Posts Tagged 'Sfintii Inchisorilor'


PĂRINTELE VALERIAN GRECU: „VA VENI IARĂȘI O PRIGOANĂ, DAR ÎN UNITATE SPARGI ZIDURILE BALAURULUI CARE A COBORÂT PE PĂMÂNT”.


valerian grecuLITURGHIA BUCURĂ CERUL MAI MULT CA ORICE

Părinte Valerian, vă rugăm să ne povestiți câte ceva din experiența sf. voastre din temnițe.

Eram în ianuarie 1962, ne aflam într-o colonie împreună cu: Părintele Ilie Lăcătușu, Părintele Justin, Părintele Calciu, alți preoți cărturari și ne-au scos în bătaie de joc pe un îngheț – și ne-au ordonat să intrăm în apă. Mi-aduc aminte că Părintele Ilie a zis: „Intrăm că altfel trag în noi!”. Și am intrat până la glezne, până la genunchi, până la brâu. Era un frig cumplit. Și a dat Dumnezeu o căldură că ne uscam, ieșeau aburi din noi. Când auziți de prigoană, nu vă feriți, nu o ocoliți! Dumnezeu îți dă puteri, face minuni. Și în ziua aceea n-am mâncat de bucurie. Eu sunt fericit că am trecut prin temniță.

Cum ați fost arestat și cum ați intrat în viața monahală?

În 1953 am fost dat pe mâna Securității și ne-a venit ordin ca în 24 de ore să părăsim mănăstirea. Când am plecat pe drumul acesta, m-am dus pe jos 40 km., nemâncat, la părintele Ioan Iovan. Dorința mea era să mă fac călugăr și să mor martir. Eram copil. Aveam 17 ani. Citeam prin cărți că martirul n-are judecată. M-am dus și la hirotonia părintelui Ioan Iovan. Era lume multă acolo. L-a preoțit Prea Sfințitul Nicolae Popovici. Am venit acasă beat de fericire și îi șoptesc mamei: „Mamă, eu plec la mănăstire”. „Vai de mine!”. M-a iubit foarte mult mama mea. Și am fugit la mănăstirea Sihastru. Acolo am găsit vreo 7, 8 călugări. M-au băgat la bucătărie și mă sculam la ora 3 dimineața ca să pregătesc mâncarea până la Liturghie. Liturghia bucură cerul mai mult ca orice. De ea se cutremură și îngerii. În închisoare, când părintele Ioan făcea Liturghie, toți stăteau nemișcați.

O CREDINȚĂ NEÎNCERCATĂ NU ESTE CREDINȚĂ

La mănăstire, eram fericit. Pe urmă a venit Securitatea la mănăstire, dar n-a putut să ne ia că era Ziua Crucii și era multă lume. Ne-au făcut procesul și ne-au condamnat la doi ani de închisoare la drept comun: port ilegal de uniformă și abuz în funcții. Marele avocat Petre Pandrea s-a oferit să ne apere din oficiu. Cunoștea 12 limbi la perfecție. Și a reușit să răstoarne toată acuzarea și am câștigat procesul. Dacă am câștigat procesul, am mers înainte. Dar doi ani de zile tot au încercat ca să ne aresteze și n-au putut. Și în 1955, după hârâiala asta, au venit dubele Securității. Noi ne-am închis în mănăstire. Am tras zăvoarele, ca copiii. Eram toți sub 30 de ani și în noaptea aceea ne-au arestat și pe părintele Ioan și pe noi. Un părinte de-al nostru secretar s-a suit în clopotniță și trăgea clopotul mereu. Vreo câțiva eram în cafas. În timp ce preoții liturghiseau, securiștii i-au scos pe toți care erau jos, i-au legat cu cătușe și i-au pus cu burta la pământ. În cafas eram cam șapte și ne-am opus oarecum. Atunci au tras cu arma. Ne-am ferit și apoi ne-au luat și pe noi și ne-au pus în cătușe. Părintelui Chesarie din Vrancea, secretarul mănăstirii, i-au tăiat frânghia ca să nu mai tragă clopotul. Atunci părintele s-a suit pe turla bisericii și de acolo striga: „Antihriștilor! Ați venit noaptea ca niște tâlhari. Vă cunosc eu!”. „Măi, părinte, dă-te jos!”, striga la el comandantul. A văzut că nu-l poate da jos, le-a spus celorlalți: „Ce facem cu călugării? Hai să-i ducem!”. Ne-au pus în dube și ne-au băgat pe toți într-o cameră la Bârlad. Care au fost frați, i-au dus la miliție, iar pe noi, călugării, la Securitate. Și acolo am stat tot Postul, 40 de zile. După anchetele făcute, nu ne-au găsit nimic politic și am rămas cu doi ani de condamnare. Dumnezeu ne-a încercat credința. O credință neîncercată nu este credință.

