Posts Tagged 'teologie'


PĂRINTELE ILARION V. FELEA ÎN DOSARELE SECURITĂȚII. APOLOGIA CREȘTINISMULUI ÎN FAȚA DOCTRINEI MATERIALIST-COMUNISTE


Fragment. Răspunsuri la tezele materialiste ale lui G. A. Gurev și Lenin

Teză: Dacă voința divină ar interveni în lume, s-ar călca legile naturii și am ajunge în haos. S-ar nimici legile naturii și am ajunge în haos.

Răsp.: Dar intervenția omului în natură pentru a o supune și a o forța să dea rezultate (efecte) peste voia și puterea ei: medicamentele și oțelurile, nu duce în haos? Libertatea se nimicește când susținem că materia determină spiritul, deoarece materia lucrează mecanic; numai spiritul cugetă și lucrează liber[1].

 Teză: Alte raționamente: dacă totul vine de la Dumnezeu, tot ce face omul e pe placul lui Dumnezeu? Dumnezeu e cauza tuturor, bune și rele. Dacă Dumnezeu e atotbun și atotputernic, de ce admite pe satana și tolerează răul? Din slăbiciune sau din neștiință? (Gurev)

Răsp.: Pentru că fără libertate, nu există cultură. Numai omul face abuz de libertate și răpește prin tiranie libertatea Duhului. Dumnezeu respectă libertatea și prin aceasta demnitatea omului. Dar omul abuzează de acest privilegiu. Prin urmare, Dumnezeu „tolerează” răul, nu din slăbiciune, nici din neștiință, ci pentru că respectă libertatea și demnitatea spiritului liber – bun sau rău – dar prin aceasta cu atât mai mult îi accentuează răspunderea morală față de faptele lui, bune sau rele.

Teză: În natură există paraziți, cruzime și „haos înspăimântător”, inegalitate, exploatare, sclavagism, feudalism, capitalism, asuprire, nefericire, sărăcie, șomaj, ignoranță, războaie. Religia „învață oamenii să nu reflecteze asupra nedreptăților sociale”, să creadă că Dumnezeu trimite toate relele spre binele oamenilor”. (Gurev, p. 44-46)

Răsp.: Model de gândire superficială. A spune că religia oprește oamenii să reflecteze asupra nedreptăților sociale și a acuza natura de toate relele din lume și a susține că Dumnezeu trimite toate relele spre binele oamenilor, înseamnă a da drumul gurii să vorbească și mâinii să scrie fără controlul minții sănătoase, la întuneric și nu la lumina adevărului. A spune că în natură există „un haos înspăimântător”, înseamnă a-ți bate joc de natura în care trăiești și de toți învățații naturaliști, fizicieni, chimiști, astronomi, etc. care au descoperit și descoperă neîncetat nenumărate exemple, modele și dovezi de ordine, frumusețe și înțelepciune. Din haos cosmos: haos este numai în capul pseudo-învățaților.

Teză: Orice religie este o abdicare de la rațiune. Biserica vrea să transforme oamenii în animale, fără de rațiune, asemenea măgarilor și oilor. „Religia e somnul spiritului omenesc. În religie, omul are ochi ca să nu vadă, ca să rămână orb; el are rațiune ca să nu gândească, ca să rămână prost”. (Feuerbach, vezi la Gurev, p. 40-41)

Răsp.: Așa vorbește despre religie numai un om care prin astfel de cuvinte se caracterizează pe sine și batjocorește ceea ce nu poate învinge și nu vrea să înțeleagă. Vorbind astfel despre religie și despre Biserică, Feuerbach ofensează pe toți învățații creștini și pe toți oamenii religioși, care fără să renunțe la rațiune, și-au păstrat și practicat religia. Sau toți aceștia au greșit sau Feuerbach a fost orb în fața luminii și a gândit prost.

