Posts Tagged 'temnitele comuniste'


Virgil Maxim – poetul isihast al temniţelor comuniste. Testamentul ishast lăsat neamului românesc


Din relatările sale, din relatările celorlalţi camarazi dar şi din poemele sale mistice, reiese limpede că Virgil Maxim dobândise rugăciunea inimii. Un dar atât de mare şi de râvnit până şi de isihaştii şi pustnicii cei mai din adâncuri, care cu anevoie dacă ajunge câte unul la această măsură. Ce virtuţi a avut Virgil Maxim de i-a întrecut până şi pe mulţi dintre pustnici şi monahi? Am putea spune că răbdarea prigoanei temniţei, dar prin ea au trecut şi alţii… Virgil Maxim este unul din cei care a lucrat cu luare aminte această rugăciune şi a căutat cu tot sufletul unirea cu Mirele Hristos. Din poemele sale reiese limpede la ce stadiu al unirii ajunsese.

Despre aceste poeme Părintele Liviu Brânzaş spunea: „Fără a intenţiona de a face literatură, şi cu atât mai puţin poezie (după propria-i mărturie), Virgil Maxim a creat în perioada detenţiei nişte sinteze sub forma de metaforă ale unor stări şi stadii de viata duhovnicească. Pe toate le-a notat într-un caiet, ascuns/zidit de teama unei rearestări într-un perete de beton (când lucra ca zidar la construirea unui cămin de nefamilişti, la Brazi). Dar după decembrie 1989 le-a putut reconstitui numai pe unele, cele complete fiind editate în 1992, din datoria de a aduce în faţa lumii româneşti prinosul de har al suferinţei: Când te vei împărtăşi din potirul mistic al acestor poeme ale credinţei, poate vei simţi în adâncul sufletului un impuls tainic de a îngenunchea. Nu te sfii s-o faci, căci poezia lui Virgil Maxim este o rugăciune profundă rostită pe Golgota unei tinereţi martirizate”. 

Cu ciobul minţii, Doamne,m-am apucat să car Lumina Tacu ciobul minţii meleîn bojdeuca mea…Şi… nu ştiu ce-am făcut fiindcă, din ziuaşi chiar din ceasu-n care-am început,i se cojesc pereţiişi cade toată tencuiala ei de lut!… Doamne,m-am apucat să car Lumina Tacu ciobul minţii mele…Şi-acum, zidirea mea, pe Stâlpii-Înţelepciunii o-nnoiescşi-aşez Icoană, Chipu-Împărătesc, Al Celui-ce-a-făcut, cu darul Lui,Din ciobul minţii meleTron Ceresc!…

Această poezie reprezintă stadiul de pregătire a minţii prin despătimire, prin cojirea pereţilor, şi omorârea omului vechi, cum frumos o numeşte V. Maxim: „căderea tencuielii de lut”. Poetul şi martirul descoperise că fără curăţirea minţii şi a inimii prin lucrarea despătimirii sufletului, unirea mistică cu Hristos nu este posibilă în adevăr. Prin asceza temniţei şi însuşirea cu mulţumire a suferinţei, V. Maxim ajunge la măsura evanghelică deplină, a dragostei desăvârşite de aproapele, ce te sileşte să-l iubeşti şi pe vrăjmaş, deopotrivă ca pe prieten. Această bucurie „împlinită a durerii” se desprinde din poemul Eli, Eli …(Isihas):

Îmi cânt bucuria împlinită-a durerii…

Săgeţi de lumină îmi sfâşie beznele…

Osânda, mi-o fac ispăşiri “primăverii” ,

Butucul-răbdării îmi sângera gleznele !…

 Întâi am întins doar o mână în Cruce …

şi jocul îmi place … şi totuşi mă doare!…

Eli…, nu Te duce!

Sub hula mulţimii simt spinii ninsoare!…

Eli…, Eli…,

lama sabahtani!…

Eli, Tu…

sau…

eu…

Cine moare?!…

Iată şi însemnările sale: „A accepta şi a te bucura în suferinţă însemnează a iubi şi a ierta pe cei ce, oferindu-ţi cununa de spini, te încununează cu lumina binecuvântării cereşti, adăugându-te ca parte conştientă la jertfa trupului (mistic) al lui Hristos, la Biserica lui Dumnezeu. Fără această acceptare conştientă a suferinţei în viaţa aceasta, în numele lui Hristos, intrarea în Viaţa-Veşnică nu este posibilă. Fiindcă neacceptarea conştientă a suferinţei însemnează protest sau revoltă împotriva Dumnezeirii, Proniei, care prin pedagogia Să, caută intrarea ta în raporturi normale (curate, sfinte) cu Sine, raporturi de la Creator la creat, de la Tată la fiu, şi nu de la Tiran la rob sau de la Stăpân la slugă”.

