Posts Tagged 'sf. impartasanie'


PĂRINTELE IOAN IOVAN DESPRE PUTEREA SFINTEI ÎMPĂRTĂȘANII


CELE SFINTE NU SE SPURCĂ

„Cursul mântuirii noastre merge îndrumat direct de Duhul Sfânt, prin Sfânta Biserică. Aceasta înseamnă că Liturghia își are rostul ei. E un circuit dumnezeiesc de la întemeierea ei de către Hristos și se continuă până la sfârșitul veacurilor. Cineva spunea că ultima Liturghie va însemna ultima viață pe pământ. Desigur, străduința mea personală este să vă fac să iubiți Liturghia mai mult decât orice, dar asta este cu două tâlcuri: întâi că, dacă reușiți să iubiți Liturghia, înseamnă că-L iubiți pe Dumnezeu și nu vă puteți lipsi de El și neputându-vă lipsi, îi simțiți efectul, deci ați ajuns la acel punct de iluminare de după asceză, în trăirea aceasta mistică. Acestea sunt valabile nu numai la maici și călugări, ci și la creștini. Împărtășania, această sfințenie printre Sfintele Taine, nu este dată numai pentru călugări, nici Liturghia nu-i numai pentru ei, ci pentru tot creștinul și bunul Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după cum a trăit credința creștină; nu haina aceasta ne mântuie, nu faptul că ești încadrat într-un sobor automat te ia și te plasează în rai, ci trăirea sufletească și atașamentul de Dumnezeu.

Toată mănăstirea asta nu este a noastră. Este a lui Dumnezeu. Ce se face la mănăstire este pentru Dumnezeu, spre slava Lui. Vor veni alții după noi și se vor închina la lucrul nostru, dacă am făcut ceva bun. Râvna casei Domnului trebuie să vă mântuie. Încercați să vă nașteți din nou, că Mântuitorul ne-a dat exemplu pe Nicodim. Să nu ziceți că la vârsta asta eu, bătrân, pot să mă mai întorc în pântecele mamei mele? Nu ziceți lucrul acesta, s-a referit la întoarcerea din păgânătate, la adevăr, la Hristos”.

În celula în care era închis părintele Ioan, adeseori șoaptele rugăciunii încălzeau inimile înghețate de întristare ale deținuților. Unul dintre ei, Nicolae Dima își amintește: „Treceau zilele repede în fortăreața Jilavei. Dimineața începea cu o rugăciune în surdină condusă de părintele Iovan, căruia domnul Blăgoianu îi dădea replica din pat. Duminica se făcea o adevărată slujbă care dura până aproape de prânz. Apoi părintele spovedea și împărtășea, uneori dând și canoane în funcție de greșeli. Nu știu prin ce împrejurare reușise să păstreze o cruce de argint, din cele folosite în biserică. Mai avea o sticlă de vin tonic primită în mod neașteptat de la cabinetul medical, și cu ea împărtășea deținuții”.

Îndurerat de soarta românilor de la Gherla, neîmpărtășiți cu zecile de ani în lunga lor detenție prin lagărele sovietice, părintele Ioan le trimite o punguliță cu Sfintele Taine care este reperată în urma unei percheziții, ajungând în mâinile gardianului. Chemat să se explice, părintele Ioan mărturisește fără ocolișuri că punga cu Sfintele Taine îi aparține. Peste ani, avea să recunoască: „Am văzut în acest gest puterea Sfintei Împărtășanii care m-a păzit. Poporul nostru spune: «Cele sfinte nu se spurcă»”.

