Posts Tagged 'ROCOR'


Sfântul Sinod al ROCOR: Critici asupra textelor pentru Sinodul „Pan-Ortodox” din Creta


sinodSfântul Sinod al ROCOR* despre textele pentru Sinodul Pan-Ortodox:
* ROCOR (Russian Orthodox Church Outside Russia — Biserica Ortodoxă Rusă din afara graniţelor Rusiei) a reintrat în comuniune cu Biserica Ortodoxă Rusă (Patriarhia Moscovei) în anul 2007, având acum statut semi-autonom faţă de aceasta.
NEW YORK: Comunicat al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara graniţelor Rusiei către clerici şi credincioşi — 13 Aprilie 2016.
Către Prea Sfinţiţii şi Sfinţiţii Clerici, Cuvioşii Monahi şi Evlavioşii Credincioşi ai Bisericii Ortodoxe Ruse din afara graniţelor Rusiei:

sursa: dogmaticaempirica

În Numele Tatălui, al Fiului, şi al Sfântului Duh !
În lumina bine-venitei publicări a documentelor pregătite pentru apropiatul Sinod Pan-Ortodox, programat să aibă loc în Creta în perioada 16-27 iunie 2016, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara graniţelor Rusiei a avut iniţiativa de a examina aceste texte, împreună cu o mulţime de alţi ierahi, clerici şi mireni care fac acelaşi lucru în timp ce pregătirile pentru Sinod continuă, şi de a comunica cu turma noastră de-Dumnezeu-păzită şi cu alţii cu privire la tipul de sugestii pe care le propunem, de vreme ce documentele Sinodului sunt un motiv de interes şi de întrebări pentru foarte mulţi. Ni se reaminteşte, în aceasta ca şi în toate, de cuvintele Domnului către Sfântul Apostol Petru, când El a afirmat că lucrarea viitorului păstor va fi să pască oile Mele (Ioan 21, 17); şi de asemenea că mâncarea celor care îl iubesc pe El este să păstreze cu osârdie ceea ce Hristos i-a învăţat: De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele (Ioan 14, 15), şi Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu (Ioan 14, 23).
Cu această râvnă pentru asemenea porunci dumnezeieşti, întreaga Ierarhie a Bisericii Ortodoxe Ruse caută să urmeze sfatul Dreptului Solomon: pleacă-ţi urechea ta spre înţelepciune şi înclină-ţi inima ta spre bună chibzuială (Pilde 2, 2), cercetând documentele care ne-au fost puse la dispoziţie cu smerenie, sârguinţă şi ascultare. Această sarcină este asumată într-un duh lipsit de frică sau îngrijorare lumească, de vreme ce credem fierbinte că Dumnezeu Însuşi este de-a pururi cârmaciul Bisericii, astfel încât El va continua să ne călăuzească şi să ne păzească acum şi până la a doua Lui Venire. Mai degrabă, ne oferim reflecţiile asupra câtorva dintre texte ca un mijloc spre unirea gândurilor noastre cu cele ale multor altora care lucrează spre binele tuturor demersurilor noastre inter-ortodoxe, inclusiv Prea Fericirea Sa Patriarhul şi acei membri ai Bisericii noastre Ortodoxe Ruse care lucrează cu el la aceste pregătiri.
În timp ce unele dintre documente — care au fost pregătite de Conferinţele Pre-Sinodale pentru deliberarea Sinodului, dar care desigur nu sunt texte finale şi sunt în mod necesar preliminare — nu oferă cauză pentru îngrijorare în lectura [interpretarea] noastră, şi într-adevăr conţin elemente de clarificare folositoare (de exemplu, documentul “Autonomia şi mijloacele de proclamare a ei”), folosirea în alte texte a unei terminologii ambigue, a unei lipse de precizie teologică, şi a unui limbaj eclesiologic străin de Sfânta Tradiţie a Bisericii, necesită comentarii care pot conduce la îndreptarea lor. Acesta este cazul mai ales în ce priveşte două documente: “Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine”, şi “Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea de azi”; şi câteva probleme ridică de asemenea şi textul procedural intitulat “Organizarea şi procedura de lucru a Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe.”