Și de Sf. Gheorghe, în 1955, ne-au pus în dube și ne-au dus la Focșani, la penitenciar. Am ajuns pe înserate și comandantul penitenciarului ne-a primit în bătaie de joc. Ne-a tuns, ne-a bărbierit și ca să nu luăm legătura cu ceilalți deținuți, ne-a pus într-o casă din incinta închisorii. Acolo aveam doi preoți care făceau Liturghia zi de zi și, văzând ei că ne rugăm, ne-au scos din toate celulele, câți eram atunci vreo 2000 de deținuți, să ducem căldările cu materii fecale la hazna. Și ne puneau unul mai mititel, unul mai înalt. Și am stat acolo de la Sf. Gheorghe până la Sf. Ilie, când o parte dintre noi am fost duși la Văcărești. Aici, în biserica-paraclis era bucătărie, iar biserica mare era magazie. Am stat la Văcărești vreo trei săptămâni. Chipurile, era mâncarea mai bunișoară. De acolo, ne-au pus pe dube și ne-au dus la Poarta Albă. De acolo, ne-au luat la Tribunalul Militar și ne-au comutat pedeapsa și ne-au băgat la articolul „delict de uneltire împotriva ordinii sociale” și ne-au dat la preoții slujitori 20 de ani, iar eu am primit 18 ani. Am stat în anchete trei luni de zile cu un avocat și cu un medic în celulă. Și primeam carne în porția de mâncare, dar nu o mâncam, le-o dădeam lor. Cele trei luni de anchete au fost mai grele ca moartea. Continue Reading »



CONSTANTIN OPRIȘAN – ICOANĂ A BIRUINȚEI ASUPRA IADULUI COMUNIST


costache oprisan„Fiți pregătiți pentru lupta care se va da în mlaștina disperării. Fiecare va ieși din încleștarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu și de ce are mai bun în el”.

 FORMAREA. „MAGISTRU” ÎN FILOSOFIE ȘI PRIZONIER ÎN LAGĂRELE NAZISTE

„Inteligența îl plasa cam în vârful piramidei intelectuale românești. Cu pregătirea lui filosofică și geniul lui de poet, îi impresiona enorm pe cei din jur”. (Dumitru Bordeianu)

Fiu de răzeș, Constantin Oprișan (cunoscut celor mai mulți sub numele de Costache) vede lumina zilei la 16 martie 1921, în localitatea băcăoană Oncești. Lumea bucolică a copilăriei sale, brăzdată geografic de coastele și văile Podișului Moldovei avea să-și pună impetuos amprenta asupra structurii sale sufletești. În anul 1940, după ce absolvă liceul în Bacău, Constantin, se va alătura Frăției de Cruce într-o vreme de mari încercări pentru țară. Activitatea lui asiduă din cadrul Frăției va fi curmată brusc de începutul prigoanei împotriva legionarilor, ordonată de generalul Ion Antonescu. Tânărul Costache va alege drumul sinuos al exilului, ajungând în Germania la începutul anului 1941. Hărăzit cu un talent poetic și filosofic de excepție, nu pierde ocazia de a audia cursurile susținute de renumitul filosof german, Martin Heidegger. Exilul, însă, nu îl va scuti de hărțuirea naziștilor înverșunați ca și comuniștii în strădania lor de a-i încarcera pe legionari. Astfel, la începutul anului 1943, împreună cu alți nouă tineri legionari, Costache Oprișan se vede ostracizat în lagărul nazist de exterminare de la Buchenwald. În urma unui bombardament declanșat asupra lagărului, în ziua de 24 august 1944, Oprișan scapă din prizonierat împreună cu o mare parte dintre deținuți. Odată eliberat, va încerca în repetate rânduri să se întoarcă în patria mamă. După ce termină cursurile unei școli militare germane, va fi încadrat în grupul desemnat să fie parașutat în România cu misiunea de a lupta împotriva bolșevicilor. Din cauza unor schimbări politice neașteptate, în primăvara anului 1945, planul de parașutare a grupului de români este anulat. Hotărârea nu-i împiedică pe cei trei reprezentanți ai grupului (Marinescu, Oprișan și Crețu) să plece spre România, străbătând pe jos Ungaria, riscându-și astfel viața în marșul clandestin peste frontiere.

