Posts Tagged 'temnitele comuniste'


Martirajul Sf. Gherasim Iscu în noaptea Crăciunului din penitenciarul Tg. Ocna


Un Crăciun la închisoare[1]

Iarna lui 1951 – Târgu-Ocna

de Ioan Ianolide

 

Eram în iarna lui 1951. Era tot de Crăciun. Ne aflam în sanatoriul-penitenciar din Târgu-Ocna, sanatoriu modern, menit să disimuleze adevăratul chip al temniţelor. Tuberculoşii de aici purtau în cugetele lor amintirile din Piteşti, Gherla, Canal, din mine şi din lagărele ucigaşe. Continue Reading »



La Târgu-Ocna, Sfinții Români din temnițele comuniste își arată sfințenia. Sfințirea unui paraclis în cinstea lor și căutarea moaștelor Sf. Valeriu Gafencu


sf inchisorilor 

Motto: „Luptați uniți și în același pas/ Zidiți lui Dumnezeu altare sfinte/ Pășiți pe calea vieții înainte!” (din „Imnul celor căzuți” de Valeriu Gafencu).

 

SFINȚIREA UNUI PARACLIS ÎNCHINAT SFINȚILOR DIN ÎNCHISORILE COMUNISTE

La Școala Națională de pregătire a agenților de penitenciare din Târgu-Ocna, județul Bacău, s-au desfășurat în 13 și 14 mai a.c., mai multe evenimente religioase și culturale în memoria mărturisitorilor din închisorile comuniste. Manifestările au debutat cu resfințirea de către P.S. Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei, a capelei instituției care a primit și cel de-al doilea hram închinat sfinților din închisorile comuniste. Protopopul Protoieriei Onești, pr. Ioan Bârgâoanu a arătat în cuvântul său că „ziua de astăzi tocmai acest lucru dorește să răscumpere într-o perioadă pascală: bucuria sfințirii unei capele, a unui paraclis închinat sfinților mărturisitori și martiri ai neamului nostru românesc”.

La slujba Sfintei Liturghii a participat și Î.P.S. Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului care în cuvântul de învățătură a vorbit despre importanța prezenței preoților în capelele penitenciarelor: „Este binefacerea cea mai mare pe care o avem în timpul libertății, faptul că cei care trebuie să ispășească o anumită pedeapsă în penitenciare sunt asistați atât de frumos și chiar comandanții lor sunt cei care invită preoții misionari să meargă în penitenciare”. Continue Reading »



Părintele Justin despre marele poet Radu Gyr: „Era Psaltirea închisorii”


Părinte, vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre poetul şi mărturisitorul Radu Gyr. V-a ajutat poezia lui Radu Gyr în închisoare?

Pentru mine, a fost foarte impresionant un moment din viaţa de detenţie a lui Radu Gyr, anume – asumarea sentinţei condamnării la moarte, care s-a judecat timp de un an de zile. Timp de un an de zile omul acesta a stat cu nesiguranţa zilei de mâine, aşteptând în orice clipă să fie executat. Această tortură psihică mi s-a părut cea mai groaznică posibilă. Pentru că era atât de inumană şi bestială purtarea gardienilor, încât nu vă puteţi imagina. De pildă, condamnaţii la moarte erau încarceraţi într-un corp anume, iar gardienii mimau executarea altora şi trăgeau câte un foc de armă, aşa de formă, ca să audă deţinuţii, care aşteptau cu sufletul la gură să le vină rândul. Era groaznic să trăieşti aceste momente. Uneori îşi băteau joc de ei, minţindu-i că urmează să fie executaţi. Bieţii deţinuţi erau legaţi la ochi şi trimişi în faţa plutonului de execuţie care trăgea cu gloanţe false, şi apoi erau duşi iarăşi la celulă. Iar după două-trei săptămâni veneau şi anunţau schimbarea pedepsei. Cei care aveau condamnări la moarte erau supuşi la chinuri şi pedepse mai aspre, cum ar fi scaunul electric, o alimentaţie minimă şi te făceau de ajungeai ca o cârpă lepădată. Deveneai ca un om mort de viu.

Eu însumi am stat în celulă cu un comandant legionar de prin Ardeal, care a întâmpinat astfel de torturi – Roşca Mihai. Şi ajunsese, săracul, în starea asta de cădere morală şi fizică, tot așteptându-și condamnarea timp de o lună de zile. După o lună de zile a venit comutarea pedepsei. Dar când mă gândesc la Radu Gyr că a stat un an de zile supus acestei terori… Însă Gyr avea o imensă forţă lăuntrică. El nu s-a lăsat înspăimântat prea mult de moarte. El a primit cu seninătate condamnarea, el se simţea onorat să își dea viaţa pentru Dumnezeu şi idealul său. Poeziile lui Radu Gyr au fost Psaltirea închisorii. Toţi ne-am hrănit din poezia lui, care era binecunoscută nu doar de deţinuţii legionari, ci şi de toţi ceilalți, de alte orientări politice, care rămâneau uimiţi şi pătrunşi de sacrificiul legionarilor, care renunţau şi la puţina lor porție de mâncare pentru a salva pe altul mai plăpând. Însuşi gestul de a oferi ceva altui deţinut în închisoare putea fi fatal, pentru că dacă erai prins, erai aspru pedepsit sau chiar executat pe loc. Deci era şi un risc foarte mare la care se supuneau. Şi pentru faptul că ştiai o poezie de Radu Gyr, te trezeai imediat cu dosarul verde.

Prima poezie de Radu Gyr, pe care am învăţat-o, a fost As’noapte, Iisus… Poeziile lui erau scrise pe perete sau pe pantof. Radu Gyr a fost aşa de mare că nici măcar nu s-au putut atinge de el, a rămas viu şi nevătămat.

(Extras din Revista Atitudini Nr. 17)



Părintele Gheorghe Calciu despre Costache Oprișan: „Simţeam prezența Duhului Sfânt în jurul lui; îl simţeam pe el”


costache oprisanEl (Costache) nu vorbea mult. Ne vorbea în fiecare zi în jur de una, două ore, deoarece nu putea să vorbească foarte mult. Dar fiecare cuvânt care ieşea din gura lui era un cuvânt sfânt, numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. El îşi rostea rugăciunile, şi auzindu-l cum spune aceste rugăciuni, ştiind cât de mult suferea, eram profund impresionaţi. Nu era deloc uşor. Pe lângă delicateţea lui sufletească, el încerca să ne protejeze, să nu expectoreze prea mult ca să nu împrăştie bacili în atmosferă. Era ca un sfânt în celulă cu noi. Simţeam prezența Duhului Sfânt în jurul lui; îl simţeam pe el. Chiar şi în timpul ultimelor sale zile când nu mai era în stare să vorbească, el niciodată nu şi-a pierdut bunătatea faţă de noi. Puteam citi în ochii săi lumină spirituală şi dragoste. Faţa lui era ca o revărsare de dragoste.

V-a povestit despre momentul în care a fost şeful Frăţiilor de Cruce?

Da. Ne-a spus despre cum a lucrat cu tinerii. Sunt sigur că iubea foarte mult tinerii şi că şi el era iubit de ei. Era complet dedicat omului. Era un om foarte inteligent, uluitor de inteligent. A fost atât de binevoitor cu noi. Nu a vorbit mult despre el însuşi. Vorbea despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul. Ştiţi, nu e aşa de uşor să stai într-o celulă tot timpul cu aceiaşi oameni. Când izbucneau anumite conflicte între noi, el se ruga. Şi rugăciunea lui era lucrătoare. Ne era ruşine, pentru că el se ruga şi noi ştiam asta. Atunci nu se ruga cu voce tare, dar faţa lui era complet transformată. Noi înţelegeam că se roagă pentru noi şi ne opream din ceartă. Continue Reading »



ASPAZIA OȚEL PETRESCU: ÎMI PARE RĂU CĂ BUCURIA NU SE POATE FOTOGRAFIA


DIN SCRISORILE CĂTRE MAICILE DE LA MĂNĂSTIREA PALTIN PETRU-VODĂ

Preacuvioasă Maică G.,

Sărut mâna pentru prețiosul dar. L-am primit cu drag și cu evlavie atât pentru bucuria mea cât și pentru bucuria celor ce vor primi cartea din darul vostru.

Domnul și părintele nostru să vă răsplătească! Am primit ca totdeauna și darul celor 3 Atitudini de care ne bucurăm și pentru care mulțumim cu recunoștință. Părintele Eugen, sora Georgeta și nevrednica voastră soră,

Aspazia

Ocrotește, Doamne, țara aceasta, neamul nostru și întregul popor creștin și-i poartă cu biruință prin valurile mari de rătăciri!

 

Preacuvioasă Maică G.,

Confirm primirea prețiosului dar și totodată mulțumesc din toată inima și în numele meu și în numele celor ce vor fi bucurați cu frumoasa revistă și cu sfântul acatist al sfântului și bunului nostru părinte, Justin.