byzantine_icons_of_sinai_allart_biz_0091Documentul “Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine”
Nu putem citi documentul “Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine” fără a remarca pronunţatul grad de inconsistenţă [contradicţie] — atât din punct de vedere al limbajului, cât şi din punct de vedere conceptual — care îl caracterizează; dar de asemenea, mai dureros, eşecul documentului de a-şi însuşi eclesiologia ortodoxă curată în maniera necesară pentru proclamarea deplină a Adevărului lui Hristos într-o lume dezbinată. După socotinţa noastră, acesta este cel mai problematic dintre documentele Pre-Sinodale, şi unul care va avea nevoie de revizuiri şi amendamente substanţiale în timpul sesiunilor Sinodului în sine, dacă este să atingă o formă corespunzătoare pentru aprobare.
Inconsecvenţele în terminologia eclesiologică sunt uşor de observat, şi au fost deja remarcate de mulţi (Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit de Nafpaktos şi Sf. Vlasie, Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit de Limassol, precum şi de alţi diferiţi erudiţi clerici şi cărturari ortodocşi). În timp ce documentul începe prin a identifica Biserica Ortodoxă ca “una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică” (art. 1), care “îşi întemeiază unitatea pe faptul că a fost întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos, precum şi pe comuniunea/părtăşia în Sfânta Treime şi în Sfintele Taine” (art. 2), terminologia folosită de-a lungul restului textului face ambigue aceste fraze, altfel, limpezi şi adevărate. Nu numai că este făcută neclară proclamarea Bisericii Ortodoxe ca Biserica cea “una” prin afirmaţia că “Biserica Ortodoxă recunoaşte existenţa în istorie a altor Biserici şi confesiuni creştine care nu sunt în comuniune cu ea” (art. 6) şi referirile repetate la “diferite Biserici şi confesiuni creştine” (art 6, art. 20); documentul de asemenea omite orice referire la faptul că Biserica nu este numai “întemeiată de” Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos (cf. art. 2), ci este de-a pururi Trupul Lui tainic, mereu unul şi neîmpărţit (cf. Efeseni 5, 30; Coloseni 1, 24). Deşi desigur toţi recunosc existenţa în istorie a grupurilor care caută să-L urmeze pe Mântuitorul în afara Bisericii Ortodoxe, şi care pot prin auto-definiţie să se refere la ele însele ca “biserici”, eclesiologia ortodoxă nu permite nicio trecere la plural a ceea ce este, şi trebuie să fie întotdeauna, Una: însuşi Trupul lui Hristos. Într-o utilizare neoficială o asemenea terminologie (adică de “alte biserici”) poate fi uneori fi folosită din comoditate, dar ea nu poate să-şi găsească locul într-un document oficial al Bisericii, care trebuie să fie precis cu scrupulozitate şi să dea glas cu claritate şi fără ambiguitate predaniilor pe care le-am primit de la Părinţii noştri, care le-au primit de la Domnul.
Pentecost-Venice-2cuwest2Şi mai grave sunt deficienţele din acest text privind distincţia esenţială la care caută să se refere: adică, Biserica şi relaţiile ei cu cei din afara ei. În timp ce inimile noastre rezonează cu sentimentul Sfântului Sfinţit Mucenic Ilarion (Troitsky) care remarca cu privire la fractura din lumea creştină: “Ce creştin trezvitor nu se îndurerează în suflet când vede vrăjmăşia şi dezbinarea dintre oamenii care ar trebui să-şi unească credinţa lor, printre care ar trebui să domnească pacea lăsată şi dată de Hristos ucenicilor Lui, şi dragostea revărsată în inimile creştinilor de Sfântul Duh!” — recunoaştem în acelaşi timp că venirea acestei păci la cei care sunt dezbinaţi poate să aibă loc doar prin proclamarea unicei căi adevărate spre unitate: viaţa mântuirii oferite în Biserică; şi că a înţelege întoarcerea la Biserica cea neîmpărţită începe cu a înţelege corect despărţirea. Aici documentul atinge maximum de neclaritate. Nicăieri textul nu ţine seama de exemplul Sfinţilor Părinţi, Sfintelor Sinoade şi Canoane ale Bisericii în identificarea dezbinării dintre popoarele creştine ca provocată de schismă şi erezie (termeni care, cel mai surprinzător, nu apar în text deloc); adică, în termeni de grade crescătoare de despărţire şi îndepărtare de Trupul şi Adevărul lui Hristos. [1] În loc de aceasta, documentul alege demersul para-eclesiologic de a localiza dezbinarea în cadrul unui concept, definit în mare, de “unitate creştină” (cf. art. 4), care el însuşi devine o frază ambiguă folosită pentru a sugera o supremă “unitate a credincioşilor în Hristos” (ibid.) care se extinde dincolo de “una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică” şi încorporează multe alte confesiuni. [2] Continue Reading »



Istoria Bisericii Ortodoxe Ruse în străinătate (ROCOR) scrisă de Sfântul Ioan Maximovici, Mitropolit de Shanghai şi San Francisco (partea a II-a)