ctin oprisanAjuns în România, Costache Oprișan este numit șef al Frățiilor de Cruce din întreaga țară. Neobosit căutător al adevărului, mereu însetat de cunoaștere, se înscrie în anul 1946 la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj, unde va studia sub îndrumarea profesorilor Lucian Blaga, Ștefan Bezdechi și Dumitru Roșca pe care îi uimește cu cultura lui vastă și profunzimea cunoștințelor acumulate în timpul șederii sale în Germania. „Și nu rareori, prelegerile lui le înlocuiau pe ale profesorului, bineînțeles cu îngăduința admirativă a aceluia”[1]. Grăitoare în acest sens este mărturia lui Petre Hossu, asistent universitar al prof. D.D. Roşca și martor ocular al unei pledoarii susținute de eminentul student: „Oprişan ajunse şi la Heidegger şi aprofundă viziunea heideggeriană asupra timpului (în Heidegger, nici D.D. Roşca nu era acasă, domnia sa, fiind doctor în Filosofie la Sorbona, deci filosof de formaţie franceză). Când Oprişan şi-a încheiat expozeul, D.D. Roşca i-a spus: «Domnule Oprişan, dumneata eşti un om serios!». (Era suprema apreciere pe care exigentul Magistru o acorda unui student, să-i spună că e serios; la antipod, suprema imputare era, când îi spunea vreunui student: «Dumneata eşti un ocoş!», adică, sfătos nevoie-mare, ha, ha, ha!). Expozeul lui Oprişan luase tot timpul seminarului, aşa că Petre Hossu nu a mai trebuit să ia cuvântul. După excepţionalul demers filosofic al lui Oprişan, orice comentariu era de prisos. Petre Hossu era uluit: în filosofie nu există miracole, filosofia este academică, filosofia se învaţă la Universitate; cum de acest student în anul II, la Filosofie ştie mai mult decât el, licențiat «magna cum laude» la Roşca şi Blaga?!”[2]. Dumitru Bordeianu, care a împărțit suferința temniței cu Oprișan, vreme de 11 luni, îl descrie astfel: „Inteligența îl plasa cam în vârful piramidei intelectuale românești. Cu pregătirea lui filosofică și geniul lui de poet, îi impresiona enorm pe cei din jur. Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică și artă, până la matematică și filosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. Cât am stat cu el, am avut parte de cele mai elevate preocupări intelectuale. La 30 de ani, Oprișan era de invidiat. Era, ca Pascal, un matematician strălucit și un gânditor și logician de temut”[3]. În anul 1947, studentul Costache Oprișan se căsătorește cu Constanța Grama, membră a Cetățuilor, dar continuă în același timp și reorganizarea structurilor legionare, cu toate că rușii invadaseră țara. La sfârșitul anului 1948, Ordinul nr. 48.000/30 decembrie emis de Minis­te­rul Afacerilor Interne dezlănțuie în România avalanșa arestărilor sortite întemnițării legionarilor. În noaptea de 14 mai 1948, Constantin Oprișan, student în anul III al Facultății de Litere și Filosofie din Cluj este reținut și încarcerat la Jilava, ca închisoare de tranzit, fiind nevoit să lase în urmă familie, carieră şi tot ce însemna pentru tânărul de atunci bucurie şi desfătare lumească, ca să îmbrace hlamida purpurie a răstignirii pe Cruce în temniţele comuniste.

ctin oprisan 2ÎN ZEGHEA PĂTIMIRII LA PITEȘTI

„Avea o imensă forţă lăuntrică, prin care chinurile iadului de aici nu-l mai înspăimântau şi le privea cu seninătatea Iov-istă. Tot ce i se întâmpla, primea şi îndura ca pe ceva ce i se hărăzise”.