M-a emoționat în mod deosebit coperta. E atât de frumoasă! Mi-am amintit iarăși și iarăși, cât de ocrotitoare a fost Maica Domnului pentru cei din temnițele prigonitoare.

Îmi permit să vă îmbrățișez și să vă salut cu bucuria cea mare: „Hristos a înviat!”

Aspazia

 

doamna aspaziaPreacuvioasă Maică G.,

Darul trimis, mai mult decât generos mi-a împodobit bradul sufletului și nu numai mie, ci tuturor celor care se vor bucura de chipul mult veneratului nostru părinte Justin, care, iată, ne vorbește din înaltul cerului, împodobit cu stele: „Iisus Hristos Se naște, slăviți-L!”. În noaptea sfântă, Părintele va binecuvânta soborul vostru adunat în rugăciune, iar Pruncul Sfânt va surâde cu o gingășie și o iubire fără limite.

Slăvit să fie, cu o glorie eternă, în înălțimea Cerului Divin.

Îmi permit să vă îmbrățișez cu dragoste,

Aspazia

 

Preacuvioasă și Preaiubită Măicuță, Continue Reading »



Mărturisitorul Nicolae Purcărea: Mărturisiri din iadul temnițelor comuniste


Examenul din fața primejdiilor vieții

De vorbă cu Mărturisitorul Nicolae Purcărea[1]

 

În măsura în care afirmi un lucru, trebuie să ai și trăirea vorbelor tale

E o încântare să fii înconjurat de atâtea suflete care așteaptă de la tine ceva, așteaptă cuvântul care să aducă bucurie…

O să revista atitudinivedeți după aceea și bucuriile care vă așteaptă pe drum, pentru că orice drum din acesta este un drum spinos și greu, dar este plin de bucurii. Odată ce ai urcat în munte și ai ajuns în poiană, cât de bucuros și de încântat ești că ai ajuns la izvorul care îți dă oarecare satisfacție și îți umple sufletul! Sigur că în viață avem multe de trecut… Sunteți la o vârstă când viața vă ridică fel de fel de semne de întrebare, de incertitudini. Este foarte greu să desprinzi cărarea pe care trebuie să mergi. Dar vă ajută Dumnezeu, pentru că fără El nu se poate face nimic. Asta v-o spune unul care a simțit ajutorul lui Dumnezeu. Sigur că vorbe se pot spune multe, dar în fața primejdiei, atunci îți dai examenul.

A fost un drum greu nu numai pentru noi, va fi și pentru voi un drum greu. Să nu credeți că v-așteaptă vreo bucurie, dar nădăjduind și cu credința în Dumnezeu și dragoste de neam – că în fond acestea sunt cele două axe pe care trebuie să mergem cu toții – până la urmă ne așteaptă această lumină, această mare bucurie.

Să faci sau să nu faci

În existența noastră, trebuie făcută diferența între spirit și materie sau mai bine-zis între biologic și spirit. Puțini reușesc să-și stăpânească pornirile biologice și să-și înalțe spiritul. Eu îi admir pe cei care nădăjduiesc să meargă pe drumul acesta, dar nu uitați că nu ceea ce se vede e esențial. Esențial este ceea ce nu se vede, adică spiritul. Și călirea și pregătirea trebuie făcute tocmai în sensul acesta: să dai spiritului întâietate. Sigur că întrebarea este: „Poți să iei piatra și să lovești în altul?”. Toată viața nu trebuie decât să lupți cu tine însuți și după aceea să-ți afirmi idealul. Adică în măsura în care afirmi un lucru, trebuie să ai și trăirea vorbelor tale. Dacă generația noastră a fost generația de sacrificiu, de luptă, generația asta este generația dusă cu zăhărelul. Pentru că tot ce se face azi, se face într-o doară: să faci, să nu faci. Mai ales cu globalizarea și cu mentalitatea asta care se introduce acum: să n-avem eroi, să n-avem sfinți, să n-avem capete luminate… În fond istoria noastră nu e făcută de popor, ci prin sintetizarea doleanțelor poporului. Și pe timpul meu au fost oameni care au învins frica, lașitatea și comoditatea și s-au dăruit crezului.

Să  nu uităm că poporul român s-a născut la sânul Bisericii, legat de Biserică. La noi întâi au fost scrierile bisericești și apoi au apărut cele laice și de aceea lupta neamului e legată de lupta Bisericii. Din păcate astăzi, nici spiritul satului nu se mai poate recupera. Dacă înainte țăranul român lupta pentru pământ și se zbătea pentru orice brazdă de pământ, acum nu-l mai interesează nimic. Țăranul era țăran în primul rând prin mentalitate. Duminica știa că trebuie să se îmbrace în straie de sărbătoare și că trebuie să meargă la biserică. Are Lucian Blaga în Cuvântul de intrare în Academie o odă adusă țăranului român. Cât de frumos este acolo țăranul român!… Continue Reading »



PĂRINTELE IOAN IOVAN – MĂRTURISITORUL DE FOC AL IUBIRII LUI HRISTOS


viataMotto: „Ca să fii puternic, trebuie să-L ai pe Dumnezeu alături mereu. În închisoare, mă gândeam în fiecare zi că Dumnezeu închide cheia celulei, nu gardianul. Oriunde te poți mântui”.

VIAȚA PĂRINTELUI IOAN IOVAN DE LA RECEA

„SUFERINȚA MEA N-A FOST O SUFERINȚĂ, A FOST TOT UN DAR!”.

„Eu nu înțeleg o preoție ruptă de popor. Vă spun aceasta ca să învățați că, dacă stăruiești și ai răbdare și reziști cu caracterul, cu conștiința să nu te întinezi, să nu te pătezi, să nu te faci vânzător de suflet și de oameni, atunci tot răzbești, cu ajutorul lui Dumnezeu și – Doamne! – scumpă este mulțumirea sufletească! Nu este o mai mare veselie decât conștiința curată, care nu te acuză!”, mărturisea părintele Ioan Iovan, cel de-al optulea copil al preotului Gavril Iovan și al prezbiterei Maria, venit pe lume la 26 iunie 1922, în satul Husasău de Criș din județul Bihor. Silviu, pe numele de botez, avea să moștenească curajul și credința mamei care își asumase cu hotărâre nașterea mezinului familiei în ciuda sănătății ei precare și a părerii circumspecte a medicilor care nu îi dădeau șanse de supraviețuire, precum și dăruirea slujitoare până la uitarea desăvârșită de sine a tatălui său, preotul Gavril.

Pentru darul vieții, părintele Ioan Iovan va mulțumi Creatorului său prin darul suferinței, de aceea adeseori, după izbăvirea din chinurile cumplite ale închisorilor comuniste, va repeta: „Suferința mea n-a fost o suferință, a fost tot un dar!”. Într-un interviu realizat de George Arion în anul 1999, întâlnim o autobiografie pe care părintele Ioan Iovan și-o face concis și cuprinzător după cum îi era și felul de a privi lumea: „Sunt de origine bihorean, născut în 26 iunie 1922, din părinții: preot Gavril și prezbitera Maria. Studiile primare le-am făcut în satul natal, iar cele medii la liceul Emanoil Gojdu din Oradea, ultimele două clase sub ocupație maghiară, la liceul Sfântul Ladislau, secția română, cu profesori maghiari. Apoi am urmat Teologia la Cluj, în paralel și Dreptul, timp de trei ani. După ce mi-am luat licența în Teologie, la Sibiu, am frecventat doi ani Seminarul pedagogic universitar, religie ortodoxă, fiind repartizat, după absolvire, profesor la liceul Gheorghe Barițiu din Cluj. Admis la doctorat în 1947, la București, timp de doi ani am studiat sub îndrumarea părintelui Stăniloae, susținându-mi și câteva lucrări. Cunoscând viața monahală în Mănăstirea Sâmbăta, în 1947 am renunțat la învățământ și am plecat la Mănăstirea Vladimirești, lângă Tecuci. În 26 mai 1948, am fost hirotonisit diacon de P.S. Nicolae Popovici – un episcop martir – în 27 noiembrie 1949, tuns în monahism, primind numele de Ioan, iar în decembrie 1949, hirotonisit ieromonah pe seama Mănăstirii Vladimirești”.

vladimirestiPREOT LA MĂNĂSTIREA VLADIMIREȘTI

„Aș vrea să știți că unii au avut dreptate când au zis că am fost și un pic mândru. Recunosc. Atunci era o ocazie să-L preamăresc pe Dumnezeu, să înfrunt ateii”.

