Posts Tagged 'temnitele comuniste'


ASPAZIA OȚEL PETRESCU: ÎMI PARE RĂU CĂ BUCURIA NU SE POATE FOTOGRAFIA


DIN SCRISORILE CĂTRE MAICILE DE LA MĂNĂSTIREA PALTIN PETRU-VODĂ

Preacuvioasă Maică G.,

Sărut mâna pentru prețiosul dar. L-am primit cu drag și cu evlavie atât pentru bucuria mea cât și pentru bucuria celor ce vor primi cartea din darul vostru.

Domnul și părintele nostru să vă răsplătească! Am primit ca totdeauna și darul celor 3 Atitudini de care ne bucurăm și pentru care mulțumim cu recunoștință. Părintele Eugen, sora Georgeta și nevrednica voastră soră,

Aspazia

Ocrotește, Doamne, țara aceasta, neamul nostru și întregul popor creștin și-i poartă cu biruință prin valurile mari de rătăciri!

 

Preacuvioasă Maică G.,

Confirm primirea prețiosului dar și totodată mulțumesc din toată inima și în numele meu și în numele celor ce vor fi bucurați cu frumoasa revistă și cu sfântul acatist al sfântului și bunului nostru părinte, Justin.

M-a emoționat în mod deosebit coperta. E atât de frumoasă! Mi-am amintit iarăși și iarăși, cât de ocrotitoare a fost Maica Domnului pentru cei din temnițele prigonitoare.

Îmi permit să vă îmbrățișez și să vă salut cu bucuria cea mare: „Hristos a înviat!”

Aspazia

 

doamna aspaziaPreacuvioasă Maică G.,

Darul trimis, mai mult decât generos mi-a împodobit bradul sufletului și nu numai mie, ci tuturor celor care se vor bucura de chipul mult veneratului nostru părinte Justin, care, iată, ne vorbește din înaltul cerului, împodobit cu stele: „Iisus Hristos Se naște, slăviți-L!”. În noaptea sfântă, Părintele va binecuvânta soborul vostru adunat în rugăciune, iar Pruncul Sfânt va surâde cu o gingășie și o iubire fără limite.

Slăvit să fie, cu o glorie eternă, în înălțimea Cerului Divin.

Îmi permit să vă îmbrățișez cu dragoste,

Aspazia

 

Preacuvioasă și Preaiubită Măicuță, Continue Reading »



Mărturisitorul Nicolae Purcărea: Mărturisiri din iadul temnițelor comuniste


Examenul din fața primejdiilor vieții

De vorbă cu Mărturisitorul Nicolae Purcărea[1]

 

În măsura în care afirmi un lucru, trebuie să ai și trăirea vorbelor tale

E o încântare să fii înconjurat de atâtea suflete care așteaptă de la tine ceva, așteaptă cuvântul care să aducă bucurie…

O să revista atitudinivedeți după aceea și bucuriile care vă așteaptă pe drum, pentru că orice drum din acesta este un drum spinos și greu, dar este plin de bucurii. Odată ce ai urcat în munte și ai ajuns în poiană, cât de bucuros și de încântat ești că ai ajuns la izvorul care îți dă oarecare satisfacție și îți umple sufletul! Sigur că în viață avem multe de trecut… Sunteți la o vârstă când viața vă ridică fel de fel de semne de întrebare, de incertitudini. Este foarte greu să desprinzi cărarea pe care trebuie să mergi. Dar vă ajută Dumnezeu, pentru că fără El nu se poate face nimic. Asta v-o spune unul care a simțit ajutorul lui Dumnezeu. Sigur că vorbe se pot spune multe, dar în fața primejdiei, atunci îți dai examenul.

A fost un drum greu nu numai pentru noi, va fi și pentru voi un drum greu. Să nu credeți că v-așteaptă vreo bucurie, dar nădăjduind și cu credința în Dumnezeu și dragoste de neam – că în fond acestea sunt cele două axe pe care trebuie să mergem cu toții – până la urmă ne așteaptă această lumină, această mare bucurie.

