au tot năpustit peste biata noastră țară”.

Înzestrată cu un talent literar de excepție și cu un spirit profund analitic care nu-i umbrea câtuși de puțin înclinația mistică a sufletului, tânăra Aspazia va conferenția în cadrul Frăției Ortodoxe cu lucrarea Iisus în poezia română, devenind una dintre cele mai apreciate studente ale filosofului și poetului Lucian Blaga. Între anii 1946-1948, va ocupa postul de dac­ti­lo­grafă la prestigiosul Centru de Studii Tran­silvane, condus de renumitul profe­sor academician, istoricul Silviu Dragomir. Continue Reading »



SF. NICHIFOR LEPROSUL MULTPĂTIMITORUL, TĂMĂDUITORUL DE BOLI INCURABILE


nichifor leprosulCOPILĂRIA ZBUCIUMATĂ ȘI CELE DINTÂI SEMNE ALE LEPREI

„Durerea și stricăciunea cea trupească nesocotind, ca un înger către ceruri te-ai avântat, cinstite Nichifor, nestrămutat sprijinitorul leproșilor. Și ca o biserică de Dumnezeu luminată, luminat-a credincioșilor întru pătimire trupul tău” (Condacul Sf. Nichifor Leprosul).

Grabnic ajutător în boli și mângâietor al celor deznădăjduiți, Sf. Nichifor Leprosul a devenit în zilele noastre și ocrotitorul celor încercați de noul virus COVID-19. Mâhnită de starea de frică în care oamenii s-au adâncit din pricina acestei boli, o credincioasă din Bulgaria a făcut cunoscută „întâlnirea” ei cu Sf. Nichifor: „Am fost foarte nerăbdătoare și deranjată în săptămânile anterioare de tot ceea ce se auzea în mass-media, dar m-am simțit mângâiată, mai ales când am aflat că Sfântul Nichifor a apărut unui bărbat din Grecia pentru a inspira curaj și dorința de a ajuta oamenii împotriva acestui rău. Întrucât până în acest moment nu aveam prea multe informații despre viața lui, un acatist sau rugăciuni, am fost mângâiată de puținul pe care îl știam deja și mi-am spus că sfântul ne va ajuta. Am crezut că va fi cu noi, m-am simțit aproape de el. Am plâns toată noaptea, m-am rugat la el, m-am gândit la ce se întâmplă în lume și la numărul persoanelor infectate care crește în fiecare zi în Bulgaria. La ora 4 noaptea am adormit. În visul meu l-am văzut pe sfânt. L-am recunoscut imediat. L-am văzut în mantia neagră, ridicându-se în picioare și ținând o cruce aurie în mâna dreaptă. Sfântul a îndemnat creștinii să se roage, să se pregătească pentru Sfânta Împărtășanie și să se împărtășească.

De asemenea i-a indicat persoanei o plantă care îl poate ajuta să se întărească trupește și anume cimbrul. A îndemnat ca bisericile să rămână deschise. Apoi s-a înălțat la cer și cu crucea de aur în mână a binecuvântat de sus. De pe cruce o lumină a coborât și a luminat întreaga țară. Ultimul lucru pe care l-a spus a fost: «Va trece!»”[1].

„Pe acest vas strălucitor al harului și luceafăr luminos al tuturor bunelor-făptuiri și mai cu seamă al răbdării, pe acest înger pământesc și om ceresc”, l-a pus în lumină părintele Simon Aghioritul care l-a cunoscut îndeaproape pe ucenicul credincios al Sf. Nichifor Leprosul, pe părintele Evmenie Saridakis[2]. Venit pe lume în binecuvântata insulă a Cretei, în anul 1890 și botezat cu numele marelui ierarh făcător de minuni al Mirelor Lichiei, Nicolae Tzanakakis a fost rodul unei familii de oameni simpli și evlavioși, Ioannis și Glicheria (mama avusese bucuria de a se închina la Sfintele Locuri) din satul Sirikari, regiunea Hania.