Ctitorită în 1939, mănăstirea Tudor Vladimirescu din județul Galați va aduna în jurul ei mii de credincioși, unii dintre ei atrași de „fantasmagoria maicii Veronica” (cf. Prof,. Dr. Ilie Moldovan), alții de lucrarea misionară plină de însuflețire a părintelui Ioan Iovan. Impresionanta mișcare de mase care se concentra în jurul mănăstirii Vladimirești – la un hram se estimase un număr de 30.000 de pelerini – nu putea să treacă neobservată de către Securitatea comunistă. În ceea ce privește efuziunea populară din acea vreme, părintele Ioan își amintește de îngrijorarea autorităților constrânse să ia măsuri împotriva fenomenului care amenința să devină incontrolabil: „Știți ce ziceau ei? «Ce ne facem, măi, cu Vladimireștiul, că scârțâie osiile trenurilor de câtă lume merge acolo». Numărul biletelor ce se vindeau în halta Tudor Vladimirescu era de patru ori mai mare decât al celor vândute în Gara de Nord”.

Părintele Ioan era neobosit în a îndruma, în a alina durerile celor care îl căutau, dar îndeosebi dezlega de păcate și împărtășea. Referitor la această etapă din viața sa, peste ani avea să mărturisească: „Aș vrea să știți că unii au avut dreptate când au zis că am fost și un pic mândru. Recunosc. Atunci era o ocazie să-L preamăresc pe Dumnezeu, să înfrunt ateii. Asta era în capul meu. Nu mă consideram un trimis. Am avut ocazia și sincer vă spun, doream să mor pentru Hristos”.

maica veronicaAlături de maica Veronica Gurău, maica Mihaela Iordache și alte monahii de la Vladimirești, „am creat o atmosferă națională și potrivnică comunismului”, evocă părintele Ioan. „Pe unii dintre cei considerați «elemente legionare» i-am ajutat cu bani, iar altora le-am procurat buletine de identitate, medicamente, încălțăminte. Prin predicile pe care le țineam, îmi exprimam dușmănia împotriva comunismului și sub această formă atacam regimul democrat din țară”.

În luna mai a anului 1954, Patriarhul Justinian îi interzice părintelui Ioan să mai slujească la Vladimirești, chemându-l să liturghisească la Catedrala Patriarhală. Refuzul părintelui Ioan de a se supune Patriarhului va atrage după sine caterisirea și excluderea din monahism pe data de 27 ianuarie 1955. Într-un Memoriu adresat Sfântului Sinod al BOR, părintele Ioan expunea amănunțit motivele pentru care alesese să nu părăsească Vladimireștiul și nici slujirea: „În vară, P.S. nostru Antim (n. ed. Anghelescu – al Buzăului) la îndemnul I.P.S. V-stre și din inițiativă proprie, a căutat personal, prin subalterni și prin preoții agenți, să mă determine să plec din Mănăstire, fie la București, fie în concediu medical, motivând că nu este bine să înfrunt pe Patriarh, că zicea: «are și dânsul motive care îl silesc». Aș fi vrut să ascult, dar nu mă lăsa inima, nu mă lăsa soborul și mai ales conștiința de preot hirotonit pe seama Altarului de aici, știind că decizia de plecare nu emană de la Duhul Sfânt. Mai pe urmă, a venit după mine, cu asentimentul I.P.S. și al P.S. nostru Antim, P.S. Episcop Valerian de la Oradea, care într-un moment de sinceritate, a dezlegat problema și a aruncat masca de pe originea Deciziei, recunoscând public că decizia de plecare, nu este de la Duhul Sfânt, ci din «rațiuni de stat». Această mărturisire făcută de un membru activ al sinodului, m-a liniștit atât pe mine cât și soborul și ne-am încredințat că nesatisfăcând o decizie dată de: «interese superioare bisericești» și străine de toate acestea, nu călcăm nici votul sfintei ascultări și nu înfruntăm nici pe Patriarh”.

arestareARESTAREA ȘI CONDAMNAREA LA TEMNIȚĂ

„Eram hotărât să-mi văd de mântuirea sufletului, conștient că din zi în zi mi se scurtează firul vieții”.

În noaptea de 30 martie a anului 1955, Securitatea din Galați va descinde la Vladimirești ca să rețină pentru anchetă pe părintele Ioan Iovan, maica Veronica și pe maica Mihaela Iordache. După Paști, va fi transferat la București pentru continuarea interogatoriilor. Lunile grele de anchetă le va petrece într-o stare continuă de interiorizare și de retragere în rugăciune:  „Slăbit după o anchetă grea – cei de la Interne făceau exces de zel – eram hotărât să-mi văd de mântuirea sufletului, conștient că din zi în zi mi se scurtează firul vieții”. Într-o notă scrisă de un informator la data de 17 iunie 1955, se menționează: „Discuțiile cu preotul Iovan Silviu Corneliu sunt foarte anevoioase, din cauză că e foarte tăcut și se ocupă toată ziua, de dimineața de la deșteptare și până la stingere, numai de rugăciuni. Pot să discut cu el numai seara, după ce luăm masa de seară și numai în cazul când și-a terminat rugăciunile”. În lupta de rezistență față de planul diabolic de exterminare bine ticluit de Securitate, părintele Ioan se va înarma mereu cu pavăza credinței de nezdruncinat în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Nu se va sfii să facă semnul Sfintei Cruci cu apă pe pereții celulei în care era închis, stârnind indignarea generalului Alexandru Drăghici de la Ministerul de Interne care, la un control, îl întreabă: „Ce anume v-a făcut să îndobitociți lumea la mănăstire?”. Răspunsul a venit la fel de răspicat ca și întrebarea: „Aș vrea să vă îndobitocesc și pe dumneavoastră, domnule general, cu intenția nobilă de a vă apropia de Dumnezeu, așa cum am făcut-o la mănăstire cu oamenii credincioși”. Continue Reading »



Virgil Maxim – poetul isihast al temniţelor comuniste. Testamentul ishast lăsat neamului românesc


Din relatările sale, din relatările celorlalţi camarazi dar şi din poemele sale mistice, reiese limpede că Virgil Maxim dobândise rugăciunea inimii. Un dar atât de mare şi de râvnit până şi de isihaştii şi pustnicii cei mai din adâncuri, care cu anevoie dacă ajunge câte unul la această măsură. Ce virtuţi a avut Virgil Maxim de i-a întrecut până şi pe mulţi dintre pustnici şi monahi? Am putea spune că răbdarea prigoanei temniţei, dar prin ea au trecut şi alţii… Virgil Maxim este unul din cei care a lucrat cu luare aminte această rugăciune şi a căutat cu tot sufletul unirea cu Mirele Hristos. Din poemele sale reiese limpede la ce stadiu al unirii ajunsese.

Despre aceste poeme Părintele Liviu Brânzaş spunea: „Fără a intenţiona de a face literatură, şi cu atât mai puţin poezie (după propria-i mărturie), Virgil Maxim a creat în perioada detenţiei nişte sinteze sub forma de metaforă ale unor stări şi stadii de viata duhovnicească. Pe toate le-a notat într-un caiet, ascuns/zidit de teama unei rearestări într-un perete de beton (când lucra ca zidar la construirea unui cămin de nefamilişti, la Brazi). Dar după decembrie 1989 le-a putut reconstitui numai pe unele, cele complete fiind editate în 1992, din datoria de a aduce în faţa lumii româneşti prinosul de har al suferinţei: Când te vei împărtăşi din potirul mistic al acestor poeme ale credinţei, poate vei simţi în adâncul sufletului un impuls tainic de a îngenunchea. Nu te sfii s-o faci, căci poezia lui Virgil Maxim este o rugăciune profundă rostită pe Golgota unei tinereţi martirizate”. 

Cu ciobul minţii, Doamne,m-am apucat să car Lumina Tacu ciobul minţii meleîn bojdeuca mea…Şi… nu ştiu ce-am făcut fiindcă, din ziuaşi chiar din ceasu-n care-am început,i se cojesc pereţiişi cade toată tencuiala ei de lut!… Doamne,m-am apucat să car Lumina Tacu ciobul minţii mele…Şi-acum, zidirea mea, pe Stâlpii-Înţelepciunii o-nnoiescşi-aşez Icoană, Chipu-Împărătesc, Al Celui-ce-a-făcut, cu darul Lui,Din ciobul minţii meleTron Ceresc!…

Această poezie reprezintă stadiul de pregătire a minţii prin despătimire, prin cojirea pereţilor, şi omorârea omului vechi, cum frumos o numeşte V. Maxim: „căderea tencuielii de lut”. Poetul şi martirul descoperise că fără curăţirea minţii şi a inimii prin lucrarea despătimirii sufletului, unirea mistică cu Hristos nu este posibilă în adevăr. Prin asceza temniţei şi însuşirea cu mulţumire a suferinţei, V. Maxim ajunge la măsura evanghelică deplină, a dragostei desăvârşite de aproapele, ce te sileşte să-l iubeşti şi pe vrăjmaş, deopotrivă ca pe prieten. Această bucurie „împlinită a durerii” se desprinde din poemul Eli, Eli …(Isihas):

Îmi cânt bucuria împlinită-a durerii…

Săgeţi de lumină îmi sfâşie beznele…

Osânda, mi-o fac ispăşiri “primăverii” ,

Butucul-răbdării îmi sângera gleznele !…

 Întâi am întins doar o mână în Cruce …

şi jocul îmi place … şi totuşi mă doare!…

Eli…, nu Te duce!