Ierarhii ROCOR-ului[1]

În 1935 s-a sărbătorit a 50-a aniversare jubileu a hirotoniei întâistătătorului Bisericii Ruse dinafara Rusiei[2], Mitropolitul Antonie. Sărbătorirea acestui jubileu a asumat caracterul unui mare triumf al Bisericii Ortodoxe. Parte activă s-a luat nu doar de către Biserica Sârbă, în granițele căreia a avut loc, dar de asemenea la Belgrad au venit reprezentanți ai diferitor alte Biserici. De la Biserica Antiohiei a venit Mitropolitul Elias al Libanului. Alți reprezentanți au venit din toate colțurile lumii.

În anul următor, 1936, Mitropolitul Antonie s-a odihnit întru Domnul. I-a urmat Mitropolitul Anastasie, care fusese încă dinainte dorit şi care a fost ales imediat de către Sinodul Episcopilor Ruşi din Străinătate. La început această schimbare nu a adus nicio modificare în situația ROCOR. Ea a continuat să existe şi să acționeze ca şi înainte, fiind ocârmuită prin decretul care fusese acceptat sub patriarhul Varnava, şi pretutindenea se bucura de toate drepturile sale anterioare. În 1937 locțiitorul, Mitropolitul Petru de Krutitsk, a murit în exil, şi aparent nu cu mult înainte de aceasta, sau curând după aceea, mitropolitul Chiril al Kazanului, care trebuia să devină locțiitor după IPS Petru, de asemenea a murit în exil. Sinodul patriarhal al Moscovei, compus din episcopii invitați de mitropolitul Serghie, l-au confirmat pe cel din urmă ca locțiitor al scaunului patriarhal.

În acest timp Biserica Rusă din interiorul Rusiei era într-o totală stare de dezolare. Erau doar douăzeci de episcopi în libertate, iar majoritatea bisericilor erau închise, distruse, sau preschimbate pentru alte scopuri. Provincii întregi şi vaste teritorii nu aveau nici măcar o singură biserică. Sfintele moaşte şi icoanele făcătoare de minuni erau duse la muzee. Majoritatea clerului care rămăsese era în exil, la muncă forțată, sau trăia ascunzându-şi dregătoria, cu greu câştigându-şi existența prin orice fel de muncă, numai în taină slujind în casele mirenilor credincioşi. Continue Reading »



Istoria Bisericii Ortodoxe Ruse în străinătate (ROCOR) scrisă de Sfântul Ioan Maximovici, Mitropolit de Shanghai şi San Francisco (partea I)


Text tradus din Orthodox Word, Martie-Aprilie 1971 (vol. VII #2)

Nota redacției ATITUDINI: Prin acest articol dorim să se înțeleagă limpede din ce Biserică a făcut parte Sf. Ioan Maximovici şi care este învățătura şi atitudinea ROCOR-ului de-a lungul timpului. Într-adevăr Sf. Ioan Maximovici a făcut parte din ROCOR, dar ROCOR-ul Sfântului Ioan nu e nici pe departe ROCOR-ul de azi, adică bisericile stiliste, vechi calendaristice, care nu au comuniune cu celelalte biserici ortodoxe, bisericile oficiale, de unde aceştia s-au rupt. Aceste biserici stiliste sunt necanonice, fiindcă s-au rupt de la Biserica Mamă, nu recunosc tainele săvârşite în bisericile ortodoxe oficiale şi nu sunt recunoscute de nicio biserică ortodoxă oficială. ROCOR-ul Sfântului Ioan Maximovici niciodată nu a rupt comuniunea spirituală cu Biserica Mamă şi cu niciuna din bisericile oficiale, chiar nou-calendaristice, fiind cu totul lipsit de o atitudine extremistă, alegând să meargă pe calea discernământului, prin care a rămas departe de orice compromis politic sau rătăcire dogmatică, dar departe însă şi de orice atitudine schismatică. Astăzi, când pricinile dezbinării s-au înlăturat, ROCOR-ul s-a unit cu Biserica Mamă a Rusiei, după cum Sf. Ioan şi-a dorit şi după cum a şi proorocit:

Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor nu este despărțită duhovniceşte de Maica sa pătimitoare, ci înalță rugăciuni pentru ea, îi păstrează bogățiile duhovniceşti şi materiale şi, la vremea potrivită, se va uni din nou cu ea, atunci când pricinile dezbinării se vor fi risipit.

