Posts Tagged 'trecerea la Domnul'


SINAXAR 16 IUNIE: Părintele Justin Pârvu. Un jurnal al ultimelor zile, de Monahia Fotini


iustin parvuŞi s-a dus lumina noastră, s-a furat nădejdea noastră. Moartea a furat-o pe ea. O, lucruri nefireşti şi negrăite, pline de durere şi de tânguire! Cum a murit cel ce a înviat sufletele noastre din moartea păcatelor? Cum a încetat să bată inima celui ce bătea în pieptul unui neam întreg? Cum te vom îngropa, Părinte? Cum să îţi îngropăm zâmbetul cald şi mâinile care au binecuvântat creştetele noastre? Cum să îţi închidem ochii dulci cu care ne înconjurai pe noi şi gura ta cea grăitoare de adevăr? Cu ce mâni ne vom atinge de trupul tău curat de patimi? Sau cu ce cântări vom cânta ducerea ta dintre noi, Părinte, cel care ne-ai încântat inimile şi ne-ai alinat durerile? Ce limbă va putea grăi tainele şi minunile tale? Ce minte le va cuprinde pe ele? Cum ai apus, lumina sufletelor noastre?

Acestea erau gândurile şi simţirile ce năpădeau inimile noastre, ale celor câţiva ucenici şi câteva cadre medicale, ce stăteam cu frică şi cutremur la căpătâiul Părintelui nostru iubit. Răsuflarea din ce în ce mai greoaie, aparatele ţiuind din ce în ce mai des, aşteptam cu toţii cu frică şi cu cutremur clipa despărţirii. O clipă de coşmar ce parcă nu ne venea să credem că o trăim. Mă rugam încă să fie doar un vis.

Începutul Golgotei. Primele semne ale bolii

Cu doar două luni în urmă, Părintele era acelaşi, vioi, puternic, primea pelerinii până la miezul nopţii, gura sa sfinţită glăsuia sfaturi şi învăţături, ochii lui zâmbeau încă împreună cu ai credincioşilor. Nimic nu ar fi dat de bănuit că părintele suferă de o aşa cumplită boală. La slujbele de noapte nelipsit ca de obicei, cânta chiar împreună cu noi. Şi deodată primele semne ale bolii au început să se arate: obosea foarte repede, nu mai putea mânca şi cel mai adesea stări de vomă. Iar părintele ne liniştea, asigurându-ne că nu are nimic decât o simplă indigestie. Până la sfârşit, a vrut să sufere discret, în taină, nevrând să supere pe cineva. Nu l-am auzit vreodată plângându-se de vreo durere trupească. Până în ultimul ceas, când îl întreba unul dintre noi dacă îl doare ceva, cu toate că se putea citi pe chipul său durerea din faţa transpirată de suferinţă şi ochii sfârşiţi de durere, Părintele răspundea, clătinând din cap: Nimic!

iustin parvuUltima slujbă de Înviere. „Doar pentru voi dacă mai trăiesc. Cui vă las pe voi”?

Ultima slujbă la care a participat a fost Învierea Domnului, şi aceasta prăznuită nu în mănăstirea lui, ci într-o mănăstire străină, la Căşiel, fiind mai aproape de spitalul unde era internat, în Cluj, de unde cu toţi aflarăm cumplitul diagnostic: cancer de stomac. A petrecut în mănăstirea Căşiel, Deniile mari din săptămâna patimilor şi, deoarece în acea mănăstire nu se cântau cântări psaltice, părintele fiind un mare iubitor de muzică psaltică bizantină, a rugat-o pe maica stareţă (cea care i-a fost ucenica de taină cea mai apropiată, alături în toate suferinţele şi necazurile bătrâneţii, ea însăşi fiind cadru medical) să ne cheme din Petru Vodă pentru a cânta noi slujba Învierii. Aşa s-a şi petrecut. Prin bunăvoinţa Părintelui Serafim şi a maicilor din mănăstirea Căşiel, am săvârşit slujba Învierii împreună şi atunci l-am auzit pentru ultima dată pe Părintele strigând, cu glasul stins de durere dar care emana dragoste parcă mai mult ca oricând: Veniţi de luaţi lumină! Toată slujba aceea de Înviere a fost împletită cu lacrimi, simţind cumva că va fi ultima Înviere săvârşită împreună aici, pe pământ. Însuşi părintele părea şi el trist. Numai sfinţia sa ştie câte eforturi o fi făcut să reziste în acel scaun până la sfârşitul slujbei. După slujbă părea oricum epuizat şi l-am întrebat de ce este trist? Părintele a răspuns: Sunt trist pentru că nu sunt împreună cu fiii şi fiicele mele din Petru Vodă, în mănăstirea mea.