Să faci sau să nu faci

În existența noastră, trebuie făcută diferența între spirit și materie sau mai bine-zis între biologic și spirit. Puțini reușesc să-și stăpânească pornirile biologice și să-și înalțe spiritul. Eu îi admir pe cei care nădăjduiesc să meargă pe drumul acesta, dar nu uitați că nu ceea ce se vede e esențial. Esențial este ceea ce nu se vede, adică spiritul. Și călirea și pregătirea trebuie făcute tocmai în sensul acesta: să dai spiritului întâietate. Sigur că întrebarea este: „Poți să iei piatra și să lovești în altul?”. Toată viața nu trebuie decât să lupți cu tine însuți și după aceea să-ți afirmi idealul. Adică în măsura în care afirmi un lucru, trebuie să ai și trăirea vorbelor tale. Dacă generația noastră a fost generația de sacrificiu, de luptă, generația asta este generația dusă cu zăhărelul. Pentru că tot ce se face azi, se face într-o doară: să faci, să nu faci. Mai ales cu globalizarea și cu mentalitatea asta care se introduce acum: să n-avem eroi, să n-avem sfinți, să n-avem capete luminate… În fond istoria noastră nu e făcută de popor, ci prin sintetizarea doleanțelor poporului. Și pe timpul meu au fost oameni care au învins frica, lașitatea și comoditatea și s-au dăruit crezului.

Să  nu uităm că poporul român s-a născut la sânul Bisericii, legat de Biserică. La noi întâi au fost scrierile bisericești și apoi au apărut cele laice și de aceea lupta neamului e legată de lupta Bisericii. Din păcate astăzi, nici spiritul satului nu se mai poate recupera. Dacă înainte țăranul român lupta pentru pământ și se zbătea pentru orice brazdă de pământ, acum nu-l mai interesează nimic. Țăranul era țăran în primul rând prin mentalitate. Duminica știa că trebuie să se îmbrace în straie de sărbătoare și că trebuie să meargă la biserică. Are Lucian Blaga în Cuvântul de intrare în Academie o odă adusă țăranului român. Cât de frumos este acolo țăranul român!… Continue Reading »



PĂRINTELE IOAN IOVAN – MĂRTURISITORUL DE FOC AL IUBIRII LUI HRISTOS


viataMotto: „Ca să fii puternic, trebuie să-L ai pe Dumnezeu alături mereu. În închisoare, mă gândeam în fiecare zi că Dumnezeu închide cheia celulei, nu gardianul. Oriunde te poți mântui”.

VIAȚA PĂRINTELUI IOAN IOVAN DE LA RECEA

„SUFERINȚA MEA N-A FOST O SUFERINȚĂ, A FOST TOT UN DAR!”.

„Eu nu înțeleg o preoție ruptă de popor. Vă spun aceasta ca să învățați că, dacă stăruiești și ai răbdare și reziști cu caracterul, cu conștiința să nu te întinezi, să nu te pătezi, să nu te faci vânzător de suflet și de oameni, atunci tot răzbești, cu ajutorul lui Dumnezeu și – Doamne! – scumpă este mulțumirea sufletească! Nu este o mai mare veselie decât conștiința curată, care nu te acuză!”, mărturisea părintele Ioan Iovan, cel de-al optulea copil al preotului Gavril Iovan și al prezbiterei Maria, venit pe lume la 26 iunie 1922, în satul Husasău de Criș din județul Bihor. Silviu, pe numele de botez, avea să moștenească curajul și credința mamei care își asumase cu hotărâre nașterea mezinului familiei în ciuda sănătății ei precare și a părerii circumspecte a medicilor care nu îi dădeau șanse de supraviețuire, precum și dăruirea slujitoare până la uitarea desăvârșită de sine a tatălui său, preotul Gavril.

