Posts Tagged 'rugaciunea inimii'


Pr. Mihail Lungeanu: Despre treptele rugăciunii harice și rugăciunea în temnițele comuniste


mihai lungeanuPărinte, ce înseamnă: „Mila păcii, jertfa laudei”?

Păi, cântarea asta explică două lucruri. Binecuvântarea lui Dumnezeu se face cunoscută în inima noastră, în sufletul nostru, printr-o stare de pace care nu are comparație în viața noastră pământească, dar știm că este pace. Ei, asta Dumnezeu o dă din milă, că El e milostiv, nu că o merităm noi, dar urmează partea a doua: „jertfa laudei”, ca urmare a laudei pe care am adus-o noi lui Dumnezeu, oricât de slabă a fost, îi corespunde această pace care este rezultat al milei lui Dumnezeu. Deci mila lui Dumnezeu este mișcată de jertfa noastră de laudă, oricât de slabă ar fi și când se cântă: „Mila păcii, jertfa laudei”, din inimile noastre, este harul lui Dumnezeu care se revarsă către Dumnezeu Tatăl și care Îl închide în El pe Iisus Hristos. Deci, chipul nostru apare îmbrăcat în imaginea lui Iisus Hristos înaintea Tatălui, El este mijlocitor în felul acesta. Hristos ne-a îmbrăcat pe noi prin harul Său. El ne conferă nouă o serie de caracteristici care sunt ale Lui. Deci jertfa noastră de laudă este răspuns la mila păcii dată de El și mila păcii dată de El este, sigur, condiționată de jertfa laudei noastre, oricât de slabă ar fi. Nicio rugăciune, nicio laudă a noastră, oricât de slabă, nu rămâne fără rezultat. Fiul lui Dumnezeu este milostiv. Înainte de a fi drept, El este bun, milostiv. Asta aș spune, asta înțeleg eu. Eu nu sunt teolog, nu așteptați de la mine lucruri de mare finețe. Vă spun ce am înțeles eu, ca un popă care nu a făcut Teologia, dar care a mai învățat și el, așa, cum se zice: „teologia pe fereastră”.

m. lungeanuCe ne puteți spune despre Valeriu Gafencu cu care ați stat în închisoare?

A, păi aveți cartea scrisă despre el, ce să vă spun eu? Eu dacă spun, stric, adică trunchiez foarte mult, că nu le am pe toate prezente în minte, nu pot să-l prezint așa de frumos cum l-au prezentat cei care au vorbit despre el. Ce să vă spun? Un om care a trăit cuvântul lui Dumnezeu la cel mai înalt nivel la care putea să îl trăiască cineva în închisoare. Valeriu Gafencu a avut o rugăciune permanentă, avea o figură senină, niște ochi albaștri în care te pierdeai, numai bunătate, o mare putere de rugăciune și o răbdare care te impresiona până la lacrimi. A fost dus în spital la Târgu Ocna ca să fie operat de apendicită. Cum or fi făcut aceia rahianestezia sau anestezie locală, nu știu, că nu a prins. El nu a spus nimic și la urmă, după ce au cusut tot, le-a spus: „Domnule doctor, am simțit toată operația”. „Cum așa?”. „Ia!” și a ridicat picioarele în sus și l-a pus să facă așa din picioare. Toată operația a simțit-o pe viu și nu a schițat un gest sau un vaiet. Mare răbdare! Tot timpul era în stare de rugăciune și ziua și noaptea, nu putea dormi culcat. Stătea în șezut, ridicat, cum spune el într-o poezie: „Când ochii mi-i închid şi cat în mine/ Puteri să sui Golgota până sus, /O voce, un ecou din adâncime/ Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,/ Mărgăritarul preţios e-n tine”. El avea mărgăritarul, el simțea permanent prezența lui Dumnezeu.