Pornit pe anevoiosul drum al prigoanei temniţelor comuniste, V. Maxim îmbrăţişează Potirul suferinţei, îl gustă încrezător în făgăduinţa nepieritoare a Mântuitorului Iisus Hristos şi astfel primeşte haine noi, haina curăţiei, „straiul de sărbătoare” al despătimirii care îl face vrednic de a intra la Cina Nunţii mai presus de fire, a Mielului, a Fiului de Împărat. Aceasta este poezia „Nuntaşul Cerului” – o tâlcuire isihastă a parabolei Mântuitorului, o poezie din care se revarsă stările de har de care era cuprins, o dragoste îmbătătoare între Mirele Hristos şi sufletul ca o mireasă a harului divin. 

virgil maximNuntaşul Cerului

„Fericiţi cei chemaţi la Cina-Nunţii-Mielului (Apoc. 19, 9) Mi-am făcut inima alăută şi cuvântul arcuşsă-ţi cânt, o, Mire, în viaţa aceasta– noapte de îndelungă priveghere –cântarea mult plăcută… Imn şi dulceaţăîn gura celor vii, nu celor morţi,sosiţi din patru Răsărituri ale lumiisă Te slăvească în Cetatea Taprin cele Patru Porţi…Dar,vrând să gust şi eudin vinul Bucurieiîn cântul meuîn ritmul melodiei,îmi făuresc Potirul… Lucrez cu FOCULsă-i lămuresc metalul preţiospe care valul lumii – puhoi nesăţios –l-a învârtoşat cu zgură şi mătrăgună…Şi-l curăţesc, îl şlefuiesc,să mi-l desăvârşesc La Nunta-Păcii-Veşniciei-Talesă nu lipsesc!…Nuntaş al Vieţii-fără-de-sfârşitm-am socotit nevrednic să cutezsă nu mă-mbrac în Strai-de-Sărbătoare…De-aceea, Mire,potirul meu e-o floareîn care-am pusun Gând,un Cântec,un Izvor. Un Gând, Credinţa mea în TineUn Cântec, Nădejdea meaîn Cel-ce-Este, în Cel-ce-a-Fost, în Cel-ce-Vine!Şi un izvor, din care, bând,în Dragoste să fiu nemuritor!… De-aceea, Mire,mi-e ochiul minţii meleVatră-de-Jăratec!Cutezător, Albastră-Înţelepciunea am pus-O dinadinsBerbec-întâi-născut, în Rug-încins… Tainic s-O jertfescpentru Dorul inimii mele!…Ştii, ea mereuîn nebunia dragosteia cerut viaţă din Viaţă-de-Dumnezeu!… Acesta este Cântecul meu, Mire!…Numai Tu îl ştii!Pentru Tine-l cânt,în simţire!…E Cântecul Măreţului-Ospăţ-Împărătesc, Unde mâncarea şi băutura este Lumină! Nuntaşii,Bucuria n-o plătesc!…Cine are Potirulsau ştie să cânte,să poftească!Să intre la Cină!Numai cine are Potirulsau… ştie să cânte…

Prigonirile din libertate

cu familiaSe ştie că V. Maxim a dorit foarte mult să intre ca monah în mănăstire, dar Securitatea nu i-a permis aceasta. Jinduind să-şi împlinească menirea de dascăl, acceptă propunerea de a intra ca suplinitor pe catedra de limbă franceză a şcolii din Sălciile. Acceptă postul doar cu condiţia de a fi lăsat să-şi urmeze glasul propriei conştiinţe în educarea elevilor şi fără ocolişuri îşi mărturiseşte autorităţilor vremii, principiile creştineşti în care crede: „Domnule inspector, am accentuat pe domnule, nu vă supăraţi, nu pot accepta numirea. Am făcut şcoală creştină. Dumneavoastră, respectiv regimul actual, faceţi învăţământ ateu. Eu nu pot servi acest regim”. „Nu, tovarăşe! Dumneata nu faci educaţie, numai instruire. Predai lecţiile după manual şi atâta tot. Nu-ţi face probleme! Fii realist, tovarăşe!” „Domnule inspector, tocmai pentru că sunt realist, nu pot accepta. Nu se poate despărţi instrucţia de educaţie! Eu nu pot forma roboţi!”[1] La insistenţele părinţilor dornici să nu se mai despartă de fiul lor, acceptă propunerea, însă este destituit din învăţământ după ce montează balada Mioriţa în viziune creştin-românească pentru concursul dintre satele Ciorani şi Sălciile din cadrul Cântării României. În primăvara anului 1965 se căsătoreşte cu fiica dascălului din comuna Grădiştea, Petruţa, iar în 1968 Dumnezeu le va dărui o fetiţă, care va purta numele Sfintei Muceniţe Tatiana. Continue Reading »