Sub hula mulţimii simt spinii ninsoare!…

Eli…, Eli…,

lama sabahtani!…

Eli, Tu…

sau…

eu…

Cine moare?!…

Iată şi însemnările sale: „A accepta şi a te bucura în suferinţă însemnează a iubi şi a ierta pe cei ce, oferindu-ţi cununa de spini, te încununează cu lumina binecuvântării cereşti, adăugându-te ca parte conştientă la jertfa trupului (mistic) al lui Hristos, la Biserica lui Dumnezeu. Fără această acceptare conştientă a suferinţei în viaţa aceasta, în numele lui Hristos, intrarea în Viaţa-Veşnică nu este posibilă. Fiindcă neacceptarea conştientă a suferinţei însemnează protest sau revoltă împotriva Dumnezeirii, Proniei, care prin pedagogia Să, caută intrarea ta în raporturi normale (curate, sfinte) cu Sine, raporturi de la Creator la creat, de la Tată la fiu, şi nu de la Tiran la rob sau de la Stăpân la slugă”.

Pornit pe anevoiosul drum al prigoanei temniţelor comuniste, V. Maxim îmbrăţişează Potirul suferinţei, îl gustă încrezător în făgăduinţa nepieritoare a Mântuitorului Iisus Hristos şi astfel primeşte haine noi, haina curăţiei, „straiul de sărbătoare” al despătimirii care îl face vrednic de a intra la Cina Nunţii mai presus de fire, a Mielului, a Fiului de Împărat. Aceasta este poezia „Nuntaşul Cerului” – o tâlcuire isihastă a parabolei Mântuitorului, o poezie din care se revarsă stările de har de care era cuprins, o dragoste îmbătătoare între Mirele Hristos şi sufletul ca o mireasă a harului divin. 

virgil maximNuntaşul Cerului

„Fericiţi cei chemaţi la Cina-Nunţii-Mielului (Apoc. 19, 9) Mi-am făcut inima alăută şi cuvântul arcuşsă-ţi cânt, o, Mire, în viaţa aceasta– noapte de îndelungă priveghere –cântarea mult plăcută… Imn şi dulceaţăîn gura celor vii, nu celor morţi,sosiţi din patru Răsărituri ale lumiisă Te slăvească în Cetatea Taprin cele Patru Porţi…Dar,vrând să gust şi eudin vinul Bucurieiîn cântul meuîn ritmul melodiei,îmi făuresc Potirul… Lucrez cu FOCULsă-i lămuresc metalul preţiospe care valul lumii – puhoi nesăţios –l-a învârtoşat cu zgură şi mătrăgună…Şi-l curăţesc, îl şlefuiesc,să mi-l desăvârşesc La Nunta-Păcii-Veşniciei-Talesă nu lipsesc!…Nuntaş al Vieţii-fără-de-sfârşitm-am socotit nevrednic să cutezsă nu mă-mbrac în Strai-de-Sărbătoare…De-aceea, Mire,potirul meu e-o floareîn care-am pusun Gând,un Cântec,un Izvor. Un Gând, Credinţa mea în TineUn Cântec, Nădejdea meaîn Cel-ce-Este, în Cel-ce-a-Fost, în Cel-ce-Vine!Şi un izvor, din care, bând,în Dragoste să fiu nemuritor!… De-aceea, Mire,mi-e ochiul minţii meleVatră-de-Jăratec!Cutezător, Albastră-Înţelepciunea am pus-O dinadinsBerbec-întâi-născut, în Rug-încins… Tainic s-O jertfescpentru Dorul inimii mele!…Ştii, ea mereuîn nebunia dragosteia cerut viaţă din Viaţă-de-Dumnezeu!… Acesta este Cântecul meu, Mire!…Numai Tu îl ştii!Pentru Tine-l cânt,în simţire!…E Cântecul Măreţului-Ospăţ-Împărătesc, Unde mâncarea şi băutura este Lumină! Nuntaşii,Bucuria n-o plătesc!…Cine are Potirulsau ştie să cânte,să poftească!Să intre la Cină!Numai cine are Potirulsau… ştie să cânte…

Prigonirile din libertate

cu familiaSe ştie că V. Maxim a dorit foarte mult să intre ca monah în mănăstire, dar Securitatea nu i-a permis aceasta. Jinduind să-şi împlinească menirea de dascăl, acceptă propunerea de a intra ca suplinitor pe catedra de limbă franceză a şcolii din Sălciile. Acceptă postul doar cu condiţia de a fi lăsat să-şi urmeze glasul propriei conştiinţe în educarea elevilor şi fără ocolişuri îşi mărturiseşte autorităţilor vremii, principiile creştineşti în care crede: „Domnule inspector, am accentuat pe domnule, nu vă supăraţi, nu pot accepta numirea. Am făcut şcoală creştină. Dumneavoastră, respectiv regimul actual, faceţi învăţământ ateu. Eu nu pot servi acest regim”. „Nu, tovarăşe! Dumneata nu faci educaţie, numai instruire. Predai lecţiile după manual şi atâta tot. Nu-ţi face probleme! Fii realist, tovarăşe!” „Domnule inspector, tocmai pentru că sunt realist, nu pot accepta. Nu se poate despărţi instrucţia de educaţie! Eu nu pot forma roboţi!”[1] La insistenţele părinţilor dornici să nu se mai despartă de fiul lor, acceptă propunerea, însă este destituit din învăţământ după ce montează balada Mioriţa în viziune creştin-românească pentru concursul dintre satele Ciorani şi Sălciile din cadrul Cântării României. În primăvara anului 1965 se căsătoreşte cu fiica dascălului din comuna Grădiştea, Petruţa, iar în 1968 Dumnezeu le va dărui o fetiţă, care va purta numele Sfintei Muceniţe Tatiana. Continue Reading »



Doamna Zoe Rădulescu: „Forța rugăciunii este absolut de neimaginat”


Mărturii din Gulagul comunist

Doamna Zoe Rădulescu, ce părere aveți despre fenomenul Pitești?

Dacă stai să analizezi fenomenul Pitești, nu a fost făcut după ureche: „Hai să batem!”. Acolo a fost bătaie științific aplicată până la limita la care poate suporta omul, cu desființarea psihică a omului astfel încât omul să nu mai aibă niciun fel de respect față de el, să nu se mai iubească, să nu se respecte. Dimpotrivă! Când ai creat un astfel de om, prin teroare, l-ai terminat. Și totuși oamenii ăștia au găsit resurse în ei și între ei și s-au ajutat pentru că îmi povestea dl. Cușa că el a ajuns la Gherla și aici s-a întâlnit cu Dumitru Bacu, cel care a scris despre Pitești. Și îi spunea: „Nu vorbi cu mine că eu sunt student de la Pitești”. Era ca un animal hăituit care se chircea tot într-un colț și spunea: „Nu vorbiți cu mine”, de frică să nu fie obligat după aceea să toarne ce îi spun colegii de cameră. Și ăsta care crescuse cu el, dormiseră în același pat, făcuseră liceul împreună la Bazargic, era înnebunit. Nu înțelegea ce s-a întâmplat cu prietenul lui. Și încet-încet, cu răbdare, cu dragoste, cu rugăciune, ăsta și-a deschis sufletul și și-a revenit.

Dar destul de greu. Mai toți rămâneau cu trauma aceasta și nu mai vorbeau mulți ani de zile decât în șoaptă sau nu vorbeau deloc.

Da. Mi-amintesc că se citea la Europa liberă de un Paște din anii ’80 și ceva din cartea Patimile după Paști, a lui Eugen Goma. Și în vinerea Paștilor din anul acela au citit episodul în care au fost împărtășiți cu rahat și spovediți cu urină și duminică după prânz, în ziua de Paște, a venit Gogu la noi să-i ureze „La mulți ani” bunicii, că trăia bunica. Și când a plecat, l-am întrebat: „Gogule, așa a fost la Pitești?”. Și s-a făcut cum e haina dumneavoastră, negru la față, s-a întors și din profil mi-a răspuns: „Mai rău!”. Și nu a mai avut forță să vorbească mai mult.

În zilele noastre se vorbește foarte mult de probleme psihologice, de depresii întâlnite mai ales la cei care au avut o copilărie traumatizată. Pe dumneavoastră, totuși, experiențele acestea v-au călit și v-au întărit mai mult. Ce credeți că se poate face ca să nu ai în viața ta repercursiuni de genul acesta?