Indiferent ce spun filozofii sau marii gânditori, omul, datorită stării de păcat, are sufletul alterat, păcatele lui și ale părinților și ale rudelor lui îndepărtate, dar devii prin conlucrare dintre voința ta și voința lui Dumnezeu, cu lucrarea harului lui Dumnezeu, tu devii altul, te schimbi, devii om nou, omul nou zidit în Hristos. „Nu mai trăiești tu, ci trăiește Hristos în tine”, cum spune Sf. Ap. Pavel. Asta a fost, vă spun, deci starea asta de curățenie, de sfințenie este o stare de o permanentă devenire. În măsura în care te nevoiești și îndeplinești condițiile de a acumula harul lui Dumnezeu, în aceeași măsură te transformi și te asemeni mai mult cu Iisus Hristos. Cam asta aș spune, el era permanent în stare de rugăciune. Stătea cu capul în piept, așa dormea și când își aduce amintea iar, în felul acesta. Numai cuvinte bune spunea, nu certa pe nimeni. N-am auzit să înjure, să blesteme, să amenințe, să se vaiete că suferința e lungă, nici vorbă. Totul raporta la Iisus Hristos, o jertfă permanentă, fiecare secundă este o jertfă adusă lui Dumnezeu. Pentru că se știe că în timpul suferinței, dacă suferința este împletită cu rugăciune, nu cu resemnare, așa cum în general se înțelege, dacă este primită cu dragoste adevărată, simți o bucurie extraordinară. Bucuria este așa de mare, încât suferința nu mai contează, pur și simplu. Dar e greu de înțeles lucrul acesta. Continue Reading »



Pr. Gheorghe Calciu: Rugați-vă, rugați-vă adânc cinci minute!


Închizi ochii și îndrepți privirea interioară spre inimă. Inima nu este chiar aici unde bate, ci undeva deasupra. Aici e locul inimii spirituale. Când faci această legătură, atunci mintea urmează sfatul duhovnicesc al inimii și toată ființa ta se va schimba. Și atunci într-adevăr, puterea rugăciunii poate muta munții. Nu o să ajungem la noi la asta, dar măcar cât de cât, organizați-vă rugăciunea în așa fel încât să vă rugați cu mintea și cu inima. Când te rogi și mintea coboară în inimă, ai să simți o căldură. Dacă această căldură vine de jos în sus, este de la diavol. Dacă această căldură vine de sus în jos sau se localizează la nivelul inimii fără a trece prin partea inferioară a corpului, atunci este Duhul lui Dumnezeu care sălășluiește în tine. S-ar putea să ajungeți la aceasta după multă vreme. Nu fac o prezentare pe larg a Rugăciunii lui Iisus, ci numai așa pe scurt în câteva cuvinte. Rugați-vă, rugați-vă adânc cinci minute! În cinci minute, prin mintea ta să nu străbată niciun gând decât numai gândul la Dumnezeu, să simți cum fâlfâie în jurul capului tău prezența Duhului Sfânt. Și apoi o să simți cum Duhul Sfânt te vizitează rar, apoi mai des, apoi mai des, până când va rămâne mult timp în inima ta.

Am văzut un om care făcea rugăciunea inimii. Era părintele Benedict Ghiuș. Era bătrân, slujea foarte rar din cauza bătrâneții, stătea la mănăstirea Cernica și când îl vedeai umblând pe aleile Cernicăi sau în biserică era ca un sfânt, parcă nu atingea pământul. Deși nu zâmbea, avea o față luminoasă și zâmbitoare. Am avut o revelație cu el când m-am dus la Cernica și am slujit acolo și el nu slujea. Stătea într-un colț, pe un scaun din altar, în penumbră. Și cu cât avansa în rugăciune, pe atât colțul părintelui se lumina. Te uitai la dânsul și nu vedeai aureolă, dar vedeai că toată zona aceea, a colțului unde stătea el, era mai luminoasă decât restul altarului. Altarul era cu lumânări, nu cu becuri. Și atunci am înțeles ce înseamnă practica rugăciunii inimii. Părintele ajunsese la forme atât de înalte încât prin rugăciunea pe care o spunea inima lui tot timpul crea această lumină din jurul lui.

Atunci când faci rugăciunea inimii și ai ajuns la rugăciunea desăvârșită, poți să predici, poți să vorbești cu cineva, poți să vinzi lumânări, poți să faci alte lucruri, să sapi în grădină sau să plivești florile, iar inima ta și mintea cântă tot timpul: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Tot timpul, fără întrerupere și fără despărțire de Dumnezeu, ca și cum mintea s-ar secționa în două: una care lucrează ceea ce face omul și una care ține legătura cu Dumnezeu fără întrerupere. Nu ne va trebui nouă să ajungem acolo, dar Dumnezeu este mare. Duhul lui Dumnezeu face toate.

(Transcris după video: https://www.youtube.com/watch?v=-UTy_q1lOYE&feature=emb_logo&fbclid=IwAR3f4FKYnQAmWCvgmmnUXuTnT-yQGlC2VbpCtyvGEuGKgf9HCPFIotL9B4Q )