Teză: De ce Dumnezeu nu a făcut pe toți oamenii frumoși, înțelepți și puternici? De ce a făcut seceta în Sahara și fluviile se varsă în Oceanul înghețat? De ce sunt cutremure și erupții vulcanice, inundații, furtuni, mlaștini și deșerturi? De ce sunt țânțari, păduchi, muște, ploșnițe, șoareci și alți dăunători? De ce sunt buruieni și ierburi rele, cărbuni ascunși în pământ și muncă grea? Nu avem răspuns. Pentru că nu există Dumnezeu”. (Gurev)

Răsp.: Toate își au rostul lor, nu totdeauna cunoscut. Multe, dacă nu toate relele din natură și din societate vin și din pricina omului. Altele sunt ca să dea omului prilej de hărnicie, cumințenie, virtute. Dumnezeu nu a făcut toți oamenii frumoși, înțelepți și puternici, pentru că El a făcut numai primul om și de la Adam, toți se nasc după legile date de Dumnezeu, astfel că frumusețea, înțelepciunea și puterea să fie și meritul lor, nu numai al lui Dumnezeu, iar lipsa și paguba lor să fie din lipsa virtuților și a darurilor lui Dumnezeu, rușinea și pedeapsa lor (a viciilor lor).temnita

Teză: Ce fel de Dumnezeu e Acela care i-a silit pe oameni să-L ucidă pe Dumnezeu pentru ca ei să-L recunoască pe Dumnezeu?, întreba Diderot. Moartea lui Hristos a făcut pe oameni mai fericiți?, întreba Gurev. Dacă învățătura lui Hristos nu ar fi o „născocire” omenirea nu ar cunoaște războaiele, foametea, bolile, șomajul, exploatarea care toate decurg inevitabil din învățătura religioasă. (Gurev, p. 30)

Răsp.: Relele sociale nu există din cauza religiei, ci tocmai pentru că nu toți ascultăm de învățătura lui Hristos sau de-a dreptul o călcăm și o batjocorim, în loc să o trăim. Moartea lui Hristos a mângâiat și mângâie nenumărate suflete îndurerate, neasemănat mai multe decât fericește învățătura lui Gurev. Dumnezeu nu a silit oamenii să-L răstignească pe Hristos, ci Hristos a primit moartea ca să arate cât de răi sunt oamenii când se urăsc în loc să se iubească și cât de bun și iubitor e Dumnezeu, chiar și când oamenii sunt răi.

 [1] Frag. selectate din Dosarul CNSAS, Manuscrise Felea Ilarion Virgiliu, nr. file 181, pp. 157-164.



EDITORIAL: Primejdia întrunirii Sinodului Panortodox din Creta. Apostazia de la Teologia Sfinților Părinți, de Monahia Fotini


ceb1ceb303De ce reprezintă o primejdie acest Sinod?

Orice creștin ortodox trebuie să știe că fără dreaptă credință nu ne putem mântui, că în afara Bisericii, care este Trupul lui Hristos, nu este mântuire. De ce? Pentru că «cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică» – spune Însuși Domnul nostru Iisus Hristos în Sf. Evanghelie (Mc. 3:29). Iar Sf. Ioan Gură de Aur ne tălmăcește foarte limpede acest cuvânt, numind pe eretici și pe dascălii mincinoși care nu învață drept cuvântul Adevărului, nu doar lupi și tâlhari, ci „luptători împotriva Duhului și hulitori ai Duhului harului. Acestora nu li se va ierta nici în veacul de acum, nici în cel viitor”[1]. Învățătura de credință ortodoxă nu este una omenească, nu este inventată de vreo minte omenească, oricât de genială ar fi ea. Învățătura ortodoxă este revelată, descoperită de Dumnezeu, Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți, prin Sfânta Scriptură și Sfintele Canoane stabilite prin Sinoade Ecumenice. Sfinții Părinți au numit canoanele cârma Bisericii, după care se ghidează corabia mântuirii de la care nu putem să facem niciun rabat. Dogma ortodoxă este una revelată prin Duhul Sfânt, Sfinților Părinți care au ajuns la vederea lui Dumnezeu prin sfințenia vieții lor, adică Părinților îndumnezeiți. Însă nu dogma în sine mântuiește. Este nevoie și de trăire, de făptuire ortodoxă, ca să ajungem la curățire, luminare și mântuire. Fără conștiința ortodoxă dreaptă, nimeni nu poate ajunge la mântuire, de aceea dogma este o condiție obligatorie pentru a făptui, pentru a ne putea curăți de păcate în vederea mântuirii. De altfel, dogma nu s-a revelat decât celor ce au trăire duhovnicească, celor ce au ajuns la vederea lui Dumnezeu, urmând ca cei ce nu au ajuns la această trăire să respecte rânduielile și canoanele statornicite și hotărâte de Sfinții Părinți. Înșiși Sfinții Apostoli predau episcopilor Dumnezeieștile Canoane, ca pe o lege sfântă, spunând: „Episcopilor, acestea s-au rânduit vouă pentru Canoane de către noi. Voi însă rămânând într-însele, vă veți mântui și pace veți avea, iar nesupunându-vă vă veți munci și luptă unii cu alții necurmată veți avea, plata neascultării cea cuvenită luând-o”[2].