Pentru darul vieții, părintele Ioan Iovan va mulțumi Creatorului său prin darul suferinței, de aceea adeseori, după izbăvirea din chinurile cumplite ale închisorilor comuniste, va repeta: „Suferința mea n-a fost o suferință, a fost tot un dar!”. Într-un interviu realizat de George Arion în anul 1999, întâlnim o autobiografie pe care părintele Ioan Iovan și-o face concis și cuprinzător după cum îi era și felul de a privi lumea: „Sunt de origine bihorean, născut în 26 iunie 1922, din părinții: preot Gavril și prezbitera Maria. Studiile primare le-am făcut în satul natal, iar cele medii la liceul Emanoil Gojdu din Oradea, ultimele două clase sub ocupație maghiară, la liceul Sfântul Ladislau, secția română, cu profesori maghiari. Apoi am urmat Teologia la Cluj, în paralel și Dreptul, timp de trei ani. După ce mi-am luat licența în Teologie, la Sibiu, am frecventat doi ani Seminarul pedagogic universitar, religie ortodoxă, fiind repartizat, după absolvire, profesor la liceul Gheorghe Barițiu din Cluj. Admis la doctorat în 1947, la București, timp de doi ani am studiat sub îndrumarea părintelui Stăniloae, susținându-mi și câteva lucrări. Cunoscând viața monahală în Mănăstirea Sâmbăta, în 1947 am renunțat la învățământ și am plecat la Mănăstirea Vladimirești, lângă Tecuci. În 26 mai 1948, am fost hirotonisit diacon de P.S. Nicolae Popovici – un episcop martir – în 27 noiembrie 1949, tuns în monahism, primind numele de Ioan, iar în decembrie 1949, hirotonisit ieromonah pe seama Mănăstirii Vladimirești”.

vladimirestiPREOT LA MĂNĂSTIREA VLADIMIREȘTI

„Aș vrea să știți că unii au avut dreptate când au zis că am fost și un pic mândru. Recunosc. Atunci era o ocazie să-L preamăresc pe Dumnezeu, să înfrunt ateii”.

Ctitorită în 1939, mănăstirea Tudor Vladimirescu din județul Galați va aduna în jurul ei mii de credincioși, unii dintre ei atrași de „fantasmagoria maicii Veronica” (cf. Prof,. Dr. Ilie Moldovan), alții de lucrarea misionară plină de însuflețire a părintelui Ioan Iovan. Impresionanta mișcare de mase care se concentra în jurul mănăstirii Vladimirești – la un hram se estimase un număr de 30.000 de pelerini – nu putea să treacă neobservată de către Securitatea comunistă. În ceea ce privește efuziunea populară din acea vreme, părintele Ioan își amintește de îngrijorarea autorităților constrânse să ia măsuri împotriva fenomenului care amenința să devină incontrolabil: „Știți ce ziceau ei? «Ce ne facem, măi, cu Vladimireștiul, că scârțâie osiile trenurilor de câtă lume merge acolo». Numărul biletelor ce se vindeau în halta Tudor Vladimirescu era de patru ori mai mare decât al celor vândute în Gara de Nord”.

Părintele Ioan era neobosit în a îndruma, în a alina durerile celor care îl căutau, dar îndeosebi dezlega de păcate și împărtășea. Referitor la această etapă din viața sa, peste ani avea să mărturisească: „Aș vrea să știți că unii au avut dreptate când au zis că am fost și un pic mândru. Recunosc. Atunci era o ocazie să-L preamăresc pe Dumnezeu, să înfrunt ateii. Asta era în capul meu. Nu mă consideram un trimis. Am avut ocazia și sincer vă spun, doream să mor pentru Hristos”.

maica veronicaAlături de maica Veronica Gurău, maica Mihaela Iordache și alte monahii de la Vladimirești, „am creat o atmosferă națională și potrivnică comunismului”, evocă părintele Ioan. „Pe unii dintre cei considerați «elemente legionare» i-am ajutat cu bani, iar altora le-am procurat buletine de identitate, medicamente, încălțăminte. Prin predicile pe care le țineam, îmi exprimam dușmănia împotriva comunismului și sub această formă atacam regimul democrat din țară”.