TĂMĂDUIT PRIN SFINTELE TAINE

În infernul de la Aiud, părintele Ioan este răpus de boală și vindecat în chip minunat după un vis providențial: „M-am îmbolnăvit de dizenterie și ieșeam mereu la tinetă cu dureri îngrozitoare. Era o atmosferă de iad, o senzație permanentă de sufocare, plus veștile îngrozitoare despre moartea colegilor. Cu toate acestea, nu am întrerupt în nicio zi Sfânta Liturghie. Devenisem conștient că într-o zi voi muri. Dar dorința de a împărtăși, de a fi duhovnicește, haric, alături de colegii în suferință, îmi dădea o anume putere. Acolo, printre noi, domnea cu adevărat spiritul de colegialitate, de dăruire, toți suportam același chin, aceeași suferință. După ce am făcut cu mare greutate Liturghia și am terminat, la Prefacere, când colegii au început să cânte «Cuvine-se cu adevărat», Axionul, am căzut, m-am prăbușit la pământ. Colegii m-au spălat cu apa puțină pe care o mai aveau și, când m-am trezit, le-am spus: «Veniți repede să vă împărtășesc, fiindcă nu știu dacă voi mai trăi». Cu ajutorul lui Dumnezeu, la acea Liturghie am reușit să-i împărtășesc și, sleit de puteri, am rugat să mi se permită să mă întind pe un pat din unghiul mort al celulei. Am ațipit pe loc și am avut un vis ca o viziune. Mă găseam într-un amfiteatru în aer liber, cu tot soborul meu, îmbrăcat în costum monahal. La un moment dat, o voce a anunțat că vom vedea un model de mamă preoteasă. Aruncându-mi privirea spre scenă, am văzut-o pe mama. După ce a făcut câțiva pași, a apărut deasupra ei Maica Domnului cu Pruncul Iisus în brațe. Pruncul și Maica ne priveau vii, cu atâta strălucire în priviri, încât am rămas cu ochii pironiți asupra mamei. Încet, mama a pășit spre cabina sufleorului. Era o preotească modestă de la țară, aveam impresia că mă întreabă: «Ce caut eu aici?». Mă privea cu duioșie în mijlocul soborului, iar noi nu conteneam a adora pe pruncul Iisus în brațele Maicii Sale. Mama nu s-a întors cu fața de la noi, ci s-a retras spre culise, cu spatele. Mântuitorul și Maica Lui tot timpul radiau cu harul spre noi, cei din amfiteatru. Când mama a ajuns la culise m-am trezit și am sărit din pat strigând: «Unde este Maica Domnului și Pruncul Iisus?». Colegii au socotit că aiurez. Le-am relatat visul și, spre marea mea fericire, dar și a colegilor, am constatat că m-am trezit vindecat complet. De unde așteptam să fiu scos pe targă, m-am trezit sănătos, din nou salvat de sufletul mamei”.

(Fragmente extrase din Revista Atitudini Nr. 64)



Pr. Prof. Vasile Păvăleanu: Gânduri referitoare la modul primirii Sfintei Împărtășanii


Sfânta Împărtășanie stă în centru vieții creștine și în jurul acestui adevăr gravitează spiritualitatea ortodoxă. Ea reprezintă comuniune cu Hristos (Ioan, 6, 56), arvuna vieții veșnice (Ioan 6,58), actualizarea permanentă în mod nesângeros a Jertfei sângeroase a Mântuitorului Iisus Hristos (I Corinteni 11, 26) , precum și integrare în Trupul Cel tainic sau mistic al lui Hristos adică Biserica Sa cea Sfântă (I Corinteni 10, 17).

În ceea ce privește Euharistia, se poate face distincție între Taina în sine care înseamnă Trupul și Sângele Domnului prezent real în elementele euharistice și modul administrării ei primitorului ce se apropie „ cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste”. Desigur, modul administrării corespunde credinței sau eventual puținei credințe sau chiar necredinței primirii Sfintei Împărtășanii. Puțina credință, necredința precum și mulțimea păcatelor caracterizează starea de nevrednicie care are efecte negative asupra celui ce cutează a se împărtăși astfel, precum spune sfântul Apostol Pavel: „oricine va mănânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat față de trupul și de sângele Domnului. Să se cerceteze omul pe sine și numai așa să mănânce din această pâine și să bea din acest pahar. Cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie osândă luiși mănâncă și bea, (I Corinteni 11, 27-29).

În istoria liturgică a Bisericii conform marilor liturgiști precum Ene Braniște[1], modul administrării Sfintei Împărtășanii a variat de la primirea Sfântului Trup în palmă și sorbirea Sfântului sânge din potir așa cum  se cuminecă preoții, sau primirea Sfântului Trup înmuiat în Sfântul Sânge, ca mai apoi apoi să fie folosită drept instrument al administrării Dumnezeieștilor Taine lingurița[2]. Despre vechimea linguriței în practica liturgică, aceiași liturgiști presupun perioada precalcedoniană (451) plecându-se de la argumentul că și bisericile necalcedoniene folosesc acest obiect liturgic. Alții afirmă că Sfântul Sofronie în viața Cuvioasei Maria Egipteanca ar fi împărtășit-o pe aceasta folosind lingurița așa cum apare și în iconografia veche.[3] Trecând peste părerile personale ale liturgiștilor și peste diferitele practici care au existat în primul mileniu, toți sunt de acord că folosirea linguriței s-a practicat în secolele VIII și IX în Antiohia și Ierusalim ca mai apoi să se generalizeze în tot Răsăritul Ortodox în secolele al XI-lea și al XII-lea[4].

