Posts Tagged 'sandu tudor'


Părintele Ioan de la Rarău despre Starețul său, Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor – Starețul rugăciunii isihaste


Închis pentru Rugăciunea lui Iisus

Părinte Ioan, sfinția voastră ați fost ucenic al Părintelui Ieroschimonah Daniil Sandu Tudor, ne puteți spune câteva cuvinte despre părintele Daniil Tudor?

Părintele Daniil Tudor era foarte duhovnicesc. Avea doisprezece călugări și la toţi el le-a dat rasă, dulamă şi fes şi metanii în mână. El punea bază pe rugăciune. Mi-a fost stareț trei ani la schitul Rarău.

L-aţi avut stareţ pe părintele Daniil trei ani de zile?

Da, ca stareţ și duhovnic. Era un tezaur duhovnicesc pentru toată Biserica.

Ce program avea mănăstirea pe atunci?

Liturghie făcea numai sâmbăta şi duminica și vecernia, seara. Mâncarea era de la două după-amiaza, apoi seara. Dar el nu mânca mai niciodată, doar sâmbăta și duminica mânca o dată în zi. Când se dădea masa, era cu obştea, se citea cuvânt din Sbornic și după aceea el tălmăcea, vorbea la obşte duhovniceşte. Şi era omul rugăciunii permanente. Dormea foarte puţin, Dumnezeu ştie cât dormea. Tot timpul era lumină la el, deși nu exista lumină electrică, era lampă pe atunci. Dormea cu capul pe o cioată şi acoperit cu un cearșaf sau cu cojocul lui cu care îl mai vedeai ziua. Era foarte duhovnicesc şi foarte nevoitor. Când mergeam noaptea la el, indiferent când, îl găseam treaz. Şi când mergeam desculţ noaptea pe iarbă la el, era la uşă, o deschidea şi mă întreba: „Ce e, fiule?”. N-auzea pașii, dar știa că vin. Și apoi îmi făcea o binecuvântare pe cap și aveam liniște și pace. Era veşnic cu rugăciunea şi scria. Avea cărţi multe, vreo şase mii de volume. Dar au rămas o parte la Securitate, o altă parte la Patriarhie, o parte nu ştiu cui le-a dat şi Dumnezeu ştie că, de când l-au arestat, nu se mai găsesc acele cărţi. Părintele Daniil ştia vreo câteva limbi străine, era un om cult. La vârsta de opt ani citea cărţi de filosofie. A fost fiu de boier, a avut şi avion propriu.

Am înţeles că s-a prăbușit cu avionul acela.

Da, a căzut de la 2000 de metri înălţime. A mai mers ca turist la Sfântul Munte Athos şi acolo s-a interesat de viaţa muntelui, de viaţa duhovnicească şi a învăţat rugăciunea inimii. A stat vreo două, trei luni acolo. Când a venit la Bucureşti, a venit cu barbă. Și avea în societatea lui prieteni numai generali, profesori universitari, miniștri, nu vorbea cu oricine. Era directorul ziarului Credinţa şi în fiecare lună pe Dealul Patriarhiei avea studenţi, vreo 30, 40 pe care îi învăţa rugăciunea inimii. Vara mulţi veneau şi lucrau la fân, aici la Rarău și își făceau vacanţa la mănăstire. Era un om neînfricat. Trimitea Partidul pe atunci conțopiști din ăștia cu facultatea Ştefan Gheorghiu (ce facultate era și aceea, numai Dumnezeu mai ştie), ca să-l combată în credinţă, că voiau să-l supună. Niciodată n-au reuşit să-l combată! El i-a biruit pe toţi. Şi dacă a văzut Partidul că nu poate să-i astupe gura şi că n-are adversar, au pus să-l aresteze. Şi l-au băgat în temniţă.

Câţi ani aveaţi când l-au luat pe Părintele Daniil la închisoare?

Cu aproximaţie, vreo douăzeci şi şapte de ani aveam.

Și ce a zis la proces? Continue Reading »



Sandu Tudor (Ieroschimonahul Daniil): ÎNTRE SOBOR ȘI SOVIET


Ieroschimonahul Daniil Sandu TudorIeroschimonahul Daniil Sandu Tudor, martirizat în temnițele comuniste, a trecut la Domnul în ziua de 17 noiembrie 1962, în temnița Aiudului

Individualismul, în timpul decăderii lui, a adus formula anarhică a singularizării ca scop. El a fărâmițat unitatea omenească într-o puzderie de atomi fără coeziune. Drept unitate omenească, reală, era socotit numai insul luat în sine, omul biologic, individual. Familia, neamul, omenirea, dacă nu puteau fi tăgăduite cu totul, totuși erau, cum de altminteri sunt și astăzi, socotite numai unități sociale. Într-adevăr, viața socială, socialul era primit ca formând un regn deosebit, nou, sui-generis, deasupra celui al vieții propriu-zise, dar acest social nu era luat în seamă decât ca un ordin abstract și contractual, aproape artificial, nenatural.