Potrivit sentinței, care îi „prescria” 25 de ani de muncă silnică, în regim de urgență, la 3 februarie 1949 studentul Oprișan cel cu „privirea blândă şi visătoare”[4] este trimis la închisoarea Pitești, împreună cu toți ceilalți studenți arestați. Este prima filă a martirologiului pe care Costache o va scrie cu șuvoaie de sânge, trecând prin tenebrele reeducării din care se va slobozi cu sufletul luminat în focul lămuritor al suferinței. Bănuit a fi comandantul legionar al închisorii, va fi schingiuit ca nimeni altul. „A fost supus celui mai mare supliciu, a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat”[5]. Despre puterea distructivă a reeducării de la Piteşti, Aurel Vişovan, unul din martirii care a trecut și el prin același calvar, ne mărturisește: „Evenimentele pot fi măsurate prin dimensiunea oamenilor care s-au confruntat cu ele. Bărbaţi de talia lui Costache Oprişan, Pop Cornel, Gioga Parizianu şi atâţia alţii… Ca brazii de înalţi, au rezistat atâtor furtuni rămânând neclintiţi… Sunt acum frânţi la Piteşti! Urgia capătă forme demonice. Acolo istoria s-a oprit din mers pentru moment, făcând loc Apocalipsei”[6]. În cuștile de beton ale Piteștiului, tortura a căpătat proporții de iad, iar sufletele sfârtecate de chin au îngenuncheat zi și noapte, crispate de durere pe lespezile reci de piatră. La Pitești, totul a îmbrăcat zeghea unei teribile suferințe care părea fără sfârșit: mâncarea, somnul, nevoile fiziologice, până şi respiraţia erau crunt cenzurate, iar deșertul lăuntric, de multe ori, nu cunoștea hotare. Continue Reading »



GHEORGHE JIMBOIU – „CREŞTINUL DEPLIN” AL TEMNIŢELOR ROMÂNEŞTI


Gheorghe Jimboiu a murit în stare de sfinţenie. Viaţa lui a fost o ardere de tot, bineplăcută lui Dumnezeu” (Valeriu Gafencu).

Instantanee biografice

Venit pe lume, la 18 octombrie 1921[1], în casa unor oameni simpli din localitatea Vela, judeţul Dolj, Gheorghe Jimboiu aparţine generaţiei de la 1948, generaţie de sacrificiu care a purtat în tranşeele luptei de apărare a identităţii neamului românesc, greul războiului anticomunist. Rămas orfan de mic, este crescut cu multe neajunsuri materiale de mama sa, care refuză să se mai căsătorească, alegând să-şi consacre viaţa creşterii unicului fiu. Un exerciţiu de dăruire şi jertfelnicie pe care Jimboiu îl va repeta în întreaga-i existenţă crucificată pe altarul iubirii de Dumnezeu şi de neam. După ce termină şcoala primară din satul natal, urmează Liceul comercial de băieţi din Caracal, fiind înzestrat şi cu potenţe literare pe care şi le valorifică în această perioadă prin publicarea împreună cu alţi colegi, a revistei Prietenia literară. Ideologic, tributar misiunii de a schimba sufletul României, prin subordonarea valorilor perene, valorii supreme a duhului, tânărul Jimboiu se angajează în „războiul dintre două lumi: pe de o parte lumea veche, care credea în pântece (primatul economicului şi al politicianismului), iar pe de alta parte lumea nouă, care îndrăznea să creadă în duh (primatul spiritului)[2]. Crezul acestei „lumi noi” era acela de a suprima principiile ateiste ale hedonismului occidental şi ale totalitarismului răsăritean centrate pe alungarea religiei din om şi pe anihilarea lui homo religiosus, iar miza luptei este grevată de paradigma vieţii creştine oglindită în poruncile Evangheliei. Aflat la cotitura tinereţii, Jimboiu alege să-şi deschidă sufletul plinătăţii dumnezeieşti, tinzând din toate puterile, în limite pământeşti, spre Adevărul veşnic. În acelaşi timp, zbuciumul pentru câştigarea existenţei îl determină să muncească ca secretar al şcolii şi să facă meditaţii.

La 14 septembrie 1940, România este proclamată Stat Naţional Legionar, prin Decret Regal semnat de regale Mihai I. Mişcarea Legionară devine singura organizaţie recunoscută în noul Stat, având ca ţintă ridicarea morală şi materială a poporului român şi dezvoltarea puterilor lui creatoare. Generalul Ion Antonescu este numit Conducătorul Statului Legionar şi Şeful Regimului Legionar. Momentul istoric îl găseşte pe Jimboiu în clasa a VIII-a de liceu, ca membru al Frăţiilor de Cruce, în care va activa până la interzicerea Mişcării Legionare din ianuarie 1941, când Antonescu trece la arestări masive, opt mii de legionari fiind încarceraţi în doar câteva zile.

