Posts Tagged 'România'


Profesorul Academician Radu Ciuceanu: AM GĂSIT O ROMÂNIE PREFĂCUTĂ


Ce Românie ați găsit când ați ieșit din pușcărie?

Mi-a fost aproape imposibil să mă adaptez. Am găsit o Românie prefăcută. Într-un fel se vorbea în familie, într-un fel se vorbea la serviciu, în alt fel la ședințele de partid și într-un fel găseai și presa care era complet schimbată. În Facultăți mai rămăseseră și câțiva profesori buni, care mai șopteau, mai spuneau câte ceva și ici și colo. Nu aveam ce mânca și m-a trimis fratele meu să mă angajez la un arhitect, director general al unui complex de clădiri care m-a ajutat mult. Au fost și oameni de calitate.

Cum vedeți România până și după momentul decembrie ’89?

Nu mi-am pus niciodată întrebarea asta, dar mă obligați[1] acum să fac o analiză de valoare și pe diferite planuri: pe plan economic am înregistrat o catastrofă, privatizările au fost făcute rând pe rând de o manieră revoltătoare, care depășește chiar și pe cei care ar fi dorit să ne prăbușim. Cu timpul, istoricii vor avea material de studiu pentru doctorate, să o ia crescendo până ajung la marile instituții și departamente ca să afle cum a fost.

Pe plan moral, s-a schimbat traiectoria. Pe plan spiritual, Biserica a avut un rol covârșitor în acea epocă: aproape 2000 de preoți arestați, o parte executați, preoți, mitropoliți, Patriarhul asasinat, Nicodim Munteanu. De Bobotează i-au luat cojocul de pe dânsul în timp ce afară erau -15º. Biserica a micșorat distanța dintre pământ și cer. A dat sfinți, a dat mărturisitori, a dat mărturii care vor obliga căpeteniile Bisericii noastre să le recunoască sfințenia, dăruirea și martirajul. Și noi am suferit și am scris, dar nu am avut această vocație către înălțime, a fost o suferință a noastră, fizică, ei însă nu, ei au dăruit-o, au pus-o la picioarele crucii, iar noi am beneficiat acolo de Ioan de la Vladimirești și de Adrian Făgețeanu. Au fost mulți preoți de înaltă ținută, zeci. Au fost coloana vertebrală a rezistenței noastre. Ei au fost Biserica, ce n-a șovăit să tacă atunci când a trebuit să vorbească, și invers. Mi-aduc aminte, a picat la noi un căpitan de Securitate, nu a stat mult, vreo două săptămâni și ne povestea că cele mai grele anchete erau cu preoții noștri și cu cei greco-catolici. Unii erau tăcuți, iar alții spuneau, dar nu era nimic adevărat.

Pe planul comunicării, era obturat, chiar inexistent. Era ca un pod pe care trebuia să te ferești să nu treci cu ceva care ar putea să dărâme, să nu cumva să ajungă ca interpretat ceea ce ai spus. Am un coleg care nu mai e în viață, mă refer la profesorul Vasile Bălănuț, Dumnezeu să-l odihnească,  care s-a dus din greșeală într-o zi la cineva în casă și când a intrat a auzit un cântec care i-a plăcut și a stat să-l asculte: „Plânge printre ramuri luna…”. Ulterior au fost arestați unii care erau și ei în acel moment în acea casă și s-a găsit unul la anchetă să zică că a fost în ultima cameră și un student care a ascultat acel cântec, iar pentru asta i-au dat 12 ani. 

radu ciuceanu interviu„PRIN CREDINȚĂ TREBUIE SĂ TE PURIFICI, SĂ FACI FAȚĂ VIEȚII”

Despre Părintele Justin Pârvu ce ne puteți spune, l-ați cunoscut personal?