Rousseau este profetul acestui individualism de limită. Principiul optimist și himeric al sistemului său este credința neînfrântă și nemărginită în omul biologic, în firea cea bună a lui. De aici s-a născut întreg romantismul. În politică, în pedagogie, el a inaugurat Revoluția franceză, și Convențiunea a fost stăpânită de mentalitatea ideilor lui. Din acest individualism anarhic și limitat biologic, care socotește, familia, neamul, omenirea, numai ca diferite grade ale socialului contractual, numai ca deosebite stări de societate, adică de tovărășie exterioară economică, culturală sau rațională, s-a născut socialismul și sociologia.

Comunismul marxisto-bolșevic nu este decât capătul și apogeul unde a dus acest individualism anarhic, care socotind, familia, neamul și omenirea ca realități abstracte, poate să și le nege și să le schimbe după plac sau să le desființeze total. Comunismul este o tovărășie uriașă unitară și ideal abstractă, în care toți sunt egali, fără sex, fără familie, fără neam. Comunismul este, lămurit, un copil romantic al ficțiunii rousseauiste, care își poartă moartea în sine, se tăgăduiește prin însăși natura, originea și baza sa: individualismul anarhic și raționalist. Comunismul reduce pe om la biologia insului și tăgăduiește realitățile psihice și spirituale ca grade vitale și obiective ale omenirii.

Cine nu cunoaște tăgăduirea și lupta comunismului împotriva familiei, Bisericii și deosebirilor de limbă? Cine nu cunoaște tăgăduirea și lupta comunismului contra vieții intime și contra psihologicului? Amintesc acea telegramă a unui soviet care pedepsea pe un tânăr lucrător cu suspendarea și internarea lui într-un sanatoriu, pentru că suferea de boala numită comun: dragoste.

Omul din ființă vie, din tată, fiu sau frate ajunge un număr, un tovarăș. Frăția omenească este înlocuită prin tovărășie. De unde creștinismul afirmase adevărul că întreaga omenire formează la un loc și în chip liber și firesc, un mare trup, în care fiecare, și toți la un loc, fac parte organică într-o ierarhie nedespărțită, vitală și spirituală, comunismul afirmă dimpotrivă că societatea, tovărășia omenească trebuie construită egalitar și rațional, după un etalon de muncă și consum, iar cei ce nu se supun regimului teoretic aplicat, trebuiesc excluși și nimiciți. Oare, la ultima revizuire a congresului comunist, nu au fost puși în afară de lege 420.000 de membrii ai partidului?

Nu se poate aici, din lipsă de spațiu, analiza mai mult. Tragem numai concluzia. Comunismul nu face decât să închidă perioada individualistă în decadență, căutând să temporizeze în locul universalei frății omenești, a dragostei lui Hristos, în locul Sf. Biserici, o tovărășie uriașă, făurită după o anumită teorie a luptei de clasă, a urii de clasă, sau mai bine o turmă organizată tiranic după una sau mai multe abstracții ale unei minți omenești. În locul soborului e pus sovietul și omenirea va fi fericită.

(Articol preluat din Dosarul lui Sandu Tudor nr. 113668, vol. nr. 3, p. 7, din arhiva CNSAS; publicat în Revista Atitudini nr. 48)



IEROSCHIMONAHUL DANIIL TUDOR, MĂRTURISITORUL DE FOC AL RUGULUI APRINS


Viata Parintelui Daniil Sandu Tudor, realizata de maicile de la manastirea Paltin Petru Voda

Motto:Timpul nu poate ruina adevărul lui Hristos. Ortodoxia nu se poate schimba. Nu ne trebuie nicio reparație savantă pe dinafară. Ne trebuie o preoție purtătoare a Cuvântului viu”.

„Doamne Iisuse Hristoase, Mirele inimii noastre cel blând!/Sunt și eu din neamul Preacuratei, vlăstar înfiat de curând./Către Tine mă aplec cu fruntea,/și mâna mi-o pun ca Toma la locul cel sfânt./Strâns adunat în mine, așezat fără cuvânt/Aștept ca orbu-n puntea «Luminii din adânc cea fără înserare,/și care-i pusă-n om ca un lăuntric soare/să lumineze întreagă în încăperea ființei»./Cum nu te văd de noapte, grosimea de păcate,/Te pipăi cu sfială,/cu degetul nădejdii, cu degetul credinței,/cu deget bănuială, cu deget de dorire și chiar de îndoială,/Și neajuns aș pune încă cealaltă mână;/dar inima străpunsă de fulger de arsură,/îndurerat de dulce cu răsuflarea-ngână/chemarea Ta întreagă și fără voia mea/bătaia rugăciunii aleargă spre lumină într-un Aliluia!” (Condacul 9 din Imnul Acatist la Rugul Aprins alcătuit de Sandu Tudor în 1948).