Cu  o zi înainte ne spovedisem şi îl rugam pe părintele că dacă Domnul va dori să îl ia la El, să Îl roage să îl mai ţină o perioadă pentru noi, ucenicii lui, să nu ne lase orfani. Părintele, zâmbind, a răspuns: „Păi aşa mă gândeam şi eu, doar pentru voi dacă mai trăiesc. Cui vă las pe voi”? Această frământare părintele o avea demult şi ne mai împărtăşea uneori teama – ce se va întâmpla cu mănăstirea după plecarea sa la Domnul, în ce relaţii vom fi cu Mitropolia, câţi ne vor iubi şi cum se vor manifesta cei ce ne urăsc, iar ceea ce nu-şi dorea sigur era să nu ne risipim.

Ne-am despărţit la mănăstirea Căşiel, Părintele plecând spre „tăiere” iar noi spre mănăstire şi cu sufletul la gură, l-am întrebat: Părinte, ce să facem pentru sfinţia voastră? Părintele a răspuns cu multă căldură: Privegheaţi pentru mine! Şi au plecat. Imediat m-am dus cu mintea tot la Mântuitorul în gradina Ghetsimani, când îi mustră pe apostoli pentru că nu au privegheat un ceas cu el. Şi mă gândeam cu spaimă: Doamne, oare Părintele se duce spre Golgota?

la spitalExamenul operaţiei. „Doamne, treacă acest pahar de la mine dacă este cu putinţă”

Urma operaţia – o problemă spinoasă şi cel mai greu examen, cred eu, din viaţa tuturor vieţuitorilor celor două obşti, de călugări şi de maici. Toată suflarea mănăstirii, de la mic la mare, a fost în această perioadă de cruntă suferinţă pentru păstorul ei, într-o neîncetată priveghere şi rugăciune. Câtă osteneală şi câte lacrimi nu au curs pe pământul din Petru Vodă?! Privegheri de noapte, masluri, paraclise, acatiste, neîncetat se săvârşeau rugăciuni, o nevoinţă peste firea noastră aproape, pe care numai dacă iubeşti cu adevărat o poţi săvârşi. Atâta unitate şi rugăciune nu ştiu să fi fost vreodată în mănăstirea Petru Vodă.

Atât medicii cât şi ucenicii i-au explicat Părintelui Justin riscurile majore ale operaţiei: ori anestezia, ori recuperarea postoperatorie. Cu lacrimi în ochi ucenicii cei mai apropiaţi care l-au însoţit la spital, îl rugau să nu se opereze totuşi, existând riscul să nu se mai trezească din operaţie. Această teamă era uriaşă. Părintele însă a vrut să se opereze. Personal cred că Părintele Justin s-a asemănat în acest moment de decizie tot cu Mântuitorul în grădina Ghetsimani, când cuprins de suferinţă L-a rugat pe Tatăl Său ceresc: „Doamne, treacă acest pahar de la mine dacă este cu putinţă. Dar nu voia Mea să se facă , ci voia Ta”. Aşa cred că a simţit şi părintele. A dorit să mai trăiască, pentru a mângâia sufletele necăjite ale ucenicilor săi, dar a lăsat în voia Domnului hotărârea. Sfinţia sa a încercat să se trateze pe cât era omeneşte posibil.

Nu acuzăm pe nimeni de rea intenţie sau premeditare. Atât doctorii cât şi asistentele din spital erau pur şi simplu fermecaţi de sfinţenia şi harul Părintelui Justin, pe care îl emana în jurul său, încât şi cei mai necredincioşi se lăsau pătrunşi de puterea harului său şi îl îndrăgeau pe loc. Asta este o altă poveste – câţi doctori şi asistente şi-au schimbat viaţa doar îngrijindu-l sau cunoscându-l pe Părintele Justin. Înainte de operaţie, chirurgul care urma să îl opereze l-a întrebat cu frică, aproape tremurând de emoţie: Părinte, sunteţi sigur că vreţi să vă operăm? Părintele, ca dovadă că nu se temea de moarte, a răspuns în acelaşi ton glumeţ cu care eram obişnuiţi: „Măi, nu îţi face griji. Doar bisturiul să nu fie ruginit. În rest… nu mor acum. Mă aşteaptă 150 de fete şi 80 de băieţi acasă”. Continue Reading »



ASPAZIA OȚEL PETRESCU – ÎN VORBELE DUHOVNICULUI EI, PĂRINTELE CONSTANTIN CATANĂ


„DE MOARTE NU MĂ TEM, CI SĂ O PRIMIM FRUMOS ȘI CU FLORI”

În ce împrejurări ați cunoscut-o pe Doamna Aspazia și în ce an?