Justin al nostru este un aventurier. Eu cred că omul ăsta a făcut un legământ încă de când eram împreună la Gherla: „Dacă scap de-aici, Doamne, fac o biserică pentru Tine!”. Eu așa cred. A avut și el destule. Ăhă, câte garduri a trebuit să sară până a reușit! Se duce la judecată fără nimic în spate pentru că tot ce a făcut el poartă în inima lui. Bravo lui! Eu, personal, vă spun sincer, după atâtea momente în care mi s-a dat voie să trăiesc mai departe, eu nu am făcut ce a făcut el. Am impresia că avem condici diferite. Am impresia că în condica lui s-a scris cu penița înmuiată în aur, în a mea, dacă scrie cu cerneală e bine, să nu fie numai cu creion simplu, că acesta se șterge. Este vorba aici de o operă întreagă de propovăduire, nu doar de a scoate un ban și a-l da la mănăstire. A fost un sufletist.

Credeți că noua generație are șanse să își revină? Există vreo șansă de resuscitare a societății românești?

Aș merge tot așa pe o figură de stil. În măsura în care un termometru îți arată la o temperatură scăzută că poți îngheța daca nu ai veșmântul potrivit, în aceeași măsură tineretul nostru nu își cunoaște limita rezistenței. Ceea ce mă îngrijorează este că au dispărut profeții, au dispărut părinții spirituali. Nu mai e un Ghiță Calciu care să îi adune pe tineri. Nu poți vorbi împotriva cuiva decât dacă știi că acela poartă în el aripa neagră a diavolului. M-am dus la Teologie invitat de câteva ori. Nu erau mai mult de 30-40 de studenți, deși îi chemase decanul. Nu au venit, nu-i interesează. Ne-am laicizat și asta este foarte grav. La Teologie, astăzi se învață numai teoria, dar nu se învață credința și cum poți prin credință să te purifici, să faci față vieții.

Experiența închisorii v-a apropiat mai mult de Dumnezeu?

Eu am fost alpinist, cunoșteam munții foarte bine. Când urma să urc un munte trebuia să fiu îmbrăcat potrivit pentru pădurea, zona și înălțimea respectivă. Așa spun eu, ca viața în credință este o probă de virtuozitate și ea presupune să ai toate simțurile egale și puse în priză. Nu poți fi un ortodox bun daca nu știi nimic despre celelalte confesiuni. Nu poți fi un creștin bun dacă nu faci o incursiune în istoria Bisericii până la izvoarele acesteia. Viața noastră creștină este o viață grea. Te ajută Cerul, dar tu trebuie să te zbați, să desparți răul de bine, lumina de întuneric, și asta este foarte, foarte greu. Trebuie să poți să depui jertfa de sânge, cum spune evanghelistul, adică suferința. Suferința nu este o țintă sau o dorință, este o cale nemijlocită pentru a ajunge la starea de trăire, și apoi de sfințenie, care e sus de tot. Nu poți să te înalți decât dacă ai „băut” vreodată o gură de aer curat, pentru că nu poți ști pentru ce te înalți și unde vrei să ajungi. Restul este fandoseală, ipocrizie.

[1] Radu Ciuceanu a fost și deputat în Parlamentul României, între anii 1990-1992 și 2000-2004.

(Fragment din Revista Atitudini Nr. 67)



MIHAI EMINESCU, DESPRE BASARABIA ȘI BUCOVINA: „SUNTEM UN POPOR VREDNIC DE MISIUNEA CE NI SE CUVINE”


Motto: „În toate întâmpinările de până acum, găsim repetându-se cu stăruință că Basarabia este din numărul provinciilor cucerite de Ruși cu sabia de la Tătari și de la Turci. Convingerea noastră este însă că, din veacul al patrusprezecelea începând, Basarabia n’a fost nici întreagă, nici în parte a Turcilor sau a Tătarilor, ci a unui Stat constituit, neatârnat deși slăbit și încălcat în posesiunile sale, a Moldovei. Moldova era proprietarul locului și dacă reprezentanții Statului moldovenesc, Domnii, ajunseră atât de slabi încât dreptul era desbrăcat de putere și nu putea să se apere, aceasta nu e o dovadă că Moldova a renunțat vre’odată la dânsul. Căci un drept nu se pierde decât prin învoirea formală de a-1 pierde. Dar fie această învoire smulsă cu de-a sila, fie dictată de rațiuni de Stat, fie izvorîtă din orice alte considerațiuni, nu se modifică și nu se nimicește decât din momentul în care renunțăm la el. (…) A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominațiunii rusești. Numele Basarab și Basarabeni există cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă”[1].