Rămas orfan de ambii părinți din fragedă pruncie, văduvit de dragostea și de ocrotirea căminului părintesc, Nicolae va fi crescut de bunicul său, Ioannis Tzanakakis. Va învăța să scrie și să citea  scă la școala primară din satul natal, aflat sub ocrotirea a trei biserici: Adormirea Maicii Domnului, Sf. Arh. Mihail și Gavriil și Sf. Efrem, iar la vârsta de 13 ani va fi trimis de către bunicul lui, să învețe meseria de frizer în Hania. În timpul uceniciei sale, îi vor apare pe piele și primele semne vizibile ale leprei. Continue Reading »



Arhimandritul Cleopa Ilie, o candelă aprinsă în întuneric; de Ieromonahul Cosma, m-rea Sihăstria


parintele cleopaPărintele Cleopa s-a născut la data de 10 aprilie 1912 în comuna Suliţa, judeţul Botoşani, într-o familie cu 10 copii, el fiind al cincilea copil al lui Alexandru şi Ana Ilie. Se pare că strămoşii părintelui Cleopa ar fi fost oieri, originari din Siliştea Sibiului, care, datorită persecuţiilor religioase de la sfârşitul secolului al XVII-lea, au trecut Carpaţii stabilindu-se în Moldova[1]. În familie a primit o aleasă educaţie creştinească, fapt ce i-a marcat pozitiv întreaga existenţă. De momentele copilăriei, de părinţii, fraţii, obiceiurile satului moldovenesc şi de modul cum a fost crescut în satul natal îşi va aduce aminte cu recunoştinţă toată viaţa.

A urmat ciclul şcolii primare în sat, evidenţiindu-se printr-o minte ageră şi mare dragoste pentru carte. Încă din fragedă copilărie îl cunoaşte pe Schimonahul Paisie Olaru din Schitul Cozancea, de la care a deprins primele nevoinţe monahale.

Intrarea în viaţa monahală

La numai 17 ani, în data de 12 decembrie 1929, a fost închinoviat la Schitul Sihăstria, fiind primit aici de Protos. Ioanichie Moroi, care îl va şi călugări la 2 august 1937. La Sihăstria Părintele Cleopa a mai avut doi fraţi, mai mari ca el, pe monahul Gherasim şi fratele Vasile, care însă au murit de tineri. În primii ani de viaţă monahală a făcut ascultare la stâna mănăstirii. Atunci, pe când mergea cu oile prin pădurile din jurul mănăstirii, l-a întâlnit pe pustnicul Ioan, fost arhiereu-vicar la Kiev, refugiat din Rusia sovietică datorită persecuţiei bolşevice. Acest arhiereu cu viaţă sfântă i-a descoperit fratelui Constantin, viitorul Părinte Cleopa, multe taine ce s-au împlinit toate la vremea lor.

În anul 1942 părintele Cleopa primeşte ascultarea de locţiitor de egumen, iar după trecerea la cele veşnice a stareţului său Ioanichie Moroi, în anul 1944, este ales egumen al schitului. În această calitate restaurează schitul, care trecuse în ultimii ani prin mai multe greutăţi, şi reorganizează viaţa monahală. Datorită strădaniilor lui, în anul 1947 schitul a fost ridicat la rang de mănăstire. 