Doamna Zoe Rădulescu: „Forța rugăciunii este absolut de neimaginat”


Mărturii din Gulagul comunist

Doamna Zoe Rădulescu, ce părere aveți despre fenomenul Pitești?

Dacă stai să analizezi fenomenul Pitești, nu a fost făcut după ureche: „Hai să batem!”. Acolo a fost bătaie științific aplicată până la limita la care poate suporta omul, cu desființarea psihică a omului astfel încât omul să nu mai aibă niciun fel de respect față de el, să nu se mai iubească, să nu se respecte. Dimpotrivă! Când ai creat un astfel de om, prin teroare, l-ai terminat. Și totuși oamenii ăștia au găsit resurse în ei și între ei și s-au ajutat pentru că îmi povestea dl. Cușa că el a ajuns la Gherla și aici s-a întâlnit cu Dumitru Bacu, cel care a scris despre Pitești. Și îi spunea: „Nu vorbi cu mine că eu sunt student de la Pitești”. Era ca un animal hăituit care se chircea tot într-un colț și spunea: „Nu vorbiți cu mine”, de frică să nu fie obligat după aceea să toarne ce îi spun colegii de cameră. Și ăsta care crescuse cu el, dormiseră în același pat, făcuseră liceul împreună la Bazargic, era înnebunit. Nu înțelegea ce s-a întâmplat cu prietenul lui. Și încet-încet, cu răbdare, cu dragoste, cu rugăciune, ăsta și-a deschis sufletul și și-a revenit.

Dar destul de greu. Mai toți rămâneau cu trauma aceasta și nu mai vorbeau mulți ani de zile decât în șoaptă sau nu vorbeau deloc.

Da. Mi-amintesc că se citea la Europa liberă de un Paște din anii ’80 și ceva din cartea Patimile după Paști, a lui Eugen Goma. Și în vinerea Paștilor din anul acela au citit episodul în care au fost împărtășiți cu rahat și spovediți cu urină și duminică după prânz, în ziua de Paște, a venit Gogu la noi să-i ureze „La mulți ani” bunicii, că trăia bunica. Și când a plecat, l-am întrebat: „Gogule, așa a fost la Pitești?”. Și s-a făcut cum e haina dumneavoastră, negru la față, s-a întors și din profil mi-a răspuns: „Mai rău!”. Și nu a mai avut forță să vorbească mai mult.

În zilele noastre se vorbește foarte mult de probleme psihologice, de depresii întâlnite mai ales la cei care au avut o copilărie traumatizată. Pe dumneavoastră, totuși, experiențele acestea v-au călit și v-au întărit mai mult. Ce credeți că se poate face ca să nu ai în viața ta repercursiuni de genul acesta?

Din ce îmi amintesc eu și din cât am cunoscut-o, acum târziu, pe Aspazia Oțel, ele acolo au trăit în rugăciune permanentă, rugăciune care vrând-nevrând se răsfrângea și asupra mea.

Deci, rugăciunea întărește într-un necaz…

Categoric. Aspazia Oțel îmi povestea trei lucruri pe care, dacă le asculți, oricât de ateu ai fi, nu poți să spui că nu există Dumnezeu. Eu m-am îmbolnăvit acolo, pentru că nu aveam scutece. Iarna m-au adus de la Constanța într-o dubă de fier, cu mama. Să fi avut 10 zile și m-am îmbolnăvit foarte tare. Și îmi povestea Aspazia Oțel că se uitau la mine și vedeau cum se scurgea viața din mine. Și atunci mama s-a dus la Aspazia și i-a zis: „Pazi, vreau s-o botez. Nu vreau să moară nebotezată. Măcar atât să facem pentru copilul acesta”. Și au încropit botezul acela despre care știți. Nu am avut scutece, nu am avut medicamente, dar pe zi ce trecea după botez, căpătam viață.

zoe raduleanu fotografie familieDeci, așa cum a fost botezul acela, el a lucrat.