Din ce îmi amintesc eu și din cât am cunoscut-o, acum târziu, pe Aspazia Oțel, ele acolo au trăit în rugăciune permanentă, rugăciune care vrând-nevrând se răsfrângea și asupra mea.

Deci, rugăciunea întărește într-un necaz…

Categoric. Aspazia Oțel îmi povestea trei lucruri pe care, dacă le asculți, oricât de ateu ai fi, nu poți să spui că nu există Dumnezeu. Eu m-am îmbolnăvit acolo, pentru că nu aveam scutece. Iarna m-au adus de la Constanța într-o dubă de fier, cu mama. Să fi avut 10 zile și m-am îmbolnăvit foarte tare. Și îmi povestea Aspazia Oțel că se uitau la mine și vedeau cum se scurgea viața din mine. Și atunci mama s-a dus la Aspazia și i-a zis: „Pazi, vreau s-o botez. Nu vreau să moară nebotezată. Măcar atât să facem pentru copilul acesta”. Și au încropit botezul acela despre care știți. Nu am avut scutece, nu am avut medicamente, dar pe zi ce trecea după botez, căpătam viață.

zoe raduleanu fotografie familieDeci, așa cum a fost botezul acela, el a lucrat.

Da. M-au încredințat lui Dumnezeu. Apoi, au venit într-un control la ele în celulă. Erau 24 de paturi și le-au răvășit tot: saltele, paiele din ele. Ce era acolo!… Nor de praf și de paie tocate… Știți cum sunt paturile de fier: au picioarele într-un unghi care e gol pe interior. Acolo, ele aveau improvizată o candelă care ardea și n-au văzut-o. Nu au văzut-o. Dar nici candela nu s-a stins și nu s-a răsturnat în toată nebunia aceea pe care au creat-o. După aceea, s-a îmbolnăvit soția lui Codreanu, Lilica. Și era pe moarte și Pazi a zis: „Haideți să-i facem rugăciunea neîntreruptă de 40 de zile”. Și fiecare avea rândul ei și spunea partea ei de rugăciune, 5-10 minute, cât puteau, că nu aveau cum să stea mult pentru că adormeau. Erau foarte obosite. Și spre sfârșitul celor 40 de zile, era o fată mai tânără care era la rând și spunea rugăciunea lângă Lilica, care până atunci era ca moartă: nu vorbea, nu voia nimic, nu bea, nu mânca, doar respira. Și fata aceea, spunând rugăciunea, a început să ațipească și povestește Aspazia că s-au trezit toate într-un răcnet al Lilicăi Codreanu, ce nu și l-ar fi putut imagina. Deci, femeia aceea care nu era în stare să scoată o șoaptă, a răcnit: „Rugăciunea mea!”. Și s-a trezit fata și a continuat rugăciunea, iar Lilica  a trăit până în ’94-’95. Forța rugăciunii este absolut de neimaginat. Continue Reading »



Părintele Justin Pârvu despre sfințenia și martirajul mărturisitorilor din temnițele comuniste


Părintele Justin în dialog cu colegul Dan Lucinescu:

Despre arestările din 14-15 mai

Dan Lucinescu: Părinte, cei de astăzi sunt profund creștini și admiratori ai matale. Nu trebuie să venim cu laude, sunt realități. Mata ai realizat într-o perioadă de timp relativ scurtă unul dintre cele mai puternice centre spirituale din țară. Pentru asta, istoria va menționa că Părintele Pârvu Justin a început viața monahală care a fost întreruptă brutal în 1948, că mata faci parte din generația din 1948, care a fost o generație de sacrificiu. Vreau să-ți aduc aminte, pentru că ai prea multe probleme și s-au estompat suferințele. Ne-am cunoscut într-o cameră din Suceava…

Părintele Justin.: 28!

D.L.: În camera 28 – ce memorie fantastică! – în care Părintele Pârvu era tânăr. Avea 28 de ani, cam așa avea atunci, sau 30 de ani, era plin de bunătate creștină și de har divin. În toată acea vâltoare, după anchete, după procese, după torturi, o figură era luminoasă. Era tânărul preot călugăr Pârvu Justin care stătea pe priciul acela privind undeva spre nesfârșitul forței divine, resemnat, ca un filozof înțelept, fără a se plânge de nimic, nici de mizeria locuitului, nici de mizeria hranei, nici de suferințele la care a fost supus. Și vreau să menționez că după eliberare – eu îmi cer iertare dacă pomenesc lucrurile acestea – pe Părintele Justin, m-am dus să-l văd la mănăstirea Secu. N-am văzut o figură mai tristă, mai adumbrită de nimicnicia aceasta omenească. Era tare supărat și am întrebat: „Părinte, ce faci mata?”. „Eu mă duc în satul meu, eu mă duc la Petru-Vodă și am să rog oamenii să-mi sape acolo în piatră, o văgăună în care să îmi duc necazurile!”. Și după aceea am asistat la cel mai mare reviriment în care s-a văzut că sufletul românesc nu a murit, creștinismul n-a murit. Și oamenii au spus: „Da, Părinte, îți facem o văgăună acolo!”. Și au început să vină zeci de care, sute de care de lemne, au venit arhitecți pentru preotul nostru. Când s-a întors în Petru-Vodă, Părintele Pârvu nu mai era călugărul, ci era martirul lor. L-au îndrăgit oamenii din toată regiunea asta, și cu ajutorul lui Dumnezeu au venit arhitecți, au venit oameni de tehnică, i-au tras lumină, i-au pus telefoane. Și Părintele Pârvu Justin a devenit pentru zona aceasta, un far de lumină, care treptat, treptat și-a răspândit lumina în toate colțurile. Sora mea de la Botoșani, când vorbește despre Părintele Justin, se luminează. Toți cei din fața sfinției voastre sunt sub harul pe care îl răspândiți. Am un prieten care, deși este ofițer de marină, spune: „Trebuie să renaștem totul, să renaștem spiritualitatea românească. Trebuie să o scoatem din această moleșeală totală”.

P.J.: Mi-amintesc că în camera 28, seara, după ce luam o supă de varză, așteptam pe Dan Lucinescu să ne povestească un film. Era un povestitor neîntrecut și contribuia mult la realizarea dispoziției noastre. Dumneavoastră nu aveți cum să cunoașteți deprimarea sufletească a omului din timpul anchetelor. Cum așteptai să se deschidă deodată zăvorul și brusc se trântea ușa la perete și nu știai pe care îl ia. Îl luau și ți-l duceau pe la 2, 3 în miezul nopții și îl aruncau ca pe un sac, tot plin de sânge, nenorocit, nu se mai putea mișca. Venea de la scaunele de tortură unde te învârteau sub loviturile permanente pe care la un moment dat nu le mai simțeai. Apoi te aruncau pe jos, turnau 2, 3 găleți de apă pe tine ca să-ți revii și în felul acesta. Dan Lucinescu povestea câte o frumusețe de film, romane. Îmi amintesc și până acum una dintre viețile sfinților pe care le povestea adeseori pentru înviorarea și redresarea noastră. Dacă nu ar fi fost istoriile acestea frumoase, poeziile lui Radu Gyr, ale lui Nichifor Crainic care au circulat prin celulele disperate ale Aiudului sau ale altor pușcării, apoi greu ne-am fi descurcat. Fiindcă, să știți, nu e un rău mai mare ca acesta: să-l pui pe om să n-aibă nicio ocupație. Și această ocupație, trebuia să o inventezi. Și unde era refugiul? Era în tine însuți. Tu trebuia să-L hrănești pe Hristos, să-L întâlnești pe Mântuitorul acolo, înlăuntrul tău, în rugăciune. A fost greu la început de luat pușcăria în conținutul ei, pentru că noi, ca tineri, nu ne dădeam seama în ceea ce privește rostul nostru de suferință de acolo. Ne gândeam fiecare la niște vinovății foarte simple adunate într-un dosar pe care ți-l încheia Securitatea. O ședință pe care ai făcut-o prin anii ’40 sau eu știu când, acum devenise monument de condamnare, monument de acuză, să curgă anii, dragii mei, până la 200.000. Atâția ani de condamnări avea Aiudul până în 1954. Vă puteți imagina ce condamnare putea să aibă un tânăr de 18, 20 de ani? Primea 30 de ani, când în Occident, de pildă, la o asemenea activitate, îi dădeau o amendă sau trei luni. Aici, în Răsărit, luai ani și ani, de la 20 de ani în sus, condamnări grele. Când am fost întrebat de complet după ce s-a terminat procesul dacă fac anii de condamnare, le-am răspuns și eu: „Când or mai face și cei care ne condamnă atâția ani”. Interesant e faptul că acest complet de judecată care ne-a condamnat pe noi în 1948, a fost completul de judecată de la Iași care a condamnat comuniștii în 1940-1941. Și atunci ăștia i-au folosit să-și poată spăla mâinile, dându-le legionarilor ani cu nemiluita ca să-i reabilităm pe comuniștii condamnați de către noi în 1940. Și atunci comuniștii erau foarte „deștepți”. În momentul în care s-a terminat procesul, pe noi ne-au repartizat în pușcării de execuție, completul de judecată a fost arestat și pus în ultimul vagon să meargă la Ploiești ca să-și execute și ei condamnarea, că „cine sapă groapa altuia, cade el în ea”. Și completul de judecată de la Iași și-a făcut și el execuția. Și în felul acesta, pușcăriile noastre au devenit mănăstiri, au devenit locuri de formare creștină și de mărturisire a adevărului creștin-ortodox. Continue Reading »