S’au împlinit o sută de ani de când Austria, voind să stabilească comunicațiunea între Ardeal și Galiția, a luat în stăpânirea sa o parte din Moldova. Curtea din Viena nu avea niciun drept asupra bucății de pământ, pe care o cerea și pe care în urmă a și luat-o, era însă interesul apărării puternicul argument, pe care își întemeia cererea.

Împărțindu-se Polonia, Austria luase partea despre miazăzi și astfel câștigase o provincie, care se megieșea cu Ardealul fără ca să comunice cu dânsul. De la hotarele Moldovei până la Maramureș munții stau ca un zid nestrăbătut încât, fiind atacată Galiția despre miazănoapte ori despre răsărit, era peste putință a da trupelor, ce o ar fi apărat, ajutor grabnic din Ardeal.

Două provincii megieșe ale aceleiași împărății, cari nu comunică decât prin o a treia și cu un înconjur foarte mare, erau o anomalie foarte jignitoare atât pentru apărarea hotarelor, cât și pentru administrație și comerț. Curtea din Viena trebuia dar să caute a stabili între aceste două provincii comunicația pe cea mai scurtă cale, care, după dezvoltarea terenului, era cu putință, și această mai scurtă cale era prin Moldova și anume prin trecătoarea Bârgăului. Astfel luarea Bucovinei era o consecință firească a împărțirii Poloniei și cererea Austriei de a i se ceda câteva districte din Moldova, deși nu era întemeiată pe drept, era justificată prin niște interese, a căror legitimitate numai anevoie o vom putea pune la îndoială.

Tot spre a stabili o comunicație, Rusia a luat Basarabia și acum, o sută de ani după cedarea Bucovinei, cere să-i retrocedăm partea, ce ni s’a înapoiat din această Basarabie. Țarul nu avea niciun drept recunoscut pe care și-ar fi putut întemeia această cerere atunci, când a luat teritoriul din Nistru până în Prut, și cu atât mai puțin are acum vreun drept, cu care ar putea lua partea ce ni s’a înapoiat din acest teritoriu. Cererea nu ar fi dar justificată decât prin interesele, ce are Rusia de a stabili comunicația între Basarabia rămasă încă rusească și între Bulgaria. Continue Reading »



Părintele Justin Pârvu: La mulți ani, România! La mulți ani, români și La mai multă unitate!


Ce doresc eu neamului nostru? Îi doresc un singur lucru. Și mai important decât orice. Îi doresc să fie un popor mai legat unul de altul. Pentru că unitatea aceasta a noastră ne-a menținut din primele începuturi ale existenței noastre. Începând de la Bogdan, întemeietorul Moldovei noastre, prin toți domnitorii, familiile Mușatinilor, familiile strămoșilor noștri, un Matei Basarab, un Vasile Lupu, un Ștefan cel Sfânt și Mare – toți au propovăduit această unitate în Iisus Hristos. Și numai așa au biruit. Ei bine, în veacul aceasta a venit satana cu foarte multă sămânță și a aruncat-o în grâul acesta al nostru ortodox. A semănat neghină zi și noapte, încât a ajuns până la ultima suflare a românului nostru, să nu se mai înțeleagă unul cu altul, să nu se mai asculte, să nu se mai unească. Și de aceea noi, ca neam, vom mai exista doar prin această revenire a unității noastre.