Împotriva practicii romano-catolice de a împărtăși numai cu Trupul nu și cu Sângele (ostia), folosirea linguriței era o dovadă evidență a rânduielii ortodoxe de împărtășire a mirenilor sub ambele forme adică și cu trupul și cu sângele, după porunca Mântuitorului(Matei 26, 26-28; I Corinteni 10, 16-17).

Drept aceea, de cel puțin 1000 de ani, lingurița face parte dintre obiectele liturgice, consacrată printr-o rugăciune de sfințire[5], iar istoria Bisericii nu cunoaște nici un caz de îmbolnăvire din cauza împărtășirii mai multor credincioși cu o singură linguriță, deși au fost multe epidemii și molime, unele din ele foarte severe.

Aș mai adăuga că în anumite condiții speciale, de exemplu în vremuri de prigoană, au existat și moduri speciale de împărtășire. De pildă, în primele veacuri, precum citim în Viețile sfinților, martirii purtau Sfânta Împărtășanie într-o amuletă, sau o cutiuță atârnată la gât și înaintea jertfei supreme se cuminecau singuri. Această idee este descrisă și în romane celebre religioase preum Qvo Vadis, Martirii, Fabiola, etc.

De asemenea în închisorile comuniste, rezistența prin credință a fost o coordonată foarte puternică, iar primirea Sfintei Împărtășanii era o dorință arzătoare. De pildă, părintele Justin Pârvu povestește că săvârșea Sfânta Liturghie în condițiile concentraționare, iar Sfânta Împărtășanie o punea cu evlavie într-un boț mic de pâine, apoi, în mare taină o așeza pe geamul de la toaletă sau în alt loc la îndemâna deținuților și prin alfabetul morse se indica celor pregătiți unde puteau găsi mărgăritarul cel de mare preț[6].

Tot condiție excepțională poate fi socotită împărtășirea unui bolnav a cărui cavitate bucală este roasă de cancer și el este hrănit printr-un tub implantat în gât în esofag. Am împărtășit un asemenea bolnav folosind siringa pe care apoi am spălat-o într-un vas special, am consumat apa respectivă și apoi am ars siringa și acul.

Excepțiile însă nu pot deveni regulă.

Prin anii ’80 – ’90, în zona Neamțului câțiva preoți cu tendințe înnoitoare și cu mare temere de îmbolnăvire au recurs la următoarele procedee:

  1. Folosirea mai multor lingurițe; într-o cană aveau lingurițele nefolosite cu care împărtășeau pe credincioși, fiecare cu o linguriță, pe care apoi o punea într-o altă cană,(nu cunosc ce făceau apoi cu lingurițele);
  2. Fiecare credincios venea cu lingurița lui, o scotea dintr-un șervețel sau dintr-o batistă curată, preotul o lua și-l împărtășea, apoi îi dădea lingurița înapoi, (nu cunosc ce făcea credinciosul cu lingurița respectivă);
  3. Sterilizarea lingurițelor pentru a da credincioșilor încredințarea că totul este conform unor reguli de igienă, asemenea instrumentarului medical.

Continue Reading »



Sfântul Nicodim Aghioritul – teolog al Euharistiei


Sfântul Nicodim Aghioritulde Nicolae Pintilie

„Cel ce n-are nicio piedică, poate să se împărtăşească şi în fiecare zi, precum şi cel ce alunecă în păcate şi nu se pocăieşte, nici la sărbătoare nu poate să se împărtăşească. Pentru că nu aduce uşurarea de păcate faptul că se împărtăşeşte cineva în mod nevrednic, o dată pe an. Obiceiul acesta aduce şi mai mare pedeapsă.”

De multe ori, auzim în jurul nostru, a celor care trăim între o Liturghie și alta, afirmații și întrebări despre cum este bine să ne împărtășim – mai des sau doar în cele patru posturi rânduite de către Sfânta Biserică? Oarecum, trăim într-o dispută euharistică, argumentele curgând și dintr-o parte, și din alta, umplând zeci de pagini în literatura de specialitate din ultimii ani.