În luna mai a anului 1954, Patriarhul Justinian îi interzice părintelui Ioan să mai slujească la Vladimirești, chemându-l să liturghisească la Catedrala Patriarhală. Refuzul părintelui Ioan de a se supune Patriarhului va atrage după sine caterisirea și excluderea din monahism pe data de 27 ianuarie 1955. Într-un Memoriu adresat Sfântului Sinod al BOR, părintele Ioan expunea amănunțit motivele pentru care alesese să nu părăsească Vladimireștiul și nici slujirea: „În vară, P.S. nostru Antim (n. ed. Anghelescu – al Buzăului) la îndemnul I.P.S. V-stre și din inițiativă proprie, a căutat personal, prin subalterni și prin preoții agenți, să mă determine să plec din Mănăstire, fie la București, fie în concediu medical, motivând că nu este bine să înfrunt pe Patriarh, că zicea: «are și dânsul motive care îl silesc». Aș fi vrut să ascult, dar nu mă lăsa inima, nu mă lăsa soborul și mai ales conștiința de preot hirotonit pe seama Altarului de aici, știind că decizia de plecare nu emană de la Duhul Sfânt. Mai pe urmă, a venit după mine, cu asentimentul I.P.S. și al P.S. nostru Antim, P.S. Episcop Valerian de la Oradea, care într-un moment de sinceritate, a dezlegat problema și a aruncat masca de pe originea Deciziei, recunoscând public că decizia de plecare, nu este de la Duhul Sfânt, ci din «rațiuni de stat». Această mărturisire făcută de un membru activ al sinodului, m-a liniștit atât pe mine cât și soborul și ne-am încredințat că nesatisfăcând o decizie dată de: «interese superioare bisericești» și străine de toate acestea, nu călcăm nici votul sfintei ascultări și nu înfruntăm nici pe Patriarh”.

arestareARESTAREA ȘI CONDAMNAREA LA TEMNIȚĂ

„Eram hotărât să-mi văd de mântuirea sufletului, conștient că din zi în zi mi se scurtează firul vieții”.

În noaptea de 30 martie a anului 1955, Securitatea din Galați va descinde la Vladimirești ca să rețină pentru anchetă pe părintele Ioan Iovan, maica Veronica și pe maica Mihaela Iordache. După Paști, va fi transferat la București pentru continuarea interogatoriilor. Lunile grele de anchetă le va petrece într-o stare continuă de interiorizare și de retragere în rugăciune:  „Slăbit după o anchetă grea – cei de la Interne făceau exces de zel – eram hotărât să-mi văd de mântuirea sufletului, conștient că din zi în zi mi se scurtează firul vieții”. Într-o notă scrisă de un informator la data de 17 iunie 1955, se menționează: „Discuțiile cu preotul Iovan Silviu Corneliu sunt foarte anevoioase, din cauză că e foarte tăcut și se ocupă toată ziua, de dimineața de la deșteptare și până la stingere, numai de rugăciuni. Pot să discut cu el numai seara, după ce luăm masa de seară și numai în cazul când și-a terminat rugăciunile”. În lupta de rezistență față de planul diabolic de exterminare bine ticluit de Securitate, părintele Ioan se va înarma mereu cu pavăza credinței de nezdruncinat în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Nu se va sfii să facă semnul Sfintei Cruci cu apă pe pereții celulei în care era închis, stârnind indignarea generalului Alexandru Drăghici de la Ministerul de Interne care, la un control, îl întreabă: „Ce anume v-a făcut să îndobitociți lumea la mănăstire?”. Răspunsul a venit la fel de răspicat ca și întrebarea: „Aș vrea să vă îndobitocesc și pe dumneavoastră, domnule general, cu intenția nobilă de a vă apropia de Dumnezeu, așa cum am făcut-o la mănăstire cu oamenii credincioși”. Continue Reading »