Da. M-au încredințat lui Dumnezeu. Apoi, au venit într-un control la ele în celulă. Erau 24 de paturi și le-au răvășit tot: saltele, paiele din ele. Ce era acolo!… Nor de praf și de paie tocate… Știți cum sunt paturile de fier: au picioarele într-un unghi care e gol pe interior. Acolo, ele aveau improvizată o candelă care ardea și n-au văzut-o. Nu au văzut-o. Dar nici candela nu s-a stins și nu s-a răsturnat în toată nebunia aceea pe care au creat-o. După aceea, s-a îmbolnăvit soția lui Codreanu, Lilica. Și era pe moarte și Pazi a zis: „Haideți să-i facem rugăciunea neîntreruptă de 40 de zile”. Și fiecare avea rândul ei și spunea partea ei de rugăciune, 5-10 minute, cât puteau, că nu aveau cum să stea mult pentru că adormeau. Erau foarte obosite. Și spre sfârșitul celor 40 de zile, era o fată mai tânără care era la rând și spunea rugăciunea lângă Lilica, care până atunci era ca moartă: nu vorbea, nu voia nimic, nu bea, nu mânca, doar respira. Și fata aceea, spunând rugăciunea, a început să ațipească și povestește Aspazia că s-au trezit toate într-un răcnet al Lilicăi Codreanu, ce nu și l-ar fi putut imagina. Deci, femeia aceea care nu era în stare să scoată o șoaptă, a răcnit: „Rugăciunea mea!”. Și s-a trezit fata și a continuat rugăciunea, iar Lilica  a trăit până în ’94-’95. Forța rugăciunii este absolut de neimaginat. Continue Reading »



Părintele Justin Pârvu despre sfințenia și martirajul mărturisitorilor din temnițele comuniste


Părintele Justin în dialog cu colegul Dan Lucinescu:

Despre arestările din 14-15 mai

Dan Lucinescu: Părinte, cei de astăzi sunt profund creștini și admiratori ai matale. Nu trebuie să venim cu laude, sunt realități. Mata ai realizat într-o perioadă de timp relativ scurtă unul dintre cele mai puternice centre spirituale din țară. Pentru asta, istoria va menționa că Părintele Pârvu Justin a început viața monahală care a fost întreruptă brutal în 1948, că mata faci parte din generația din 1948, care a fost o generație de sacrificiu. Vreau să-ți aduc aminte, pentru că ai prea multe probleme și s-au estompat suferințele. Ne-am cunoscut într-o cameră din Suceava…

Părintele Justin.: 28!

D.L.: În camera 28 – ce memorie fantastică! – în care Părintele Pârvu era tânăr. Avea 28 de ani, cam așa avea atunci, sau 30 de ani, era plin de bunătate creștină și de har divin. În toată acea vâltoare, după anchete, după procese, după torturi, o figură era luminoasă. Era tânărul preot călugăr Pârvu Justin care stătea pe priciul acela privind undeva spre nesfârșitul forței divine, resemnat, ca un filozof înțelept, fără a se plânge de nimic, nici de mizeria locuitului, nici de mizeria hranei, nici de suferințele la care a fost supus. Și vreau să menționez că după eliberare – eu îmi cer iertare dacă pomenesc lucrurile acestea – pe Părintele Justin, m-am dus să-l văd la mănăstirea Secu. N-am văzut o figură mai tristă, mai adumbrită de nimicnicia aceasta omenească. Era tare supărat și am întrebat: „Părinte, ce faci mata?”. „Eu mă duc în satul meu, eu mă duc la Petru-Vodă și am să rog oamenii să-mi sape acolo în piatră, o văgăună în care să îmi duc necazurile!”. Și după aceea am asistat la cel mai mare reviriment în care s-a văzut că sufletul românesc nu a murit, creștinismul n-a murit. Și oamenii au spus: „Da, Părinte, îți facem o văgăună acolo!”. Și au început să vină zeci de care, sute de care de lemne, au venit arhitecți pentru preotul nostru. Când s-a întors în Petru-Vodă, Părintele Pârvu nu mai era călugărul, ci era martirul lor. L-au îndrăgit oamenii din toată regiunea asta, și cu ajutorul lui Dumnezeu au venit arhitecți, au venit oameni de tehnică, i-au tras lumină, i-au pus telefoane. Și Părintele Pârvu Justin a devenit pentru zona aceasta, un far de lumină, care treptat, treptat și-a răspândit lumina în toate colțurile. Sora mea de la Botoșani, când vorbește despre Părintele Justin, se luminează. Toți cei din fața sfinției voastre sunt sub harul pe care îl răspândiți. Am un prieten care, deși este ofițer de marină, spune: „Trebuie să renaștem totul, să renaștem spiritualitatea românească. Trebuie să o scoatem din această moleșeală totală”.