Începutul persecuţiei

Regimul comunist, instalat la putere prin fraudarea alegerilor din 1946 şi în urma abdicării regelui în 30 decembrie 1947, a început să controleze despotic întreaga viaţă politică, economică şi culturală a ţării. Au început epurările, au fost înlăturate în mod brutal personalităţi marcante din diferite domenii de activitate, care nu acceptau compromisul şi delaţiunea. În acest sens, începând din anul 1948, pentru Părintele Cleopa, începe un greu supliciu, care va dura până în 1989, la căderea regimului ateu. În anul 1948, pe când avea 36 de ani, va fi anchetat prima dată în beciurile securităţii de la Târgu Neamţ[2]. Acest fapt a avut loc în ziua de 21 mai, când se pomenesc Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. În predica de la Sfânta Liturghie părintele făcuse o afirmaţie care a deranjat regimul, ceea ce a determinat ridicarea şi anchetarea lui. La puţin timp după eliberare va fi sfătuit de către un om cu frică de Dumnezeu, care făcea parte din structurile regimului, să se retragă într-un oarecare loc, până se vor linişti lucrurile. În acest sens, o notă informativă menţionează: În ziua de 23 noiembrie discutând cu călugărul Ioachim Spătarul despre Ilie Cleopa, a spus că a plecat din mănăstire, căci a fost anunţat de la miliţie (căci şi acolo sunt oameni credincioşi) că-l va aresta şi deci să se facă dispărut (sic). Nu mi-a spus de unde are această informaţie sau este o presupunere personală[3].

pr. cleopaStareţ la mănăstirea Slatina

În 1949 Patriarhul Justinian îl trimite pe Părintele Cleopa, cu un grup de 27 călugări din Sihăstria, la Mănăstirea Slatina, pentru a reorganiza viaţa monahală de acolo. La Mănăstirea Slatina el reuşeşte într-un timp extrem de scurt să adune un mare număr de călugări tineri, unii cu studii superioare, şi să organizeze o viaţă de obşte model. Aceste realizări ale Părintelui Cleopa, personalitatea puternică şi prestigiul de care se bucura în rândul credincioşilor au atras asupră-i persecuţii din partea regimului comunist. Începând cu plecarea din Mănăstirea Sihăstria, în 1949, Părintele Cleopa va trece prin foarte multe încercări.

Într-o sinteză a notelor informative, care face referinţă la începutul anilor 50, se menţionează: „Susnumitul s-a călugărit din anul 1937, a fost preoţit în 1945. Înainte de a fi stareţul Mănăstirii Slatina a fost stareţ la Sihăstria. În trecut nu este cunoscut să fi făcut vreo politică, iar în prezent nu s-a încadrat în nicio organizaţie politică. Susnumitul este un element duşmănos al regimului şi permanent se manifestă ostil la adresa guvernului şi regimului democrat popular. Astfel a fost semnalat de inf. Galina că în cursul lunii septembrie 1950 a spus că securitatea a vrut să-i ridice o icoană făcătoare de minuni, dar că plecând de la ei, motorul s-a oprit mereu şi ofiţerii securităţii s-au rugat în genunchi să ia icoana înapoi în mănăstire, iar el a trimis copii mici şi curaţi să facă această acţiune. Apoi a afirmat că o parte din oamenii securităţii s-au convertit iar ceilalţi nu mai îndrăznesc să se apropie de mănăstire.

În ziua de 29 iulie 1950, aflându-se în comuna Rădăşeni, raionul Fălticeni, ar fi spus că el este mare predicator şi vin la el mii de cetăţeni pentru a-i asculta predica, care durează două-trei ore. Apoi a afirmat că el este în legătură cu Patriarhia şi că a mers împreună cu patriarhul la o mănăstire de maici de lângă Tecuci, unde stareţa acelei mănăstirii a avut nişte vedenii. Tot cu această ocazie, în legătură cu colectivizarea agriculturii, a spus că preoţii de mir nu trebuie să facă nimic în această privinţă, că preoţii nu trebuie să vorbească decât despre Hristos”[4]. Continue Reading »