Să ne rugăm și să ne unim în forță. Să formăm, în sfârșit, un element românesc, să dăm o nuanță cât mai potrivită cu nevoile și cu vremea cu care ne confruntăm. Poporul acesta este foarte neîncrezător la ora actuală. Nu mai crede nimic. Un ziar dacă-l iei să-l frunzărești, te uiți doar la concluzii și (înțelegi) ce vrea să spună. Vezi câte 2, 3 coloane acolo și te uiți doar la 2, 3 rânduri de la urmă și cu asta ai citit ziarul. Ei bine, așa s-a plictisit și omul acesta de tot ceea ce i s-a spus până în prezent. De abia după 50 de ani dacă mai apar încă vreo două, trei generații pentru echilibrare, pentru înțelegerea lucrurilor, ca după aceea să poți zice: „Măi, cam ajungem la o răscruce! Unde o fi drumul acesta pe care mergem noi: înspre Rarău sau la Vatra Dornei? Unde duce?”. Atunci va veni ziua să spunem: „Uite, ia-o pe aici că într-acolo merge la Crucea și ajunge la Rarău”.

Să știți că Dumnezeu dă înțelepciune poporului, dă înțelepciune omului, dă înțelepciune să poată să iasă din prăpastie. Și de aceea trebuie să formăm această unitate, de armonie, de înțelegere. Să vorbim același grai, să vorbim aceeași limbă, să credem în același Dumnezeu, să fim cu fața înspre un singur altar și atunci noi putem să deschidem o cale. Ca întotdeauna, nu e ușoară calea aceasta! Sigur, n-ai să ai o dată 7000 de oameni, n-ai să ai 5 milioane, dar câte puțin așa, să știți că se formează o forță din ce în ce mai puternică, datorită rugăciunilor pe care le faci tu, ca inițiator al lucrurilor și ca popor. Altfel nu se poate face. Trebuie să apari în fața omului altul decât a avut el pân-acum. Eu m-am convins, să știți, că foarte multe lucruri se pot face cu poporul ăsta. Este excepțional de frumos, să stai în mijlocul lui! N-ai de făcut nimic altceva decât să împărtășești mizeria, greutățile și suferințele cu el. Lui nu-i trebuie altceva mai mult decât asta și atunci te crede.

(Fragmente preluate din revista Atitudini)



România, născută prin Hristos, sălaș al lui Hristos! Poezie de Ioasaf Popa, dedicată Pr. Justin Pârvu


HRISTOS DIN CINCIZECIME, SE NAŞTE LA ROMÂNI

de Ioasaf Popa, poezie dedicată Pr. Justin Pârvu

Venind „Crăciun”, Iisuse, la neamul stră-român,

dintr-însul plăsmuit-ai o nouă creatură,

Când sfân’ Andrei – Apostol, din Cincizecime, – a pus

în inimile noastre credinţa cea-întru Tine.

 

 

Născutu-Te-ai de-atunci în neam şi-n noi mereu,

crescut de sfinţii preoţi prin har, prin grai şi fapte;

şi fost-a firea noastră ne-nfrântă de barbari,

că-n noi Ţi-era, Hristoase, statura Ta deplină.

 

De-aproape dou’ milenii, aici sălaş avem,

că n-ai lăsat duşmani, credinţa, să ne-o surpe,

n-am pângărit nici viaţa cu mlaştini de păcat,

ci rugi Ţi-am dat şi trude să fim creştini şi-n fapte.

 

Acum când suflă-n lume furtuni de făr’delegi

şi draci, în chip de îngeri, vor firea să ne strice,

să faci activă-n preoţi şi-n noi, românii toţi,

ca-ntru strămoşi, credinţa şi „lupta pân’ la sânge”.

 

Din desfrânate laturi cu dogme şi drăceşti,

purces-au mulţi să nască – se zice – „eră nouă”

în miez cu antihristul, sub sceptrul dictator,

silind să i se-nchine creştini şi lumea toată.

 

 

Iisuse, fă minunea, cum Însuţi ştii şi poţi:

să pierzi Irozii care voiesc să Te ucidă,

să fim păscuţi de Tine, divine Prunc-Păstor,

sub har şi dăscălirea de sfinţi păstori ca Tine.