Răspunsul acestei provocări, care ține totuși de viața noastră, trebuie căutat sub epitrahilul duhovnicului și împlinit prin evlavia euharistică personală. Și, totuși, ne-ar ajuta să cunoștem istoria acestei frământări liturgice, care se manifestă frecvent în viața Bisericii actuale. O istorie care începe în patru secole creștine, atunci când participarea la dumnezeiasca Liturghie era sinonimă cu primirea Euharistiei. O istorie care continuă cu perioada în care evlavia euharistică a scăzut, primirea Sfintei Împărtășanii devenind o opțiune personală și nu una comunitară. Pe parcursul acestei istorii euharistice au existat momente de revenire la practica apostolică, momente prilejuite de personaltăți teologice, care au văzut necesitatea însuflețirii vieții euharistice. O astfel de personalitate, care a luptat cu toată puterea pentru a înviora practica primirii euharistiei ca eveniment al comunității, a fost Sfântul Nicodim Aghioritul.

Sfântul Nicodim AghioritulO viață închinată studiului

Născut într-o vreme când Grecia Insulară era sub stăpânire otomană, Sfântul Nicodim Aghioritul a fost personalitatea care a deschis o nouă epocă teologică, o renaștere după lumea apusă a Sfinților Nicolae Cabasila, Grigorie Palama și Simeon al Tesalonicului. În plină stăpânire otomană, care nu încuraja educația relgioasă creștină a supușilor greci, cum a fost oare posibilă pregătirea unui geniu teologic, care să readucă în actualitate teologia Părinților?

Născut în Naxos, în jurul anului 1749, viitorul monah Nicodim a avut șansa ca, în copilărie, să aibă un dascăl strălucit – arhimandritul Hrisant, fratele Sfântului Cosma Etolianul. La doar 16 ani, tânărul învăța știința laică, studiul cărţilor sfinte, dar și limbile latină şi franceză, alături de cea elină, în care erau scrise marea majoritate a operelor teologice din primele șase secole creștine.

Acestă bună pregătire filologică s-a întâlnit cu spiritualitatea Sfântului Munte. Cu o viață de pustnic, monahul Nicodim, numit mai târziu Aghioritul, a zidit o lucrare apostolică. Îmbrăcat în zdrenţe şi încălţat cu saboţi, hrănindu-se cu orez fiert și miere dreasă cu apă, Sfântul cunoștea doar două activităţi: rugăciunea şi studiul. Ucenicii povestesc cum dragostea pentru studiu depășea orice limită: „La orice oră din zi sau din noapte, îl găseai deasupra unei cărţi sau scriind, sau stătea cu bărbia în piept, pentru a face ca mintea să se coboare cât mai profund în inima sa, chemând neîncetat numele cel sfânt al lui Iisus. Când scria, era aşa de absorbit, încât nu simţea nimic în jurul lui. Într-o zi, un călugăr venind la el şi găsindu-l lucrând, i-a pus o bucată de pâine proaspătă în gură. Seara, când a trecut din nou, l-a găsit pe Sfânt în aceeaşi poziţie, cu bucata de pâine în gură, ca şi când n-ar fi observat nimic”.

După o viață trăită în smerenie, sărăcie și bucuria studiului, Sfântul Nicodim a lăsat o mare comoară Bisericii Ortodoxe – cărțile sale: prima diortosire a Filocaliei, „Everghetinos”, „Tratatul despre deasa împărtăşire”, „Manualul sfaturilor bune” sau „Paza celor cinci simţiri” – o carte monahală scrisă la doar 32 de ani, Opera completă a Sfântului Simeon Noul Teolog, „Manual al duhovnicului”, „Canoanele Maicii Domnului” cântate la sfârşitul Vecerniei și la Pavecerniţă, „Războiul nevăzut”, „Deprinderile duhovniceşti”, o antologie a Sfintelor Canoane – „Pidalion” sau „Cârma”, manuscrisul operelor complete ale Sfântului Grigorie Palama, comentariu la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, după Sfântul Teofilact al Bulgariei, Comentariu al celor nouă cântări ale lui Moise din Vechiul Testament, intitulat „Grădina Harului”, Comentariul Psalmilor după Eftimie Zigabenul, „Noul martirologiu”, „Manual al bunelor obiceiuri creştine” sau „Hristoitia”, vremea morții prizându-l aplecat asupra „Comentariului la Canoanele sărbătorilor şi ale Octoihului”.

Sfântul Nicodim AghioritulCearta colivarilor sau disputa euharistică

Cu o viață închinată studiului, Sfântul Nicodim Aghioritul a creat, prin activitatea sa, un curent „de revenire la spiritualitatea Părințior, o întoarcere la izvoare”, așa cum menționa în cartea sa, care a lăsat o importantă urmă în istoria vieții ecleziale – „Tratatul despre deasa împărtăşire”.