Părintele Justin Pârvu: Poeziile lui Radu Gyr au fost Psaltirea închisorii


Părintele Justin Pârvu despre poetul Radu Gyr:

„Pentru mine, a fost foarte impresionant un moment din viaţa de detenţie a lui Radu Gyr, anume – asumarea sentinţei condamnării la moarte, care s-a judecat timp de un an de zile. Timp de un an de zile omul acesta a stat cu nesiguranţa zilei de mâine, aşteptând în orice clipă să fie executat. Această tortură psihică mi s-a părut cea mai groaznică posibilă. Pentru că era atât de inumană şi bestială purtarea gardienilor, încât nu vă puteţi imagina. De pildă, condamnaţii la moarte erau încarceraţi într-un corp anume, iar gardienii mimau executarea altora şi trăgeau câte un foc de armă, aşa de formă, ca să audă deţinuţii, care aşteptau cu sufletul la gură să le vină rândul. Era groaznic să trăieşti aceste momente. Uneori îşi băteau joc de ei, minţindu-i că urmează să fie executaţi. Bieţii deţinuţi erau legaţi la ochi şi trimişi în faţa plutonului de execuţie care trăgea cu gloanţe false, şi apoi erau duşi iarăşi la celulă. Iar după două-trei săptămâni veneau şi anunţau schimbarea pedepsei. Cei care aveau condamnări la moarte erau supuşi la chinuri şi pedepse mai aspre, cum ar fi scaunul electric, o alimentaţie minimă şi te făceau de ajungeai ca o cârpă lepădată. Deveneai ca un om mort de viu.

Eu însumi am stat în celulă cu un comandant legionar de prin Ardeal, care a întâmpinat astfel de torturi – Roşca Mihai. Şi ajunsese, săracul, în starea asta de cădere morală şi fizică, tot așteptându-și condamnarea timp de o lună de zile. După o lună de zile a venit comutarea pedepsei. Dar când mă gândesc la Radu Gyr că a stat un an de zile supus acestei terori… Însă Gyr avea o imensă forţă lăuntrică. El nu s-a lăsat înspăimântat prea mult de moarte. El a primit cu seninătate condamnarea, el se simţea onorat să își dea viaţa pentru Dumnezeu şi idealul său. Poeziile lui Radu Gyr au fost Psaltirea închisorii. Toţi ne-am hrănit din poezia lui, care era binecunoscută nu doar de deţinuţii legionari, ci şi de toţi ceilalți, de alte orientări politice, care rămâneau uimiţi şi pătrunşi de sacrificiul legionarilor, care renunţau şi la puţina lor porție de mâncare pentru a salva pe altul mai plăpând. Însuşi gestul de a oferi ceva altui deţinut în închisoare putea fi fatal, pentru că dacă erai prins, erai aspru pedepsit sau chiar executat pe loc. Deci era şi un risc foarte mare la care se supuneau. Şi pentru faptul că ştiai o poezie de Radu Gyr, te trezeai imediat cu dosarul verde.

Prima poezie de Radu Gyr, pe care am învăţat-o, a fost As’noapte, Iisus… Poeziile lui erau scrise pe perete sau pe pantof. Radu Gyr a fost aşa de mare că nici măcar nu s-au putut atinge de el, a rămas viu şi nevătămat”.

(Relatare preluată din Revista Atitudini Nr. 17)



„O națiune care-și uită martirii și eroii este o națiune sinucigașă” Periprava – lagărul comunist de exterminare; de Monahia Fotini


PeripravaGroapa comună a uitării
„Delta Dunării apele sale voia să-și ascundă, nesuferind să vadă jertfa voastră cea defăimată, Părinte, cum cu brațe schiloade munți de pământ ați săpat și înfruntând vânturi năprasnice, arșiță și ger, snopi mari de stuf ați tăiat, iar sângele vostru scurs prin șanțuri apele Dunării l-au purtat, sfințind pământul țării și al lumii, pentru care noi ne închinăm nevoințelor voastre, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!” (Condac din Acatistul Pr. Justin Pârvu)
Legați în lanțuri, schingiuiți, înfometați, exterminați prin muncă silnică și tratați animalic, umiliți și batjocoriți în mod inuman de către ofițerii de serviciu ai regimului represiv totalitarist, bătuți cu ranga, asasinați prin împușcare și aruncați cu nemilostivire în gropi comune, fără cruce, fără nume, într-un colț uitat de țară, unde doar apele și păsările Dunării mai pot mărturisi, peste 5000 de deținuți politic au fost închiși în lagărul de muncă forțată de la Periprava, com. C.A. Rosetti, jud. Tulcea. Mulți dintre aceștia erau preoți, dar și miniștri, ingineri, oameni de cultură, toate acele suflete alese ce au avut curajul să se împotrivească regimului comunist, toți acei cu adevărat oameni care au avut demnitatea să nu închidă ochii în fața atrocităților și reeducării unui neam întreg, toți acei români care au rămas verticali, nemânjiți de rușinoasa colaborare cu trădătorii de țară. Pe liniștea, rânjetul, compromisul multora din libertate s-a construit monstruosul Stat comunist. Comunismul a săltat din sânul țării pe fiii ei cinstiți, aruncându-i în obezi, pentru a putea cu ușurință reeduca din temelii o națiune întreagă. Nu cei din lanțuri erau sclavii, ci cei ce liberi fiind, acceptau să moară sufletul în ei, să le fie ucise credința, neamul și demnitatea. Tot sclavi rămânem și noi astăzi, dacă nu ne vom întoarce în trecut să îi scoatem la lumină din groapa comună a uitării, dacă nu vom reabilita trecutul, condamnând corect comunismul prin cei ce l-au implementat și susținut în România. O națiune care-și uită martirii și eroii este o națiune sinucigașă.

PeripravaPeriprava – Formațiunea 0830
Colonia de muncă de la Periprava, numită în sistemul penitenciarelor Formațiunea 0830, în perioada ’59-’64, când era destinată strict deținuților politic, era alcătuită din trei formațiuni: una amenajată, destinată conducerii administrative a penitenciarului, a doua deținuților politici închiși în barăci de chirpici, cu acoperiș din stuf, clădite direct pe pământ, fără niciun fel de pardoseală. „Un pătrat mare de pământ nisipos, închis de jur-împrejur cu un gard cu două rânduri de sârmă ghimpată, lagărul pătrat avea latura de aproape un kilometru, la poartă şi din sută în sută de metri, erau posturi de supraveghere pe platforme înalte, unde făceau de pază santinelele înarmate cu pistoale automate, mitraliere, grenade; platformele erau prevăzute cu reflectoare, telefon, sistem de alarmă. În curtea lagărului erau construite şase barăci, din lemn, cu pereţii şi acoperişul din stuf. În fiecare baracă erau paturi metalice, suprapuse. În fiecare baracă se găseau cam 200 de deţinuţi. Alte barăci erau pentru comandantul cu corpul de gardă, magazia cu alimente, magazia cu efecte şi cu bagajele noastre civile, cantina, un atelier de reparat uneltele de muncă, closetele, uzina electrică care lumina lagărul toată noaptea” (cf. Gheorghe Mazilu, În ghearele Securităţii, Lausanne, 1981, p. 133). Cea de a treia componentă se afla pe apă, sub formă de bac plutitor, cunoscută drept secțiunea Grind, aflată la 3 km. de cea principală, către comuna C.A. Rosetti și satul Sfiștoca, alcătuită din doar patru barăci, efectivul maxim al celor încarcerați aici ajungând la 500 de deținuți. Scopul oficial al înfiinţării coloniei a fost construirea unui dig între localităţile Periprava şi Sfiştoca, ca măsură de protecție împotriva inundării terenurilor ce urmau să fie defrişate de stuf şi apoi desţelenite în vederea utilizării lor ca suprafeţe agricole. De asemenea, se avea în vedere şi înălţarea şoselei din comuna Periprava pe o distanţă de mai mulţi kilometri, după cum se arată într-un comunicat IICCMER .

