„În acest întuneric supraluminos (mai presus de lumina) dorim noi să ajungem și să vedem și să cunoaștem prin nevedere și neștiință ceea ce e mai presus de vedere și cunoștință, neputând fi văzut, nici cunoscut. Căci aceasta este a vedea și a cunoaște cu adevărat; și a lăuda în mod mai presus de ființă pe Cel mai presus de ființă, prin înlăturarea tuturor celor ce sunt… (Despre Teologia mistică, cap II, Opere Complete, Editura Paideia)

„Întunericul dumnezeiesc este lumina neapropiată în care se spune că locuiește Dumnezeu (cf. 1 Tim. 6,16). Și fiindcă este nevăzută, ca una ce întrece putința vederii, și tot ea e neapropiată pentru revărsarea de lumină covârșitoare mai presus de ființă, în el ajunge tot cel ce e învrednicit să cunoască și să vadă pe Dumnezeu, prin însuși faptul că nu-L vede, nici nu-L cunoaște. Căci ajungând cu adevărat în Cel mai presus de vedere și de cunoaștere, cunoaște chiar prin aceasta că este dincolo de toate cele sensibile și inteligibile. De aceea zic cu proorocul: „Minunată s-a făcut cunoștința Ta de către mine, întăritu-s-a și nu pot să o ajung” (Ps. 138,6). E ceea ce spune și dumnezeiescul Pavel, că a cunoscut pe Dumnezeu, cunoscându-L ca fiind mai presus de toată înțelegerea și cunoștința. De aceea sunt „necercetate judecățile Lui și nepătrunse căile Lui (Rom. 11,33) și de nedescris darurile Lui și pacea Lui, care e mai presus de toată mintea” (Filip. 4,7). Căci L-a aflat pe Cel ce e mai presus de toate și L-a cunoscut pe Cel ce e mai presus de înțelegere, fiindcă este dincolo de toate, fiind Cauzatorul tuturor. (Epistola IV către Gaius, idem).

„Deci noi să ne întindem prin rugăciuni spre întâlnirea mai înaltă cu razele dumnezeiești și bune. Căci se întâplă ca și cu un lanț mult luminos, care atârnă din vârful cerului și ajunge la noi, iar nouă, ținându-ne mereu de el cu mâinile, ni se pare că îl tragem, dar de fapt nu noi îl tragem, odată ce e și sus și jos, ci noi înșine suntem înălțați spre lucirile mai înalte ale razelor mult luminoase… De aceea, înainte de orice, și mai mult, când e vorba de învățătura despre Dumnezeu, trebuie să începem cu rugăciunea, nu ca să atragem o putere care e prezentă pretutindeni și nicăieri, ci ca prin pomenirile și invocările lui Dumnezeu să ne predăm pe noi înșine Lui și să ne unim cu El… (Despre numirile Dumnezeiești, Idem).

„Dragii mei, noi nu ne-am sprijinit niciodată nici pe puterile Americii, nici pe puterile Rusiei şi în nicio putere din lumea aceasta decât în acoperământul Maicii Domnului cum am spus şi sub oblăduirea puterilor cereşti. Noi parcă am prevăzut întotdeauna cuvintele Psalmistului: „Nu vă nădăjduiţi spre boieri, spre fiii oamenilor în care nu este mântuire”. După experienţa pe care acest neam a avut-o de milenii aici, noi am rămas întotdeauna pe calea de mijloc a credinţei şi pe ea am mers fără sprijinul acesta omenesc, şi nu am avut străini de partea noastră. Ne-au promis şi nu ne-au ajutat cu nimic. Dimpotrivă, au uneltit împotriva noastră cât s-a putut ca să ne distrugă din ce în ce mai mult, dar nu le-a fost cu putinţă. Pentru că o Europă strategică nu se poate lipsi de cuvântul sfânt al României.Ca de obicei, în toate împrejurările, cuceririle mari n-au stat în forţa armelor, ci în forţa trădărilor, a vânzărilor. Eu am crezut dintotdeauna că în apărarea noastră vin mai puţin armele, decât orice alte posibilităţi. Noi avem arma Duhului Sfânt, avem sabia Duhului care ne ocârmuieşte, ne pune în lumina şi mărturisirea adevărului.