 

PREAMBUL BIOGRAFIC

Hărăzit cu măiestria cuvântului plămădit în frământătura unei existențe mult încercate pe tărâmul atât al vieții laice cât și al celei monahale, Alexandru Teodorescu – cunoscut sub pseudonimul gazetăresc de Sandu Tudor și slobozit de deșertăciunea lumii în adumbrirea de har a călugăriei ca monahul Agaton, mai târziu schimnicit cu numele de Daniil – s-a născut în familia unor magistrați din București la 22 decembrie 1896, având și un frate mai mic, pictorul Mircea Teodorescu. De la tatăl său, Alexandru care fusese președintele Curții de Casație din Ploiești înainte de 1914 și care cucerea de la prima întâlnire prin distincția lui neostentativă și temperată, Sandu Tudor moștenește pe lângă educația și informația enciclopedică specifice culturii românești dintre cele două războaie, suficiente mijloace materiale care îi înlesnesc o viață întreagă de studii și cercetări, călătorii și contacte cu tot ce putea fi dezirabil în planul valorilor culturale ale timpului.

În ciuda atracției exercitate de mirajul lumii, Sandu Tudor nu rămâne străin de frământările căutării unei eliberări lăuntrice prin credință din încătușările deșertăciunilor vieții, așa cum ne destăinuiește în Memoriul-biografie adresat autorităților comuniste cu scopul de a se apăra în procesul Rugului Aprins: „Cele dintâi studii mi le-am făcut la Liceul din Ploiești, muncind intens, fiind printre fruntașii generației mele. Față de scepticismul și conformismul burghez, care stăpânea totul în epoca celor dintâi ani ai copilăriei și școlăriei mele, Credința și claritățile ei mi s-au descoperit ca un suport nezdruncinat și ca un adevărat eroism, a cărei pildă vie mi-o înfățișa bătrânul și vestitul, în vremuri, profesor de istorie și filosofie Ion Niculescu Dacian, cel dintâi îndrumător al meu. El mi-a pus în mână Evangheliile și m-a făcut să înțeleg că trăirea lăuntrică, evlavia, pe care mulți o poartă și o înfățișează ca o slăbiciune, este dimpotrivă o îndrăzneală și o încercare puternică în Viață. Înrâurirea lui asupra mea a fost puternică și pentru toată viața. Din creștinismul său social, care punea în lumină legea dreptății imanente în istorie, am învățat să iubesc pe cei mulți, lipsiți și obișnuiți și să înțeleg lupta cauzei lor”[1].

Izbucnirea Primului Război Mondial în 1914 îl găsește pe tânărul Alexandru în ultimul an de liceu, moment de cotitură marcat de înrolarea și trimiterea sa, doi ani mai târziu pe linia frontului ca sublocotenent. Va fi demobilizat abia în anul 1921, când se stabilește la București, unde e hotărât să devină  pictor și se înscrie la Academia de Arte Frumoase, proiect pe care îl abandonează în favoarea unei cariere de ofițer în Serviciul Maritim Român și, vreme de doi ani (1922-1924) pare să-și fi aflat rostul colindând mările și oceanele lumii pe vaporul „Dobrogea”.

Însă „foamea de carte” și năzuințele literare îl silesc să se întoarcă în București, pentru a-și relua preocupările universitare studiind acum, Literele, Filosofia, Teologia, fără a obține însă vreo diplomă într-un domeniu sau altul. Descris de contemporanii săi ca o personalitate în continuă fierbere, mișcare și căutare, „Sandu Tudor părea a fi un om mereu pregătit să se lase pradă tuturor visurilor și idealurilor, mereu gata să se epuizeze în căutarea unei fericiri utopice”[2]. „Frumos, cu părul roșcat, cu ochii albaștri și cu barbișon privea lumea cu un sentiment de supremă superioritate și purta, permanent, la subsuoară, un volum de filosofie adâncă[3]. Pe lângă activitatea literară (în 1925 debutează cu un volum de poeme, Comornic, căruia C. Gane îi scrie o întâmpinare în termeni elogioși și este remarcat de Nichifor Crainic, publicând în Gândirea, Contimporanul, Convorbiri literare, Cuvântul literar artistic, Mișcarea literară, Ritmul vremii) – lucrează activ și benevol ca director al Operei de Ajutorare studențească în cadrul Asociației Studenților Creștini. În același timp, obține postul de profesor suplinitor în satul Pogoanele și pasionat de aviație devine pilot de încercare. În 1927 compune în versuri după metrica și ritmul vechiului Acatist de tip bizantin un poem religios, Acatistul Sf. Dimitrie Basarabov care este aprobat de Sfântul Sinod, primind totodată postul de subdirector al Internatului Teologic din Chișinău. Continue Reading »