PeripravaAbuzurile dictaturii comuniste
Lipsiți de hrană și asistență medicală, munceau în condiții inumane și sub teroarea supraveghetorilor care se întreceau în a-și depăși normele de serviciu, fălindu-se în fața regimului dejist, aplicând torturi greu de imaginat pentru normele nerealizate în timp record. Deținuții erau folosiți în mod abuziv la muncile câmpului, prășind porumbul, sfecla de zahăr, floarea soarelui, și cu precădere la tăierea stufului. Din mărturiile unor supraviețuitori ai gulagului comunist, aflăm câteva din abuzurile administrației penitenciarului: „După ce strângeau stuful în snopi, aproximativ 50 de kg, erau obligaţi să îi ducă în spate pe o distanţă de peste un kilometru, fără să îl târască pe jos. În cazul în care se clătinau, câini special dresaţi îi muşcau de călcâie. Norma zilnică pentru fiecare deţinut era de 15 snopi, iar cei care nu reuşeau să o facă primeau o raţie redusă de mâncare şi uneori erau bătuţi la tălpi. Zona de unde urma să fie recoltat stuful era înconjurată de sârmă ghimpată şi garduri electrificate şi păzită de patrule călări sau de echipe de paznici cu câini”.
PeripravaDe asemenea, Părintele Justin Pârvu, care a fost închis 4 ani în lagărul de la Periprava, ne relata următoarele: „Păi, ce osteneală aveam noi în Deltă, ca deținuți! Să vii tu dintr-o celulă după opt ani, torturați fizic și psihic, și să ții piept la așa agricultură, cu o sapă de 4 kg!… Când începeam lucrul la ora 7 dimineața, era o căldură de nici nu puteai să stai pe fierbințeala nisipului. Eram supravegheați și când vedea caraliul că vrea să te ajute careva – ferească sfântul! Eram istoviți și sleiți de puteri, iar la capătul rândului ne aștepta un cazan cu fiertură de carne de cal. Era numai spumă și nu mânca nimeni. Apoi erau niște vânturi foarte puternice, încât când plecam seara, eram totuna numai praf. Când ajungeam la cabană nu ne mai recunoșteam unul cu altul. Primeam și noi câte o căniță de apă.
Dar să vedeți cât de grea era pentru ei numerotarea. Începea gardianul numerotarea din trei în trei și nu ajungea săracu’ prea departe, că se împotmolea. Venea locotenentul major și el: Ce faci, măi prostule, numără și tu pe două paturi!. Dar nu reușea nici acesta. Venea în cele din urmă comandantul și, după ce se încurca și el, punea pe unul din noi să facă numerotarea. Și până la urmă, banditul număra, în cinci minute, 800 de oameni.
Mai primeam o zeamă, un fel de mâncare de bostan cu coaja groasă, și asta era toată hrana noastră. Unii mai munceau și la grădină. Și ferească Dumnezeu să fi luat vreo căciulie de usturoi sau să fi dus vreun morcov la câte un bolnav! Mare minune să scape cu viață unul ca acesta. Apoi era pedeapsa cu izolarea. Stăteai 48 de ore ghemuit cu mâinile la piept într-o carceră de beton aflată la doi metri sub pământ încât abia răsuflai” .
Nea Colea Vanea, localnic din Periprava, în vârstă de 70 de ani, își amintește: „La bac, aici, la Gironde, îi băteau și se auzea și în sat cum îi băteau, îi dezbrăcau în pielea goală, îi legau de sălcii și îi mâncau țânțarii” . Un alt supraviețuitor, Gheorghe Tomici, consemnează: „…un judecător din Timișoara a fost pus de către militarii care asigurau paza să smulgă iarba cu gura, proteza rămânându-i acolo. Un deținut nu a vrut să smulgă cu gura, iar în baracă ne-a arătat cum a fost bătut cu sârmă de oțel de către cadrele militare. Personal am fost pus și eu să smulg iarba cu dinții. Bătaia era la ordinea zilei”.
Chiar dacă, și așa târziu, Justiția din România a găsit țapul ispășitor în persoana comandantului Coloniei, Ioan Ficior, în lipsa unor anchete serioase și condamnări pe măsură, s-au păstrat totuși, mulțumită IICCMER, câteva consemnări ale unei comisii de anchetă desfășurate în perioada 1966-1968, care să ateste crimele unui întreg Stat comunist, directivele fiind date direct de la centru. Pavel Ștefan, fost ministru de Interne între 1952 și 1957, declara atunci în fața comisiei de anchetă: „Era un sistem de a bate fără milă, în mod barbar. (…) Deținuții erau bătuți în asemenea hal încât pierdeau carnea de pe ei. (…) Părerea mea este următoarea: că oamenii puși să conducă aceste închisori și lagăre nu au fost ținuți în mână și nu li s-a pus în vedere cum trebuia să se comporte. (…) Li s-a permis să bată ca mijloc de a stăpâni pe deținuți”. Concluziile acelei comisii de anchetă, deși la vremea respectivă scopul real al investigațiilor a fost altul, sunt mai mult decât concludente. Ele arătau că în România, în perioada 1948-1964, a existat un regim de exterminare a deținuților politici în multe dintre centrele de detenţie politică din ţară, pus la cale de puterea politică comunistă .

PeripravaMorții de la Periprava și lipsa vinovaților
Începând din septembrie 2013, IICCMER a întreprins investigații arheologice la Periprava, pentru a găsi și recupera rămășițele pământești ale deținuților politici decedați în lagăr și aruncați în gropi comune, peste 100 la număr, din atestările rezultate în urma mai multor anchete. Între anii 1958-1963, la Periprava s-au înregistrat 124 de decese ale deținuților politici, confirmate până acum, cel mai tânăr dintre aceștia având vârsta de 19 ani, iar cel mai în vârstă, 71 ani. În anul 1960 s-a înregistrat doar jumătate din numărul total al celor decedați. Decedații erau transportați întotdeauna noaptea și înhumați într-o zonă situată lângă cimitirul satului. Nea Colea Vanea, vecin cu zona în care erau înhumați deținuții, copil fiind pe timpul funcționării lagărului, își amintea: „Îi îngropau noaptea, îi aduceau cu căruța, cum erau ei, așa goi, îi puneau într-o groapă comună, prima oară îi puneau în cutii de scândură, iar după aceea, nu dovedeau cu ele, făceau o groapă comună, puneau o rogojină jos, una sus, îi îngropau și plecau, cu rogojina așternut, deasupra turnau 5-6 găleți de var, (…) gropi săpate pân’ la apă, când dădeau de apă se opreau” . De asemenea Ioan Melinte, fost frontierist, adaugă o mărturie înfricoșătoare ce devoalează abuzurile sistemului administrativ de atunci, abuzuri și crime mușamalizate încă: „În iarna anului 1961, au decedat vreo 6 deținuți politici și cadavrele au fost duse la marginea coloniei, unde erau plantați niște pruni și noaptea au fost duși acolo și îngropați. Mai arăt că deținuții erau îngropați în gropi comune, iar iarna când pământul era înghețat cadavrele erau aruncate în Dunăre”.
Din ultimul comunicat al ICCMER, din data de 13 iulie a.c., unde se anunță o nouă campanie de investigații arheologice la Periprava, aflăm printre altele și cine ar trebui să fie cei răspunzători pentru odioasele crime și persecuții: „Printre cei răspunzători, în diferite grade, pentru ceea ce s-a întâmplat în colonia de la Periprava se află mai multe persoane, de la comandanţi, şefi de secţii, personal sanitar şi administrativ şi până la simpli gardieni, care în virtutea funcţiilor au ordonat, tolerat sau aplicat un regim de detenţie, care avea ca principal scop distrugerea rezistenţei fizice şi morale a deţinuţilor, iar în cazul celor ale căror resurse de viaţă se epuizau, decesul. Există, de asemenea, vinovăţia indiscutabilă a înalţilor responsabili din conducerea Ministerului Afacerilor Interne şi, în ultimă instanţă, a liderilor de partid şi de Stat din acea perioadă, asemenea practici fiind dictate sau sugerate pe cale ierarhică” .

Banii mai presus de memorie
Statul român, la 29 de ani de la căderea comunismului în România, nu a găsit încă responsabilii holocaustului comunist, dovadă fiind nu numai lipsa unor procese edificatoare, ci și indolența față de suferința, martirajul și persecuțiile zecilor de mii de pătimitori din lagărele comuniste din România. La Periprava, Statul Român nu doar că nu a demarat niciun proiect de construire a unui muzeu anticomunist destinat memoriei martirilor din temnițele comuniste, sau de ridicare a măcar unui singur monument care să ateste suferințele urgiei lagărului comunist, dar a vândut acel teren, îmbibat cu sânge românesc și cu suferință, unor comercianți străini în scopuri turistice care să profite financiar de pe urma pătimirii unui popor. Dacă nu îi mână nici un sentiment de recunoștință măcar să învețe din perseverența torționarului Ioan Ficior care semnala într-o notă de serviciu: Ioan Ficior „(…) asigur partidul care m-a crescut și m-a educat, că voi duce cu și mai multă perseverență lupta contra dușmanilor poporului nostru muncitor și voi lovi fără cruțare în ei”. Ridicați centre memoriale și așa veți asigura România democrată, care s-a clădit pe sânge de martiri, că veți duce cu perseverență lupta împotriva socialismului comunist!