… De aceea nu ne rămâne decât acoperământul Maicii Domnului, şi al tuturor sfinţilor şi mărturisitorilor noştri din veacul XX…. În vreme de prigoană creştinii să se adune în jurul preoţilor. Acolo e biserica unde este un antimis şi un preot ortodox care să slujească Sfânta Liturghie. Avem pildă în prigoana din secolul trecut cum plecau preoţii prin sate şi prin munţi cu câte un antimis în spate şi vase de slujit. Liturghia şi Sfintele Taine vor da putere creştinilor să înfrunte foamea şi să fie păziţi de orice vătămare sub acoperământul Maicii Domnului. Apoi să zică rugăciunea lui Iisus şi a Născătoarei de Dumnezeu sau Apărătoare Doamnă. În închisoare aceste scurte rugăciuni ne-au izbăvit şi am putut supravieţui regimului comunist fără să cedăm în faţa fiarei roşii.

Pentru creştinul adevărat nu contează când vine războiul sau prigoana. Creștinul adevărat este mereu gata şi pregătit să Îl întâmpine pe Mirele cel ceresc cu candela sufletului aprinsă. Creştinul adevărat nu stă să pândească cu frică când vine războiul sau când va pica bomba deasupra capuluilui. Ci el caută cum să jertfească mai mult aproapelui şi lui Dumnezeu. Adevăratul creştin caută Împărăţia cerurilor înlăuntrul său şi nu se teme de nimic în lumea aceasta trecătoare. Pentru el necazul este bucurie şi crucea Înviere”.

(Învățături preluate din cartea Ne vorbește Părintele Justin, vol II).

Dragii mei concetățeni, sînt și eu, ca și dumneavoastră, un locuitor al acestui îndrăgit oraș . Aici m-am născut, mi-am petrecut copilăria, mi-am făcut studiile și am muncit pînă cînd am ieșit la pensie.

Am muncit 42 de ani din care 22 pentru propășirea socialismului și 20 pentru dezvoltarea capitalismului și a democrației de la care am sperat mult mai mult . Acum sînt la pensie . Să nu credeți cumva că m-am pricopsit . Îmi petrec anii chivernisind banii de pensie în primul rînd pentru plată facturilor.
Știți și dumneavoatra, poate mai bine ca mine, că viață de bucureștean te obligă la folosirea unor servicii și facilități publice indispensabile cum ar fi curentul electric, gaze, apa curentă, cablu tv, internet, telefon și cîte altele. Tot uitindu-mă prin facturi am observant un lucru pe care aș vrea să vi-l împărtășesc și dumneavoastră. Și anume că eu, ca și dumneavoastră, plătesc apa la o companie numită Apa Nova care e o companie frantuzească dar îmi vinde apă românească pentru că, cu siguranță, nu o aduce din Franța. Deci eu, atunci cînd fac duș sau cînd îmi fac un ceai, îl fac cu apă românească, dar banii mei pleacă în Franța. Continue Reading »