 

„Crăciun fericit” şi „La mulţi Ani” 1996.

Un nins de ani monah, coleg de la Cernica

Arhim. Dr. Ioasaf Popa



PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: DESPRE ROMÂNUL CARE ȘTIE SĂ ZIDEASCĂ O ROMÂNIE


… Cu cât vom fi mai puțin împilați și ne vom trezi și vom gândi mai mult și vom avea aceste sclipiri de devotament creștin-ortodox, cu atât ne vom ridica mai mult și vom supraviețui. Pe noi nu ne salvează nici Europa, nici Asia, nici Africa, nici America. Pe noi ne salvează numai și numai esența vieții noastre creștin-ortodoxe și aceasta este și sămânța viitorului Europei. Vechea Europă a fost creștină. Europa a căzut în momentul în care s-a amestecat cu materialismul acesta marxist-leninist care își are originea în lumea păgânismului. Acesta este secolul nostru de luptă și de dârzenie cât se poate de mare ca lumea aceasta să poată supraviețui pe planul acesta creștin-ortodox. De altfel, din primele începuturi ale comunismului, din 1940-1944, noi am trăit o stare de luptă și de încercări grele. Supraviețuim numai datorită rugăciunilor mărturisitorilor și ale creștinului nostru ortodox pe care nu-l interesează partidele și formele astea goale. El știe că trebuie să păstreze o rugăciune, știe să zidească un altar, o biserică, știe să zidească o Românie în care să se bucure de înviere. Pe noi ne interesează în primul plan, cum realizăm omul. Formele economice, formele politice, sociale sunt o mafie care manevrează și conduc popoarele în nenorocire. Dar creștinul trebuie să țină seama de lumea lui, a Împărăției lui Dumnezeu. Și lumea aceasta materială este binecuvântată de Dumnezeu, că Dumnezeu n-a venit să strice legea, ci s-o împlinească. N-a venit să distrugă materia, ci să o așeze în duhul acesta creștin, ca Maria din Evanghelie care și-a ales partea cea bună. Ei bine, poporului nostru pentru redresarea pe drumul Mariei, îi mai trebuie un lucru: să se apropie puțin de rugăciune. Toate sunt ale Domnului, și întindere și bogăție, numai că omul s-a pus stăpân peste ele ca un arbitru. Cu cât popoarele vor fi mai sărace, mai obidite, cu atât mai ușor pot să fie stăpânite. Și asta e metoda: îi iei tot și te pui stăpân peste om.

Dar mărturisitorii din temnițele comuniste pot fi un exemplu pentru noi.

Păi, ei sunt exemplul pe care trebuie să-l trăim noi, că ei au ajuns sfinți disprețuind și sfidând materia. Unde e nădejdea noastră? La ei, în rugăciunile lor, în viața lor, în răbdarea lor. Din păcate, educația tinerilor noștri este din ce în ce mai degradantă. Nu vedeți școala cât este de redusă în ceea ce privește activitatea și programul? Nu are nimic esențial. E un program de studiu și nimic mai mult. Copilul, elevul, nu are tipuri de oameni care să fie modele de viață. Trebuie să ai aceste modele ca să poți strecura ceva sfânt în sufletul copiilor. Vedeți dumneavoastră că în casă, în familie, dacă e o mamă, e un tată treaz care știu despre rostul familiei, copiii sunt bunișori. Dar într-un loc unde este dezmăț și toată imoralitatea asta, cum pot să iasă copii buni? Că vin aici copii de 14, 15 ani și se plâng: „Tata bea, mama e plecată de acasă. Noi suntem două, trei fete care am rămas acasă fără niciun sprijin și moral și spiritual”. Iată un sistem de a distruge familia și societatea: plecarea, despărțirea, care pierd unitatea noastră de familie. Nu e normal să o iei pe mamă să o bagi în fabrică să muncească și copilul să crească pe mâna altuia. Mama trebuie să fie cea care naște, educă și formează omul de mâine, omul creștin, omul dragostei de Dumnezeu și de aproapele. Mama inspiră toate lucrurile acestea, nu creșa! Asta e deformarea noastră, căderea noastră, ca în felul acesta să ne pierdem tot mai mult. De-abia acolo este oleacă de creștere și de duhovnicie, unde este căldura aceasta de familie. Dar au venit patimile acestea grele, cum este cea a beției. Satele sunt otrăvite de localurile acestea și sigur că omul, neavând nicio preocupare, se duce acolo. Se iau unii cu alții și își iau un litru de rachiu, apoi merg acasă cu miros de alcool și ce formare mai are copilul? El e născut în această stare de ebrietate și celula, pe care o are copilul acesta, de la început este stricată și va începe și el să bea. Da’ unde era înainte să pună copilul gura pe un pahar de vin?! Nu exista așa ceva. De altfel câți bețivi erau într-un sat? Poate era unul pe care îl cunoștea toată lumea. Dar acum, îi întâlnești pe toate drumurile pentru că și sărăcia îi duce la această degradare.