Troițe sfinte pe urmele martirilor Bisericii șui Hristos
Dacă Statului nu-i pasă de recuperarea memoriei martirilor anticomuniști, Biserica Ortodoxă a fost singura care a încercat să spele obrazul României prin reabilitarea martirilor și mărturisitorilor închisorilor comuniste, înălțând locașuri de cult și centre memoriale pe locurile unde aceștia au pătimit. La Periprava, piatra de temelie a schitului cu hramul Soborul Sf. Apostoli a fost pusă acum trei ani, la 22 septembrie 2015 în prezența P.S. Visarion, Episcopul Tulcei care a sfințit și troița ridicată pe locul viitorului așezământ monahal, iar anul acesta pe 30 iunie, preoți, monahii de la mănăstirile Poarta Alba și Paltin Petru-Vodă, precum și credincioși inimoși din cadrul Frăției Ortodoxe Sf. Gheorghe au participat la Liturghia arhierească săvârșită cu ocazia hramului viitorului locaș de rugăciune de la Periprava – Soborul Sfinților 12 Apostoli.

Preasfințitul Visarion al Tulcei: „Hristos suferea împreună cu ei”
„Iată și noi astăzi ne-am adunat în locul acesta, un loc încărcat de lacrimi și de suferințe pentru a ne aduce aminte de jertfa Sfinților Apostoli, de predica lor, de jertfelnicia lor, dar pentru a ne aduce aminte, în același timp și de cei care, în urmă nu cu mult timp, pe aceste locuri, au îndurat și bătăi și scuipări, au îndurat toate în numele Domnului Iisus, pentru că cei care au trecut prin școala suferinței aici, de la Periprava, erau conștienți de fapt, că nu ei suferă, ci Hristos este cel care suferă împreună cu ei. Iată, locul acesta este sfânt și binecuvântat pentru că a fost udat din plin, de lacrimile deținuților care au petrecut o vreme mai lungă sau mai scurtă aici și mulți dintre ei nu au mai plecat din locurile acestea și poate că oasele lor albite, aflate sub pământ, sunt ca niște moaște care ne cheamă și pe noi la Preasfințitul Visarion al Tulcei: „Hristos suferea împreună cu ei”sfințenie, ne cheamă la curaj și ne cheamă la eroism creștin. Când a fost vorba să punem piatra de temelie pentru un loc de închinare aici, la Periprava, ne-am gândit că cel mai bun lucru ar fi să închinăm acest loc de închinare Soborului Sfinților 12 Apostoli. De ce? Pentru că cuvântul apostol în limba greacă însemnează „trimis”. Ei au fost niște trimiși, niște misionari ai Mântuitorului Hristos în toată lumea, binevestind pacea, dragostea și jertfelnicia față de Hristos și față de cuvântul Evangheliei Sale. Toți Apostolii, cu excepția Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, care a murit la bătrânețe, la aproape o sută și ceva de ani, au murit de moarte martirică. Toți au cunoscut temnița, au cunoscut batjocura, au cunoscut toată răutatea omenească. De aceea, ca un arc peste timp, iată, cinstirea mărturisitorilor de astăzi, împreunată cu cinstirea mărturisitorilor de acum 2000 de ani, a Sfinților Apostoli, este un lucru bineplăcut înaintea lui Dumnezeu și este în același timp un lucru care ne îndeamnă și pe noi, cei de astăzi, la păstrarea credinței ca lumina ochilor din cap, credință pe care să o mărturisim prin toată fapta cea bună și în același timp ne cheamă și pe noi la mărturisire, ne cheamă la credință, la nădejde și la dragoste.
Fie ca amintirea celor care au pătimit pe aceste locuri să fie pururea în inima noastră și a tuturor românilor, mai ales în aceste vremuri tulburi pe care le trăim, când avem nevoie de exemple vii și exemple de acestea le aflăm, iată, și în Sinaxarul Bisericii, dar le aflăm și în Sinaxarul mare al istoriei neamului nostru românesc.

Să-i rugăm pe Sfinții 12 Apostoli ca prin rugăciunile lor, să ne ocrotească pe noi, cei de astăzi, să ne ocrotească și să ne păstreze în credința moșilor și strămoșilor noștri, să ne păstreze în dragoste față de Sfânta Biserică, în dragoste față de valorile spirituale ale neamului nostru românesc și mai ales să ne păstreze în dragoste unii față de alții pentru că avem nevoie de dragoste jertfelnică, avem nevoie de iubire sinceră și dezinteresată pentru ca să arătăm că suntem aceiași buni români ca și înaintașii noștri și buni creștini ortodocși, adică dreptmăritori, cinstitori și împlinitori ai poruncilor Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos”.
Nădăjduim că România va reuși în cele din urmă să ofere cinstea cuvenită memoriei martirilor rezistenței anticomuniste, iar Biserica sa integreze în paginile Sinaxarului românesc aceste nume de martiri și mărturisitori ce au luptat pentru apărarea credinței și a Bisericii strămoșești.

(Articol publicat in Revista Atitudini, Nr. 56)



GALINA RĂDULEANU: „După mine, a fi în condiții limită și a-ți păstra calitatea de om, de altruism, de caracter și sacrificiu pentru altul, este ceva extraordinar”


„După mine, a fi în condiții limită și a-ți păstra calitatea de om, de altruism, de caracter și sacrificiu pentru altul, este ceva extraordinar”

De vorbă cu Doamna Galina Răduleanu

 Demnitatea românului de altădată

Doamna Galina, vă rugăm să ne spuneți câte ceva despre viața dumneavoastră dinaintea arestării și cum ati primit momentul arestării.

În câteva cuvinte aș vrea să vă fac așa o frescă a locului de unde am fost arestată. Am terminat Facultatea la Cluj, aproape într-o formă miraculoasă și am vrut să fac o muncă de pionierat și în același timp de apostolat într-un sat de munte de lângă Brașov, un sat care avea un specific cu totul și cu totul deosebit. Oamenii de acolo aveau un preot care fusese închis pentru legionarism și care în sat era și duhovnic și apostol și prietenul oamenilor. Tot satul se învârtea în jurul a ceea ce spunea părintele Beleuță. Și în satul acela, deși era voie pe vremea aceea să se facă avorturi, nimeni nu făcea întrerupere de sarcină pentru că părintele a explicat – și e regretabil că acum nu ajungem la aceeași explicație – că cea mai mare crimă este această ucidere de suflet de prunc. Atunci oamenii aveau până la 9 copii. Erau săraci, n-aveau uneori cu ce să-i încalțe și când trebuiau să vină la mine la dispensar, veneau pe rând pentru că își împrumutau ghetele de la unul la altul. Dar erau foarte credincioși și chiar dacă o fată greșea și rămânea însărcinată, părintele o convingea că mai mare este păcatul uciderii pruncului decât acela de a avea o legătură în afara Bisericii. Și femeia lăsa copilul, familia accepta, fata se căsătorea cu copil cu tot și avea în continuare copii. Ce să vă spun? Era un sat extraordinar și oameni extraordinari datorită faptului că preotul era extraordinar.

Am avut șansa să am o colaboratoare deosebită – eu nu eram un om smerit, eram foarte orgolioasă, foarte plină de „facă-se voia mea”, decât de „facă-se voia Ta” – eram la început de carieră și am dat de un om pe care nu l-am apreciat atunci. A trebuit să treacă foarte mult timp ca să-l apreciez. Moașa, cu care am lucrat eu, era o femeie de 40 și ceva de ani care era tipul omului smerit și era foarte credincioasă. Mergea la biserică – era pe vremea comuniștilor, dar acolo tot satul mergea la biserică – și avea tot timpul tendința să spună: „Nu suntem vrednici să mulțumim lui Dumnezeu”. Era o frază pe care nu numai că nu o înțelegeam, dar mă întrebam în sinea mea: „Ce vorbă mai e și asta?”. Au trecut foarte mulți ani și îmi dau seama abia acum ce înseamnă cuvintele acestea: „Nu suntem vrednici să-I mulțumim”. Și chiar așa este pentru că noi trăim într-o lume de minuni pe lângă care trecem nepăsători și nu realizăm că este o minune că dintr-o creangă uscată iese un mugur, că din pământul acesta negru iese firul de iarbă, că noi existăm, că trupul nostru este perfect! Nu suntem vrednici să mulțumim și nici nu mulțumim, ba din contra. Continue Reading »



Imagini: Comemorare Sf. Mărturisitori ai temniţelor comuniste – Aiud 18 Martie


Sursa: Mănăstirea Paltin Petru Vodă