Prologul unei vieţi de martir

La 5 septembrie 1941, în timpul examenelor de bacalaureat, Jimboiu este arestat, alături de câţiva colegi, pe motiv că ar continua activitatea legionară. La percheziţia din camera în care locuia cu chirie, i se găsesc câteva tipărituri din vremea guvernării legionare, care nu îi aparţineau. Apartenenţa la FDC în timpul guvernării legionare şi trimiterea unei scrisori de către tânărul Jimboiu unui prieten, pentru Siguranţă, constituie motive întemeiate pentru a trece la măsuri represive. Ca fiecare dosar al Securităţii şi acesta conţinea doar informaţii parţiale care conveneau regimului. Mascarada juridică continuă cu organizarea procesului, a cărui desfăşurare nu este altceva decât o simplă formalitate prin care judecătorii dau citire condamnărilor stabilite dinainte de către echipele de anchetă. La 18 decembrie 1941, prin Sentinţa nr. 1468 a Curţii Marţiale Craiova, Gheorghe Jimboiu este condamnat la 10 ani muncă silnică, pentru infracţiunea de „constituire de asociaţiune clandestină”. Jimboiu primeşte cu împăcare condamnarea la închisoare asumându-şi suferinţa ca lege unică şi neclintită a întregii lui existenţe. Neîmpăcată însă este reacţia mamei sale, suferindă de inimă, care în luna mai a anului 1942, intervine la Maria Antonescu pentru ca fiul ei să fie absolvit de executarea pedepsei. Ca urmare, este trimis pe frontul de est în Regimentul 26 Dorobanţi Craiova. După doi ani este demobilizat şi chiar eliberat. Sfârşitul celui de-al doilea război mondial marchează prăbuşirea nazismului, iar în România triumfă sistemul antinazist de factură comunistă al lui Stalin manifestat prin bolşevizarea barbară a ţării, cu nimic superioară dominaţiei naziste. Din păcate, „Marii Învingători” nu sunt în stare să instaureze pacea mult aşteptată de popoare, iar rezultatele conflictului sunt dezastruoase pentru România, în toate privinţele: teritorial, politic, demografic, economic şi financiar. Continue Reading »



23 OCTOMBRIE: Părintele Constantin Sârbu, Sfântul din București


Părintele Constantin Sârbu – schiţă biografică

 Lipsurile copilăriei și anii de școală

Părintele Constantin Sârbu vede lumina zilei la 10 ianuarie 1905 în comuna Cavadineşti, județul Covurlui, în familia lui Gheorghe şi Maria Sârbu și rămas orfan de mic copil este crescut de bunica din partea tatălui care se îngrijește să-i sădească în suflet credința ortodoxă și să-i insufle dragostea de biserică. Peste ani părintele va evoca cu nostalgie duminica în care bunica lui în fața icoanei Maicii Domnului din biserică i-a destăinuit că mama lui îl veghează din locașurile cerești, spunându-i: „Aceasta este mama ta cea mai adevărată, la ea să te rogi ca să-ţi poarte de grijă”. Lipsurile materiale, împresurările dureroase ale sărăciei îl determină să întrerupă școala vreme de patru ani și să muncească din greu cu oamenii din sat fără simbrie, numai pentru mâncare. La sfatul bunicii în 1919, susţine examenul de admitere la Seminarul Teologic „Sf. Andrei” din Galaţi şi reuşeşte al treilea din cei 500 de candidaţi, făcând parte din prima serie de elevi de după primul război mondial. Deşi premiant în fiecare an de școală, nu este scutit de plata taxelor şcolare, motiv să muncească noaptea într-o fabrică de cherestea și ziua prin prăvăliile negustorilor. În ciuda condițiilor grele de trai reușește să termine cursul superior în doi ani, promovând câte două clase într-un an, iar ultima clasă, a VIII-a, o absolvă la Seminarul din Roman.

În toamna anului 1925 se înscrie la Facultatea de Teologie şi la Conservatorul de Muzică din Bucureşti și are de înfruntat aceleași neajunsuri materiale care îi vor șlefui, însă, în chip minunat sufletul de viitor preot. Nici în perioada studenției nu se poate bucura de tihna nopților dormite, fiind nevoit să doarmă în sala de așteptare a Gării de Nord după ce gazda îl evacuează din mansarda din Piața Amzei unde a dormit pe jos doi ani de zile. Mânca la cantina Gutenberg, după orele 14:30, mulțumindu-se cu resturile de mâncare care rămâneau de la studenții ce aveau cartelă de masă. În 1927, este primit în Ateneul STB (Societatea de Tramvaie Bucureşti) ca maestru de muzică şi se implică benevol în lucrarea misionară de la biserica Zlătari, sub îndrumarea părintelui Toma Chiricuță ca dirijor de cor, administrator şi colaborator al celor două reviste parohiale „Ortodoxia” şi „Fântâna Darurilor”.