Părintele Adrian Făgeţeanu, Multpătimitorul


adrian fageteanuCopilăria

Părintele Adrian s-a născut în data de 3 noiembrie 1912, în nordul Bucovinei, com. Deleni, jud. Cernăuţi, Ucraina de astăzi, din părinţii Mihail preot şi mama sa, prezbitera Aurora. Alexandru, după numele de Botez, primeşte o aleasă educaţie creştină, provenind dintr-o familie cu generaţie de preoţi, bunicul de pe mamă fiind tot preot. Mama a fost cea care l-a educat foarte mult în iubirea de Dumnezeu, atât pe el cât şi pe sora lui mai mică. Tatăl îi pune primele baze catehetice şi dogmatice ale teologiei Ortodoxe, precum şi bazele culturale, studiind mai mulţi învăţaţi, filosofi şi oameni de ştiinţă. Despre tatăl său Părintele Adrian avea să spună: „Tatăl meu a fost preot şi el mi-a explicat prima dată ce înseamnă ortodox. Mi-a explicat atât de bine încât numai profesorul meu, decanul Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, Vasile Gheorghiu, care era respectat şi peste hotare – chiar Patriarhul Bulgariei a fost coleg cu mine la acest profesor – a putut să mai adauge ceva”.

În 1918 a intrat la şcoala primară pe care a absolvit-o în 1922. După aceea a urmat cursurile liceului Dimitrie Cantemir din oraşul Cosmeni, iar în 1927 a trecut la liceul Aron Pumnul din Cernăuţi. Încă din copilărie, Părintele Adrian nutrea sentimente nobile, patriotice, pornite dintr-o inima iubitoare de neam şi strămoşii pământului bucovinean, mult încercat şi obidit. Aflând de la mama sa că străbunicul său, Vasile Blându, a fost gazda celor care au luptat ca Bucovina, acre era sub austro-ungari, să aparţină României, înfiinţând societatea „Arboroasa”, alături de părintele Pangratie Sidorovici, Ciprian Porumbescu, cu istoricul Dimitrie Onciu. Arestaţi şi condamnaţi de regimul austro-ungar ca spioni în favoarea României, înfiinţează mai târziu societatea „Junimea”, din care a făcut parte şi Mihai Eminescu. Aşadar micul Adrian își formează calitățile de luptător în societatea „Junimea”, al cărei membru era. „În Junimea am avut preşedinte un profesor de germană, Arcadie Dulgan. Era şi bun creştin şi bun român şi în ea am cunoscut foarte mulţi intelectuali: şi poeţi şi scriitori şi profesori care erau foarte bine pregătiţi din punct de vedere profesional”.