Sfântul Nicodim a fost teologul care a răspuns unei mișcări de răsunet în Sfântul Munte Athos – „disputa colivelor”.

Deși nu sună foarte elegant, cu acest nume a rămas în istorie o dispută dintre două curente prezente în viața monahală a secolului al XVIII-lea, din muntele ortodoxiei. Practic, ce se întâmplase? Călugării de la schitul Sfintei Ana hotărâseră să construiască un schit nou. Nevoia de materiale de construcție și de mijloace financiare i-a făcut pe acești monahi să caute donatori, pe care să-i pomenească la slujbe, în schimbul ajutorului. Cu siguranță că acești binefăcători au adus, odată cu pomelnicul pentru cei vii, și unul pentru cei adormiți. Se ajunsese, spune istoria, la peste 1.200 de pomelnice pentru cei adormiți. În acest context, monahii de la Sfânta Ana, pentru că nu puteau fizic să pomenească atâtea nume după privegherea de vineri seara spre sâmbătă, au mutat rânduiala parastasului duminica, în locul zilei de sâmbătă.

Primul scandalizat de noua practică a fost învăţatul Neofit Kavsokalivitul – primul „colivar”. „Colivari” erau deci cei care susţineau celebrarea parastaselor sâmbăta căci, în virtutea tradiţiei, duminica nu se cuvenea să fie pomeniţi morţii, pentru că era zi a Învierii.

De aici, până la problema frecvenței primirii Sfintei Împărtășanii a fost doar un pas. Monahii „colivari”, cei care susțineau tradiția în fața curentelor, săvârșeau dumezeiasca Liturghie de mai multe ori pe săptămână, împărtășindu-se toată obștea. De cealaltă parte, începând cu monahii de la Sfânta Ana, „înnoitorii” renunțaseră la Liturghia de sâmbătă, primind Euharistia în mod personal doar duminica. Care era practica corectă? Cât de des trebuiau să se împărtășească?

Răspunsul a fost dat de către monahul Nicodim Aghioritul, o practică considerată până astăzi echilibrată – o împărtăşire cât mai deasă – exprimându-se împotriva unei practici de împărtăşire rară a credincioşilor. Însă, împărtăşirea deasă este legată de către Sfântul Nicodim de o pregătire prealabilă, temeinică, a fiecărui credincios: „Cel ce n-are nicio piedică, poate să se împărtăşească şi în fiecare zi, precum şi cel ce alunecă în păcate şi nu se pocăieşte, nici la sărbătoare nu poate să se împărtăşească. Pentru că nu aduce uşurarea de păcate faptul că se împărtăşeşte cineva în mod nevrednic, o dată pe an. Obiceiul acesta aduce şi mai mare pedeapsă”. La sfârșitul „Tratatului despre deasa împărtăşire”, Sfântul Nicodim recomandă o mai deasă primire a Sfintei Euharistii, însă frecvența primirii să fie hotărâtă sub epitrahilul duhovnicului, în funcţie pregătirea personală. Soluţia propusă, în traducere liberă, cam așa sună: nici rară, nici deasă, ci cu vrednicie și cu dezlegarea duhovnicului!

Moștenirea lăsată Bisericii prin operele sale, mai ales prin strângerea la un loc a operelor Sfinților Simeon Noul Teolog și Grigorie Palama, prin diortosirea Filocaliei și publicarea Pidalionului, a făcut ca Sfântul Nicodim Aghioritul să fie înscris în rândul „cărturarilor Bisericii”. Dincolo de acest merit, peste veacuri a rămas un îndemn care ar trebui pe fiecare să ne motiveze la meditație: „Iubitorilor de bună credinţă, vă rog cu frăţească dragoste, aprindeţi-vă inimile de râvnă şi urmaţi pilda şi obiceiul creştinilor sfinţi din vechime, a strămoşilor noştri şi, cu cuvenită pregătire, împărtăşiţi-vă adesea cu Sfintele Taine ale Preadulcelui nostru Iisus Hristos. Pentru ca prin Harul Sfintei Împărtăşanii să vă întăriţi în lupta împotriva răului, să lucraţi toată fapta bună, să vă sfinţiţi cu împărtăşirea celor sfinte, să vă îndumnezeiţi prin gustarea celor dumnezeeşti, să vă faceţi nestricăcioşi, prin împărtăşirea cu cele nestricăcioase”.

(Preluat de pe Doxologia)