Amintim însă şi Anatemele sfântului Sinod al ROCOR-ului, care s-a întrunit la Vancouver, în Canada, în anul 1983: „Anatema celor care atacă Biserica lui Hristos învățând că Biserica Sa este împărțită în aşa-zise «ramificații» ce se deosebesc în doctrină şi în felul de viață sau că Biserica nu există vizibil, ci va fi formată în viitor, când toate «ramificațiile» „sectele, denominațiunile şi chiar religiile „vor fi unite într-un singur trup, şi care nu deosebesc Preoția şi Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euharistia ereticilor sunt eficace pentru mântuire; prin urmare, celor ce cu bună-ştiință sunt în comuniune cu aceşti eretici înaintemenționați sau celor ce susțin, răspândesc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dragostei frățeşti sau al presupusei uniri a creştinilor despărțiți, să fie Anatema”).

Istoria ROCOR-ului

Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei (ROCOR) este acea parte a Bisericii Ruse care se află în afara granițelor statului rus, reglementată în prezent de către un Înalt Ierarh şi de către un Sinod al Episcopilor aleşi de Soborul Episcopilor din diaspora rusă.

Biserica Rusă a avut o parte înafara Rusiei timp de aproximativ două secole. Propovăduirea creştinismului către triburile păgâne din Asia a însemnat fondarea „misiunilor” care au devenit în decursul timpului eparhii, în China şi Japonia. Răspândirea Ortodoxiei la populația păgână a Insulelor Aleutine şi Alaska şi stabilirea Misiunii, şi mai apoi eparhiile pentru America de Nord, au fost tot o continuare a propovăduirii din Asia. În Europa de Vest, începând cu secolul 18, bisericile au fost construite pentru început la ambasadele ruse, şi apoi în acele locuri care au fost vizitate de ruşi în călătoriile lor în străinătate. Toate aceste biserici au fost considerate ca fiind în Eparhia Mitropoliei Petrogradului; cel mai recent au fost direct sub ascultarea de Episcopul Kronstadt-ului. Niciunul dintre Patriarhii de Est a cărui autoritate a fost respectată de poporul rus şi niciunul dintre ceilalți ierarhi ai Bisericilor Ortodoxe nu a protestat vreodată împotriva unei astfel de răspândiri a Bisericii Ruse. Dacă, în conformitate cu canoanele Bisericii, o durată de treizeci de ani este suficientă pentru ca o biserică sau un loc să aparțină eparhiei care a fost în posesia ei în cursul acelor ani, atunci cu atât mai mult trebuie recunoscut şi de necontestat dreptul Bisericii Ruse la locurile care au fost îngrijite de ei timp de multe decenii. Se poate spune destul de sigur că această problemă nu s-ar fi pus dacă Imperiul Rus, şi împreună cu el Biserica Rusă, ar fi rămas în puterea şi slava sa de dinainte, şi dacă nu li s-ar fi întâmplat nicio nenorocire.

Prigoana Bisericii Ruse

După prăbuşirea monarhiei, la început Biserica a continuat atât în interior cât şi în afara Rusiei, bucurându-se de drepturile sale anterioare. Dar nu a durat mult. Curând a început persecuția. Regimul comunist venit la putere şi-a stabilit ca obiectiv dezrădăcinarea religiei, care, conform învățăturilor marxiste, ar fi prejudecată şi superstiție. Lovitura cea mare a fost îndreptată împotriva Bisericii Ortodoxe, de care aparținea majoritatea covârşitoare a ruşilor, cea care i-a inspirat de-a lungul secolelor, încă de la Botezul Rusiei. Bisericile au început să fie închise, clericii persecutați şi ucişi, acest lucru transformându-se într-o luptă sistematică împotriva Bisericii, cu scopul de a o extermina. Prevăzând posibilitatea ca autoritatea superioară a Bisericii Ruse să fie lipsită de libertate şi că ar deveni imposibil pentru părțile separate ale Bisericii să aibă contact cu aceasta, Patriarhul Tihon a dat hotărârea ca în regiunile separate de administrația Bisericii să fie stabilite administrații temporare, sub păstorirea ierarhului mai mare al acelei regiuni. Existau deja administrații în locuri care nu puteau avea contact cu Moscova în timpul războiului civil din Rusia (partea de sud a Rusiei şi Siberia). Iar când a urmat marele exod al ruşilor din patria lor, după înfrângerea trupelor care luptaseră împotriva regimului comunist, ierarhia superioară a Bisericii din Rusia de Sud, în frunte cu Mitropolitul Antonie, atunci cunoscut în toată lumea ortodoxă, s-au aflat în afara Rusiei. Continue Reading »