pr adrianMai puternic decât moartea

Aflăm dintr-o întâmplare relatată chiar de Părintele însuşi cum Dumnezeu avea o lucrare aparte cu acest ales şi binecuvântat oştean al neamului românesc, un mare rugător, dar şi luptător tenace pentru dreptate şi adevăr. Aşa se face că încă de mic Părintele Adrian era mai puternic decât moartea. La vârsta de cinci ani, spunea părintele, în 1917, în timpul refugiului din Bucovina, când se desprinde de Imperiul Habsburgic, suit într-o căruţă împreună cu  părinţii săi – erau foarte mulţi oameni care se refugiau în acel timp –  şi el fiind cu părinţii în căruţă, nu înţelegea ce se întâmpla, ce tragedie trăiau familiile şi oamenii din satele învecinate. Avea chef de joacă şi atras de zgomotul prundişului peste care călcau caii, s-a aplecat din căruţă şi într-o clipă de neatenţie, accidentul s-a produs. Fără să-şi dea seama ce se întâmplă, roata calului i-a trecut peste burtă şi a murit pe loc spre groaza părinţilor. Avea abdomenul spart şi i se vedeau intestinele risipite pe prundiş. „Mama săraca era disperată. Plângea tânguindu-se de durere, în timp ce ceilalţi refugiaţi oprind căruţele în dreptul nostru o acuzau că totul se petrecuse din vina ei, că n-avusese grijă de mine. Tot ei au sfătuit-o să nu mai poarte cadavrul cu ea, pentru că copilul e mort deja şi să-l înmormânteze în primul sat. Satul se numea Hiliţa. Aşa a făcut. Părinţii şi mama răvăşită de durere au oprit în dreptul bisericii, dar pentru că preotul paroh nu era acolo, era plecat, m-a lăsat în seama unui diacon şi a plătit o babă să mă spele, să facă toate cele necesare pentru înmormântare, ea plecând mai departe de teamă să nu piardă convoiul refugiaţilor. Şi într-adevăr, bătrâna aceea s-a apucat de treabă după datină, m-a spălat, m-a îmbrăcat în straie curate, m-a aşezat pe masă, mi-a pus lumânarea sub formă de colac pe piept şi a început să citească din Psaltire. Trecuse deja o zi. Noaptea se înstăpânea peste încăpere şi cum bătrâna continua să citească rugăciunile pentru mort, cineva a zis: Babo, închide fereastra! Femeia s-a mirat, uşa era închisă, fereastra era închisă, atunci de ce clipoceşte lumânarea de pe pieptul mortului? a mai întrebat omul care priveghea în încăpere. Apropiindu-se de mine, a văzut că respiram. Nu ştiu dacă a fost cu adevărat o minune sau că baba frecându-mă, m-a apăsat şi mi-a pus inima în mişcare. Ştiu doar că oamenii au trimis vorbă prin alţi refugiaţi să-i găsească pe mama şi pe tata şi să le transmită că băiatul lor a înviat. Nu vă spun ce bucurie au trăit părinţii mei că, neputând întoarce căruţa din cauza convoiului ce venea din spate, s-au întors pe jos. M-au dus la spitalul de la Suceava, medicul m-a cusut spunând că în viaţa lui, nu mai văzuse asemenea caz”. Continue Reading »



SF. NEAGOE BASARAB – DOMNITORUL RUGĂTOR AL NEAMULUI ROMÂNESC


basarabMotto: „Și aceasta să știți, o, iubitorii de Hristos creștini, că eu, robul lui Dumnezeu, măcar de sunt și mai păcătos decât toți oamenii, ce însă cât am putut pricepe, despre oarece parte, n-am putut afla alt raiu mai bun și mai dulce decât fața Domnului nostru Iisus Hristos”[1]. 

TÂNĂRUL DOMN ȘI MOȘTENIREA DE CREDINȚĂ A CRAIOVEȘTILOR

În coroana de nestemate care a luminat fruntea neamului românesc în vremurile tulburi ale expansiunii Imperiului otoman, binecredinciosul voievod Neagoe Basarab a strălucit prin viața lui sfântă asemenea unui diamant. Venit pe lume în ultimul sfert al veacului al XV-lea, probabil în anul 1481 sau 1482, Neagoe, fiul domnitorului Basarab cel Tânăr – cel ucis de boieri la Glogova – și al Neagăi din Hotăreni, descindea din neamul lui Mircea cel Mare și avea să moștenească vitejia înaintașilor săi care ridicaseră cu preț de sânge scut de apărare la Dunăre împotriva năvălării otomane. După moartea silnică a tatălui, Neagoe va fi luat în grija puternicei familii a boierilor Craiovești, fiind crescut în casa marelui vornic Pârvu Craiovescu, alături de cei doi frați, Preda, viitorul ban al Craiovei și Pârvu, și de două surori, Vlădaia și Marga, copiii Neagăi cu vornicul Pârvu. Înzestrat de Dumnezeu cu o mare râvnă pentru învățătură, copilul Neagoe va primi atât o educație cărturească aleasă, deprinzând limbile greacă, slavonă și latină, cât și militară, iscusindu-se în mânuirea armelor așa cum îi cereau îndatoririle rangului domnesc pe care îl purta. Primul dascăl al viitorului domnitor și părinte duhovnicesc va fi starețul Macarie de la Mănăstirea Bistrița olteană, ctitorită de banul Barbu și de frații săi, în anul 1485 pentru a odihni moaștele Sf. Grigorie Decapolitul, iar pe marele Ștefan al Moldovei îl va avea ca model emblematic de voievod ca cel ce îi luminase cu faima lui întreaga copilărie și adolescență.