Vă mulțumesc că-mi oferiți posibilitatea de a spune și eu câteva vorbe de suflet despre cea care a fost Aspazia Oțel Petrescu, fiica mea duhovnicească, ce a fost atât de incomodă, mai toată viața, pentru cei fără de Dumnezeu și fără de Biserică, chiar până-n ultima clipă a vieții ei, dar care a ieșit din această viață, fiind descătușată de orice vină prin cele trei Sfinte Taine: Mărturisire, Euharistie și Maslu.

Și dacă la slujba de înmormântare s-a întâmplat ca să nu spun nimic, că așa s-a vrut, iată că acum, pot spune ce a trebuit să rostesc atunci tuturor celor prezenți, rude, prieteni, cunoscuți și celor credincioși, care au iubit-o și au avut-o la evlavie.

În anul 1977, am fost numit muzeograf, bibliotecar și preot slujitor al Episcopiei Romanului și Hușilor (astăzi Arhiepiscopie), când Aspazia Oțel Petrescu mi-a cerut binecuvântarea de a-mi deveni fiică duhovnicească. Evident, nu știam nimic despre viața ei, dar esențial pentru mine, ca preot, era faptul că dânsa își căuta duhovnic căruia să-i încredințeze sufletul, inima și viața cu cele bune și rele, își căuta absolvirea de păcate, căuta mântuirea. Și, de atunci până în ziua când a plecat la cele veșnice, Doamna Aspazia a rămas credincioasă și supusă duhovnicului ei.

Care a fost prima impresie pe care v-a făcut-o?

Prima impresie a fost aceasta: că aveam în fața mea o creștină curată și adevărată, încărcată de durere, de doruri neîmplinite care purta în traista sufletului ei o grămadă de griji pentru țară, pentru neam și pentru Ortodoxie. Iar, celor care nu i-au cunoscut sufletul și viața și care au asistat și asistă la adormirea societății românești și care se întreabă cine a fost Aspazia Oțel Petrescu, cine a fost cea care le-a dat nesomn și zvârcolire, celor care nu sunt și nici nu au fost cu Dumnezeu și cu Adevărul Ortodoxiei, eu le spun că: Aspazia Oțel Petrescu a fost o valoare creștină, ce a reușit să trezească prin cărțile și articolele scrise, pe tinerii și vârstnicii din orașul Roman și din țară, făcându-i să înțeleagă de ce ar trebui iubite țara, neamul și Ortodoxia. Continue Reading »



Viața Părintelui Ilie Lăcătușu, alcătuită de maicile de la m-rea Paltin Petru-Vodă


sf. ilie lacatusu 1Sfântul Ilie Lăcătuşu, noul mărturisitor din temniţele comuniste – sfântul cu moaşte întregi din România

Tinereţe, împodobită cu virtuţi
Părintele Ilie Lăcătuşu s-a născut într-o zi sfântă, s-a născut de Sf. Ierarh Nicolae, pe 6 decembrie 1909 şi a văzut lumina zilei într-un sat din Oltenia, în satul Căpătâi.
A provenit dintr-o familie cu mulţi fraţi, şi de mic copil i s-au cultivat dragostea şi apropierea de Dumnezeu. Mama era o femeie deosebit de evlavioasă, iar tatăl era cântăreţ bisericesc şi avea mare grijă să ducă copiii să se roage la biserică în zile de sărbători, să le semene în suflete această dragoste de Dumnezeu şi mai ales modul de a-L cunoaşte, de a-L descoperi pe Dumnezeu.
Astfel, tânărul Ilie de atunci, la îndemnul sufletului şi al cugetului dar şi la îndemnul părintelui din satul natal, urmează cursurile Seminarului Sf. Nicolae din Râmnicu-Vâlcea, iar după terminarea acestora, în anul 1930, se înscrie la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, pe care le urmează şi le absolvă cu înalte aprecieri, în anul 1934.
Calităţile sale de nobleţe sufletească se evidenţiază însă din primii ani ai tinereții. Datorită comportamentului său virtuos, părintele a primit la terminarea cursurilor seminarului din Vâlcea, un premiu de virtute: pentru înaltele virtuţi care îl distinge de colegii săi.
În anul 1930 se înscrie la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Pe lângă înclinaţia deosebită pe care o avea pentru aprofundarea cursurilor dobândite şi pentru cultivarea unor înalte virtuţi morale şi spirituale, a dovedit şi o preocupare atentă pentru semnele timpului, pentru că în anii aceia România se afla în toiul unor frământări sociale mai deosebite. Continue Reading »