Vrednic slujitor al altarului și al catedrei

În 1929 își termină studiile și până în 1934 funcționează pe postul de cântăreț al bisericii Lucaci din Capitală, neputând să găsească vreo parohie vacantă în cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureștilor. În 1934 se mută la Huși unde cu binecuvântarea episcopului Nifon Criveanu va primi diaconia la 15 august, iar a doua zi preoția pe seama Catedralei Episcopale din Huși, momente unice despre care părintele Sârbu mărturisește: „Stând în faţa icoanei Sfintei Fecioare şi rugându-mă cu lacrimi, cerându-i sprijin şi ocrotire, de unde până atunci eram timid şi temător, lipsit de curaj, m-am ridicat plin de putere, numai lumină, numai dorinţă de a sluji supremul Adevăr, aducând la picioarele lui Iisus propria făptură, fără a avea a mă mai teme de nimeni”. Înzestrat cu o voce frumoasă și cu pregătirea necesară este numit de același episcop director al Școlii de cântăreți din Huși și profesor de Sectologie, Catehism și Muzică vocală, iar în plan administrativ membru al Judecătoriei Protopopiatului Fălciu. „În calitate de director va reorganiza şcoala după modelul seminarial, cu internat (pentru 45 elevi din 105 înscrişi), cantină, bibliotecă, repetitor şi farmacie pentru elevi. Totodată sporeşte fondurile şcolii şi începe să strângă material lemnos şi cărămidă pentru construirea unui local modern. Până la ridicarea localului proiectat, pentru cele patru clase, care funcţionau în două chilii insalubre de la Episcopie, va închiria o casă cu etaj, numită Casa Vasuta. Pentru activitatea sa deosebită în misiunea pastorală şi de educare a cântăreţilor bisericeşti, episcopul îi va conferi rangul de iconom, pentru ca la 1 martie 1938 să-l numească ca al doilea protoiereu al judeţului Fălciu”[1]. Continue Reading »



Sfinții închisorilor – o carte editată de Mănăstirea Paltin Petru-Vodă


Sfinții închisorilor - o carte editată de Mănăstirea Paltin Petru-Vodă

 

Sfinții închisorilor - o carte editată de Mănăstirea Paltin Petru-Vodă

 

Mănăstirea Paltin Petru-Vodă, în colaborare cu Fundația Justin Pârvu, vă prezintă o nouă apariție editorială: „Sfinții Închisorilor”. La 30 de ani de la căderea comunismului, elogiind lupta și rezistența anticomunistă, cartea cuprinde peste 30 de portrete ale unora dintre cele mai marcante personalități ale temnițelor comuniste și iluștri martiri ai Bisericii Ortodoxe care, prin pilda vieții lor, ne-au învățat un lucru elocvent: Prin credință nezdruncinată, orice iad poate fi biruit. Prin Hristos martirii neamului românesc au biruit iadul comunist.

Cartea are 480 de pagini, în format 165*235 mm, legată, copertă cartonată.
Preț: 30 lei (fără taxe poștale).
Comenzi  se pot face la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com sau

completând formularul de mai jos.

Nume *

Email *

Telefon *

Mod de livrare * PostaCurier

Adresa de livrare *

Comanda dvs. *

Rezolvați operația de mai jos *

Prin utilizarea acestui formular sunteți de acord cu stocarea și prelucrarea datelor dvs. pe acest site web.

Câmpurile marcate cu* sunt obligatorii.

 



Conferință la Constanța despre Sfinții închisorilor. Din temnițe spre Sinaxare


Arhiepiscopia Tomisului și Școala Brâncovenească

vă invită la conferința cu tema

DIN TEMNIŢE

SPRE SINAXARE

Vor vorbi:

ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului,

Părintele Hariton Negrea,

Părintele Amfilohie Brânză,

Părintele Mihail Stanciu

                                                         Părintele Mihai-Andrei Aldea,

                                                         Zoe Rădulescu

                                                         şi alţi invitaţi.

 

Joi, 11 aprilie 2019, ora 17.30, Strada Arhiepiscopiei, nr. 25, Constanța,

Catedrala Sfinții Apostoli Petru și Pavel