Noi sperăm totuși ca din tot aluatul acesta să mai iasă și ceva bun. Vedeți dumneavoastră, când într-un cazan se fierbe tot materialul acesta și aurul și argintul și fier și bronz și toate metalele, din toată fierberea aceasta se vor alege după felul lor, așa și cu neamul acesta. Poate, în sfârșit, vor ieși la lumină frumusețea și curăția lui, ca să fie pregătit pentru marele act al venirii lui Hristos pe pământ și pentru judecata obștească. Dumnezeu să binecuvinteze poporul acesta și neamul nostru și să-i dea un viitor fericit!

(Fragment dintr-un articol apărut în Revista Atitudini, Nr. 56)



Sf. Andrei la neamul stră-român. POEZIE COMPUSĂ DE IOASAF POPA ŞI DEDICATĂ PĂRINTELUI JUSTIN PÂRVU


POEZIE COMPUSĂ DE IOASAF POPA ŞI DEDICATĂ PĂRINTELUI JUSTIN PÂRVU

HRISTOS DIN CINCIZECIME, SE NAŞTE LA ROMÂNI

 

Venind „Crăciun”, Iisuse, la neamul stră-român,

dintr-însul plăsmuit-ai o nouă creatură,

Când sfân’ Andrei – Apostol, din Cincizecime, – a pus

în inimile noastre credinţa cea-întru Tine.

 

Născutu-Te-ai de-atunci în neam şi-n noi mereu,

crescut de sfinţii preoţi prin har, prin grai şi fapte;

şi fost-a firea noastră ne-nfrântă de barbari,

că-n noi Ţi-era, Hristoase, statura Ta deplină.

 

De-aproape dou’ milenii, aici sălaş avem,

că n-ai lăsat duşmani, credinţa, să ne-o surpe,

n-am pângărit nici viaţa cu mlaştini de păcat,

ci rugi Ţi-am dat şi trude să fim creştini şi-n fapte.

 

Acum când suflă-n lume furtuni de făr’delegi

şi draci, în chip de îngeri, vor firea să ne strice,

să faci activă-n preoţi şi-n noi, românii toţi,

ca-ntru strămoşi, credinţa şi „lupta pân’ la sânge”.

 

Din desfrânate laturi cu dogme şi drăceşti,

purces-au mulţi să nască – se zice – „eră nouă”

în miez cu antihristul, sub sceptrul dictator,

silind să i se-nchine creştini şi lumea toată.

 

Iisuse, fă minunea, cum Însuţi ştii şi poţi:

să pierzi Irozii care voiesc să Te ucidă,

să fim păscuţi de Tine, divine Prunc-Păstor,

sub har şi dăscălirea de sfinţi păstori ca Tine.

„Crăciun fericit” şi „La mulţi Ani” 1996.

Un nins de ani monah, coleg de la Cernica

Arhim. Dr. Ioasaf Popa

(Scrisoare publicată în cartea Ne vorbește Părintele Justin, vol. III)