Așadar viețuirea și dogma sunt împreună, „viață – dogmă – viață”, după cum spune Sf. Simeon Noul Teolog, care subliniază că temelia dogmei este viețuirea, experiența duhovnicească a Sfinților Părinți. Baza Sinoadelor Ecumenice o reprezintă experiența Părinților îndumnezeiți, prin care a lucrat Harul lui Dumnezeu, iar nu o teorie anume. Baza Sinoadelor nu este Sinodul în sine, o adunare de episcopi care hotărăsc în unanimitate conți- nutul canoanelor. Să nu uităm că au fost și sinoade false, numite tâlhărești în tradiția Bisericii. Nu este sfânt Sinodul în sine, după cum remarca Mitropolitul Ierotheos Vlachos[3], ci Sfinții Părinți sfințesc Sinodul. Baza Bisericii nu sunt Sinoadele în sine, ci Sfinții Părinți. Atunci când într-un Sinod există Părinți luminați de Duhul Sfânt, care au rugăciune și vedere dumnezeiască, aceștia sunt Sinodul. Așa cum la Sinodul I au fost Sf. Atanasie și Sf. Spiridon, la al II-lea – Sfinții Grigorie Teologul și Grigorie al Nyssei care s-au bazat pe teologia Sf. Vasile cel Mare, la Sinodul al III-lea a fost Sf. Chiril al Alexandriei, la al IV-lea – Papa ortodox Leon, la al V-lea și al VI-lea s-au bazat pe teologia Sf. Maxim Mărturisitorul, la Sinodul al VII-lea – pe teologia Sfinților Vasile cel Mare, Ioan Damaschin și Teodor Studitul, la Sinodul al VIII-lea a fost Sf. Fotie cel Mare și la Sinodul al IX-lea – Sf. Grigorie Palama.

Întotdeauna bazele Sinoadelor au fost Părinții îndumnezeiți, în măsura în care acești Părinți aveau vederea lui Dumnezeu. Sfinții Părinți sunt cei care dau validitate Sinoadelor și nu invers, așa cum nuanțează foarte corect și Mitropolitul Ierotheos: „rostim la slujbe pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri”… și nu „ale Sinoadelor noastre”. De aceea îi sărbătorim pe Părinții de la Sinoade și nu Sinoadele.

De ce este foarte important acest aspect? Pentru că el ne ajută să facem diferența între un Sinod Sfânt și un sinod tâlhăresc. Părinții Sfinți, ajunși prin asceză și rugăciune la luminare și îndumnezeire, statornicesc prin Duhul Sfânt care sălășluiește întru ei, dogmele cele sfinte și drepte. Părinții care nu au avut lucrarea Duhului Sfânt în inimile lor, având mintea întunecată de patimi, neputincioși în a vedea lumina Dumnezeirii, au rătăcit de la Adevăr, falsificând dogmele sfinte, cugetând strâmb după duhul lumesc, al filosofiei omenești, iar nu după înțelepciunea Duhului Sfânt. Aceștia din urmă niciodată nu vor lua hotărâri drepte atâta timp cât cugetă cele deșarte, iar nu cele dumnezeiești.

Sfinții Părinți se adunau în Sinoade ecumenice sau locale, atunci când apăreau erezii în sânul Bisericii. La acele Sinoade erau dispute între teologii Harului și teologii falși, întunecați la minte, din pricina patimilor. Sinoadele tâlhărești sunt produsul minților întunecate ale teologilor speculativi, pe când Sinoadele Sfinte sunt lucrarea Harului lui Dumnezeu prin Părinții purtători de Duh Sfânt. Chiar dacă în timpul sinoadelor tâlhărești, adevărații mărturisitori și trăitori ai Bisericii erau prigoniți, exilați, întemnițați, Dumnezeu niciodată nu a lăsat și nu va lăsa Biserica Sa, pe care nici porțile iadului nu o vor birui, călăuzind-o neîncetat acolo unde sunt Harul și adevărul, în temniță sau catacombe. Întotdeauna Biserica a avut Sfinți Părinți, apărători și păzitori ai Harului și Adevărului, care au menținut-o vie până astăzi. Continue Reading »