Neagoe avea 23 de ani pe când părintele Moldovei a fost așezat în mormântul de la Putna, iar neamul românesc întreg s-a cutremurat, văzând cum s-a plecat spre pământ stejarul ce străjuia spre toate zările ca umbra amenințătoare a semilunii să nu se întindă și asupra crucii. Așezate ca o enclavă într-o Europă îngenuncheată de osmanlâi, Țările Române se zbăteau să-și mențină independența câștigată cu râuri de sânge printr-o politică nouă: aceea de a dăinui în împrejurări grele, când în orice moment avalanșa otomană se putea prăvăli, nestăvilită de nimeni. Tânărului „os domnesc”, Neagoe, avea să i se încredințeze o misiune grea. Libertatea de exercitare a legii proprii și a credinței care garanta înflorirea nestânjenită a culturii, trebuia apărată cu orice preț. Creștinii robiți din întreaga Europă priveau către aceste oaze ale libertății, așteptând să fie întăriți pe temeliile credinței și ale nădejdii în Dumnezeu. De la nordul Dunării plecau danii și odoare sfinte către mănăstirile din Sf. Munte Athos și către creștinii din Balcani și Orient aflați în robia turcilor. Era nevoie ca lumina Crucii să biruiască întunericul păgânilor și să ocrotească creștinătatea de stingerea sufletească ce deschidea calea pieirii fizice. Zidirea de locașuri sfinte era războiul nevăzut pe care Ortodoxia îl mai putea duce cu semiluna, într-o vreme în care marii basilei ai Europei se temeau să mai scoată sabia din teacă. La sud de Dunăre nu mai era îngăduit să se ridice biserici peste care să nu poată privi un turc călare. Ele trebuiau îngropate în pământ până la înălțimea turcului aflat în șa. Creștinii trebuiau să intre în pământ ei înșiși, în fața stăpânului păgân. Tocmai de aceea cu fiecare biserică ce-și înălța turlele întărite, românii sfidau această lege din imperiu și dovedeau că legea și-o fac singuri! Boierii Craiovești au fost printre cei care au înțeles mersul vremurilor, zidind biserici și ajutând mănăstirile din Athos după pilda marilor domnitori. Hrisovul încredințat în anul 1501, Mănăstirii athonite Sf. Ap. Pavel, îi menționează ca principali ctitori pe frații Craiovești și pe tânărul lor nepot, postelnicul Neagoe.

basarabPOSTELNIC ÎN SFATUL ȚĂRII

În cetatea de scaun a Târgoviștei domnea pe atunci Radu cel Mare, fiul lui Vlad Călugărul (1482-1495), care învățase să nu mai înfrunte uraganul otoman contând pe ajutorul creștinătății apusene care era iluzoriu, ci să dăinuie în cetatea credinței, prin afirmarea forței creatoare a neamului în ctitorii care învingeau mărginirea timpului, înfiripând coloana vertebrală a rezistenței noastre. Măreața biserică a Mănăstirii Dealu, pe care Radu cel Mare o ridicase în inima Țării Românești, sfida legile Imperiului otoman, iar înălțarea ei valora aproape cât o bătălie câștigată pe câmpul de luptă. Vreme de opt ani (1501-1509), domnitorul îl va ține aproape pe tânărul postelnic Neagoe care răspundea de paza odăii domnești, primind și prezentând domnitorului pe soli și traducând spusele lor. Poate că în ceasurile de răgaz, Radu cel Mare îi vorbise junelui principe despre comorile de artă pe care le descoperise în apusul Europei și totodată îl încredința că în fața cumplitului iureș al Imperiului islamic, antichitatea greco-romană și umanismul renascentist nu puteau sta drept stavile. Doar tăria de granit a credinței strămoșești mai putea dăinui în calea tăvălugului păgân. Biserica devenea mai mult ca oricând cetatea sufletului neamului și mărturisitoarea luptei sale pentru înveșnicire.