Semnele venirii a doua

Fiecare creştin mărturiseşte credinţa că Iisus Hristos iarăşi va veni în lume, la sfârşitul veacurilor, „ca să judece viii şi morţii” (Crezul, art.7). Atunci nu va veni în smerenie, ca Mântuitor, ci în putere şi slavă cerească – înconjurat de sfinţii îngeri – ca Judecător.
Despre „ziua aceea” şi despre data sosirii ei, «nimeni nu ştie» (Mt. 24:36). Totuşi atât Mântuitorul, cât şi Sfinţii Apostoli, au vorbit adeseori despre ea şi mai ales despre semnele care ne arată apropierea ei. Aceste semne sunt: 1. Predicarea Evangheliei, spre mărturie, la toate neamurile; 2. Botezul păgânilor şi al iudeilor; 3. Lepădarea de credinţă şi arătarea lui antihrist; 4. Înmulţirea fărădelegilor; 5. Întunecarea soarelui şi căderea stelelor; 6. Arătarea crucii pe cer; 7. Învierea morţilor şi preschimbarea (transfigurarea) celor vii.
1. Vorbind Apostolilor despre semnele venirii a doua şi despre sfârşitul lumii, Iisus Hristos Domnul nostru spune că «mai întâi» se va predica Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu «în toată lumea, spre mărturie la toate neamurile şi atunci va veni sfârşitul» (Mt. 24:14; Mc. 13:10). Aşadar, mai întâi Evanghelia va fi cunoscută în omenirea întreagă, «spre mărturie», apoi vine judecata. Oamenii nu pot fi judecaţi după faptele lor, după Evanghelie, fără să o cunoască. Toate neamurile vor avea cunoştinţă despre Evanghelie, ca nimeni să nu se poată scuza sau dezvinovăţi că n-a ştiut ce să facă pentru ca să se mântuiască. La judecată nu Hristos ne va osândi sau proslăvi, ci mărturia Evangheliei: «Cuvântul pe care l-am spus, acela îl va judeca în ziua cea de apoi» (In. 12:48).
S-a împlinit acest semn? Putem răspunde liniştiţi: nu, deoarece, deşi Evanghelia e tradusă şi tipărită în peste 800 de limbi şi din populaţia totală a pământului peste 800 milioane sunt creştini, mai sunt încă două treimi din omenire care nu cunosc Evanghelia. Abia o treime din populaţia pământului are cunoştinţă şi mărturie despre Evanghelie. Deci semnul cel dintâi, care vesteşte apropierea venirii a doua, încă e departe de împlinire.
2. Despre botezul păgânilor şi al iudeilor, vorbeşte Sf. Apostol Pavel, în Epistola către Romani (Cap. 11). Aici se spune că împietrirea lui Israil este numai până când va intra în creştinism «tot numărul păgânilor», apoi «tot Israilul se va mântui» (v. 24-25). Păgânii sunt măslini sălbatici (v. 17). Prin harul Sfântului Botez ei sunt altoiţi în măslini buni. Tot aşa va fi altoit şi Israil, ca să se mântuiască (v. 24). S-a împlinit acest semn? Oricine poate şti şi poate vedea că nu i-a venit sorocul. Continue Reading »