P.J.: Mi-amintesc că în camera 28, seara, după ce luam o supă de varză, așteptam pe Dan Lucinescu să ne povestească un film. Era un povestitor neîntrecut și contribuia mult la realizarea dispoziției noastre. Dumneavoastră nu aveți cum să cunoașteți deprimarea sufletească a omului din timpul anchetelor. Cum așteptai să se deschidă deodată zăvorul și brusc se trântea ușa la perete și nu știai pe care îl ia. Îl luau și ți-l duceau pe la 2, 3 în miezul nopții și îl aruncau ca pe un sac, tot plin de sânge, nenorocit, nu se mai putea mișca. Venea de la scaunele de tortură unde te învârteau sub loviturile permanente pe care la un moment dat nu le mai simțeai. Apoi te aruncau pe jos, turnau 2, 3 găleți de apă pe tine ca să-ți revii și în felul acesta. Dan Lucinescu povestea câte o frumusețe de film, romane. Îmi amintesc și până acum una dintre viețile sfinților pe care le povestea adeseori pentru înviorarea și redresarea noastră. Dacă nu ar fi fost istoriile acestea frumoase, poeziile lui Radu Gyr, ale lui Nichifor Crainic care au circulat prin celulele disperate ale Aiudului sau ale altor pușcării, apoi greu ne-am fi descurcat. Fiindcă, să știți, nu e un rău mai mare ca acesta: să-l pui pe om să n-aibă nicio ocupație. Și această ocupație, trebuia să o inventezi. Și unde era refugiul? Era în tine însuți. Tu trebuia să-L hrănești pe Hristos, să-L întâlnești pe Mântuitorul acolo, înlăuntrul tău, în rugăciune. A fost greu la început de luat pușcăria în conținutul ei, pentru că noi, ca tineri, nu ne dădeam seama în ceea ce privește rostul nostru de suferință de acolo. Ne gândeam fiecare la niște vinovății foarte simple adunate într-un dosar pe care ți-l încheia Securitatea. O ședință pe care ai făcut-o prin anii ’40 sau eu știu când, acum devenise monument de condamnare, monument de acuză, să curgă anii, dragii mei, până la 200.000. Atâția ani de condamnări avea Aiudul până în 1954. Vă puteți imagina ce condamnare putea să aibă un tânăr de 18, 20 de ani? Primea 30 de ani, când în Occident, de pildă, la o asemenea activitate, îi dădeau o amendă sau trei luni. Aici, în Răsărit, luai ani și ani, de la 20 de ani în sus, condamnări grele. Când am fost întrebat de complet după ce s-a terminat procesul dacă fac anii de condamnare, le-am răspuns și eu: „Când or mai face și cei care ne condamnă atâția ani”. Interesant e faptul că acest complet de judecată care ne-a condamnat pe noi în 1948, a fost completul de judecată de la Iași care a condamnat comuniștii în 1940-1941. Și atunci ăștia i-au folosit să-și poată spăla mâinile, dându-le legionarilor ani cu nemiluita ca să-i reabilităm pe comuniștii condamnați de către noi în 1940. Și atunci comuniștii erau foarte „deștepți”. În momentul în care s-a terminat procesul, pe noi ne-au repartizat în pușcării de execuție, completul de judecată a fost arestat și pus în ultimul vagon să meargă la Ploiești ca să-și execute și ei condamnarea, că „cine sapă groapa altuia, cade el în ea”. Și completul de judecată de la Iași și-a făcut și el execuția. Și în felul acesta, pușcăriile noastre au devenit mănăstiri, au devenit locuri de formare creștină și de mărturisire a adevărului creștin-ortodox. Continue Reading »