 

ȚARA ROMÂNEASCĂ, ÎN LUMINA BIZANȚULUI CU PATRIARHUL NIFON

O Biserică întărită și bine chivernisită echivala pe atunci cu o armată puternică. Voievodul Ștefan cel Mare al Moldovei intuise acest adevăr de când își luase ocrotitori ai oștirii pe Sfinții Gheorghe și Dimitrie. În Țara Românească, Radu cel Mare îi urmează exemplul cerând sultanului permisiunea de a-l aduce în țară în anul 1503 pe cel mai mare luptător pentru credință și rezistență creștină din câți urcaseră pe tronul Patriarhiei ecumenice după căderea Constantinopolului, pe patriarhul Nifon al II-lea. Răscumpărat cu aurul curții domnești de la Târgoviște, după ce fusese exilat a doua oară la Adrianopole pentru intransigența cu care își apăra principiile de viață morală, patriarhul Nifon acceptă să urce pe scaunul Mitropoliei Ungrovlahiei, fiind cinstit ca un împreună conducător al țării. Pentru întâia oară, un fost patriarh ecumenic devine, grație împrejurărilor istorice incerte, întâi-stătătorul Bisericii din Țara Românească, aducând cu sine moștenirea duhovnicească a tradiției Bizanțului, precum și dorința Bisericii ecumenice de a salva și de a continua această tradiție. Prezența patriarhului ecumenic, fie el și în postura de patriarh „în retragere”, alături de domnul Țării Românești, amintea de guvernarea de odinioară a Imperiului creștin, când alături de bazileu se afla patriarhul. Radu cel Mare devenea în felul acesta un nou „bazileu”, iar Țara Românească se înfățișa ca un pământ ocrotit de Dumnezeu, spre care creștinătatea robită privea ca la un liman al izbăvirii. „Fostul Patriarh ecumenic este cea dintâi mare personalitate a lumii creștine, supuse imperiului care descoperă noua funcție a pământului românesc: de citadelă necucerită a dreptei credințe și a civilizației creștine din Europa sud-estică și din Orientul apropiat. Pe urmele lui Nifon vor păși, timp de secole, numeroși alți mari ierarhi, cărturari, oameni politici din lumea creștină supusă. Pentru toți, pământul românesc va apărea așa cum pentru prima oară îi apăruse lui Nifon: placa turnantă a rezistenței creștine, rezistență ce se putea transforma, la un ceas hotărât de Dumnezeu, în ridicarea armată pentru așezarea crucii pe Sfânta Sofia. Eroul acelei ridicări avea să apară abia la sfârșitul secolului și va fi Mihai Viteazul. Dar pregătirea lui începe acum” (Arhim. Ciprian). Cu siguranță că în cei doi ani cât a cârmuit Mitropolia Ungrovlahiei, patriarhul Nifon a găsit în sufletul tânărului postelnic Neagoe, pământul roditor din care avea să crească nestingherit vlăstarul credinței ortodoxe. „A fost cel ce i-a transmis adânca lui cunoaștere teologică, patosul moral și gândirea politică a Bizanțului, pe care o cunoștea desigur, fiindcă se ocupase vreme îndelungată cu copierea de cărți și nu-i vor fi scăpat Sfaturile lui Agapet către Împăratul Justinian sau Învățăturile lui Vasile Macedonul, sau Scrisoarea Patriarhului Fotie care se citea și prin mănăstiri. Bizanțul, adus ca într-o raclă vie în sufletul și gândul patriarhului, își găsise omul în stare să-l facă a renaște! Umbrele basileilor coborâseră către el, spre a redeveni vii în acest fiu de domn român care-și aștepta în liniște ceasul” (Arhim. Ciprian). Continue Reading »