Cum a murit Pr. Ilarion Felea
O înmormântare la Aiud

Era prin anii 1960-61, în celularul din Aiud. Într-o zi se anunţă prin toate formele de mass-media din puşcărie, morse la perete şi calorifer: A murit Părintele Ilarion Felea.
Cine nu-l cunoştea pe Părintele Felea din Aiud? Toţi ştiam, unul de la altul, că a fost profesor la Academia Teologică Ortodoxă din Arad şi mie mi-a fost profesor şi mai ales pedagog. Îl cunoşteam noi bihorenii şi arădenii, îl cunoşteam sibienii şi bucureştenii şi mai ales Academia Română care i-a premiat cărţile. A fost un predicator de performanţă la Catedrala din Arad şi oriunde îl chemau rosturile Bisericii. La Catedrală, credincioşii şi studenţii ar fi fost în stare să reproducă predica lui din ziua aceea.
La Academia teologică catedra lui se transforma în amvon; avea şi o voce baritonală care te cucerea. Douăzeci de stilouri aşterneau pe caiet, toată lecţia din ziua aceea. Fizic, era o figură impunătoare de bărbat, faţa încadrată de barbă arăta ca un cap de efigie, era generos şi comunicativ, de aceea era simpatizat de toţi.
Era moţ la rădăcină, de pe valea Crişului Alb, poate că şi aceasta i-a dat destinul înalt pe care l-a avut. La manifestări şi diferite ocazii, îl invitau unii şi alţii:
– Părinte, cântă-ne ceva din ale Iancului!
Şi cânta tărăgănat şi duios şi te ducea pe meleagurile Iancului şi ale lui Horea, în vremile de vrednicie ale moţilor.
Scria cu duh deosebit despre cele sfinte ale lui Dumnezeu şi despre cele vrednice de istorie ale neamului nostru. Eu l-am luat ca mentor duhovnicesc în viaţa mea de preot şi păstor de suflete, pe unde am trecut. De aceea era aşa de cunoscut de mulţi şi în lumea ortodoxă şi la celelalte confesiuni. În Aiud şi în celelalte închisori era cunoscut pentru expunerile şi textele biblice pe care le transmitea pe banda minţii, mai ales de cei tineri.
În Aiud erau feţe înalte din alte confesiuni, dar nimeni nu avea popularitatea: Părintelui Stăniloae, a ieromonahului Anania şi a Părintelui Ilarion Felea, toţi fiind la Aiud la ora aceea.
Când moare cineva afară, vin toţi cei dragi şi-l petrec după toată rânduiala creştinească. Pe Părintele Felea l-am petrecut, cu sufletele, noi „fraţii şi rudeniile lui de idealuri şi suferinţă”. N-a fost bătrân dar a murit pentru că nu i s-a dat asistenţă medicală; aşa se „planifica” în puşcăriile comuniste.
Oamenii, respectiv noi, deţinuţii, am urmărit mersul bolnavului, până a închis ochii. Aflând vestea mutării sale la Domnul, am stat de veghe două seri, până l-au dus la groapă la Trei plopi, cimitirul deţinuţilor politici. A doua seară, au şi dat alarma cei de jos de lângă morgă, unde era mortul:
– Acum îl duce la groapă pe Părintele Felea!
Într-adevăr, se auzea o căruţă, o droşcă braşoveană, trasă de un cal, cu doi gardieni pe capră, ducând sicriul. Erau trei porţi până la poarta principală şi în liniştea nopţii se auzea mersul carului.
Noi stăteam sub pătură, era după ora 10, ora stingerii, nu ne mişcam. Acum începea prohodul. Toţi cei 5000 de prizonieri politici din Aiud, asistaţi de cei 400 de preoţi ortodocşi, se rugau după rânduială: Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului tău, Ilarion preotul, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit. Acestea le rosteau toţi, chiar dacă în celulă nu era preot, dacă era preot se făcea o rânduială mai dezvoltată, tot sub pătură.
Cei de jos ne comunicau că s-a ajuns la poarta principală, unde se petrecea scena cea mai sinistră: venea ofiţerul de serviciu cu o bară ascuţită de fier şi o înfigea în inima mortului, să se convingă „stăpânirea” de moartea omului. Ce scenă sinistră şi lugubră, demnă de evul mediu şi ea se petrecea în evul modern, în era comunistă.
Carul funebru se ducea la Trei plopi, la cap i se punea un stâlp de lemn, pe care se bătea o tinichea cu numărul matricol din dosarul deţinutului. După codurile comuniste, atâta mai rămânea din viaţa omului.
Când se încheia prohodul cu cuvântul Amin, se mai auzeau morsele la perete şi la calorifer: Dumnezeu să-l ierte, în veci să fie pomenirea lui!

Preot Ioan Bărdaş, articol preluat din Telegraful român, Nr. 31-34/1994, p. 4

Bunicul meu evreu, ucis de comuniști și protejat de românii ortodocși
Câteva observații asupra legii anti-legionare
de Monahia Ecaterina Fermo

„Nu putem avea viitor, dacă nu ne respectăm trecutul”(Regele Mihai I)
Din cutiuța amintirilor mele, în ultimele săptămâni a ieșit la iveală unul dintre cele mai impresionante momente din viața mea: după-amiaza zilei de 29 iunie 1986, când plină de întrebările vârstei de 33 de ani și uimită de răspunsuri, primeam “PECETEA HARULUI DUHULUI SFÂNT”, din Taina botezului la mănăstirea Cernica, sub mâna ocrotitoare a părintelui Ilarion Argatu. Totul a fost uimitor, divin, strălucitor, în paraclisul mănăstirii, unde avea loc evenimentul, cu pridvorul ce amintea de anii copilăriei mele la bunici, cu mirosul de tămâie și ceară, dar mai ales privirea mi-a fost atrasă de o carte veche cu coperți de piele și cu litere chirilice, din care părintele Argatu a citit toată slujba. Dar ceea ce îmi revine de o vreme în amintire, ca o privire în oglindă, este momentul șocant când, folosindu-se de un canon al Sfinților Părinți, din cartea cu coperți de piele și litere chirilice pe care o zărisem pe masă, părintele a început să-mi citească „lepădările”, la care trebuia să răspund eu, pentru că eram matură și răspunzătoare de cuvintele mele. După cum bine știm la bebeluși este nevoie de naș ca să facă acestea.
-„Te lepezi de satana?”
-„Mă lepăd!”
-„Întoarce-te și scuipă-l de trei ori”. Continue Reading »