Acasă » revista ortodoxa

Posts Tagged 'revista ortodoxa'


A apărut Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 49, dedicată Părintelui Sofian Boghiu


Revista Ortodoxă ATITUDINI 49 dedicată Parintelui Sofian Boghiu

Revista Ortodoxă ATITUDINI 49 dedicată Parintelui Sofian Boghiu

A apărut Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 49, dedicată Părintelui Sofian Boghiu

Comenzi sau Abonamente se pot face completând formularul de aici , la adresa de

email: atitudini.pv@gmail.com sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

SUMAR

 

Editorial: ÎNVIEREA LUI HRISTOS. SIMBOL? NU. CI FAPT
de Nae Ionescu

6 PĂRINTELE SOFIAN BOGHIU –HARISMATICUL DUHOVNIC, „MIELUL“ RUGULUI APRINS

20 AFORISME DUHOVNICEȘTI DE LA PĂRINTELE SOFIAN
Cuvinte despre viața duhovnicească

23 MĂRTURII DESPRE PĂRINTELE SOFIAN BOGHIU:
„ASEMENEA MAICII DOMNULUI, PĂSTRA TOATE ÎN INIMA SA“

29 DE VORBĂ CU PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU
Paștile poporului român – de la Răstignire la Înviere

35 PĂRINTELE JUSTIN ÎNCĂLZEȘTE ȘI ACUM INIMILE OAMENILOR
„Chiar dacă nu am luat nicio binecuvântare de la părintele Justin, mi-a binecuvântat de fapt viața“

38 PĂRINTELE SOFIAN BOGHIU – AȘA CUM L-AM CUNOSCUT
de Pr. Mihai-Andrei Aldea

45 CE ESTE MISTICISMUL?
de Nae Ionescu

47 DE VORBĂ CU PĂRINTELE PROCLU:
MARE ESTE CEL CE CAUTĂ DORUL DE DUMNEZEU

50 ALEXANDRU PANTEA –
PĂTIMITORUL LUI HRISTOS ÎN TEMNIȚELE COMUNISTE
Crâmpeie de autobiografie

54 DICTATURA ELECTRONICĂ ATACĂ DIN NOU. O NOUĂ ÎNJUGARE:CARTEA ELECTRONICĂ DE IDENTITATE
de Cpt. C.dor ing. Chirica Aurelian

58 PĂSTORI ȘI LUPI. DRAMA ERETICILOR
de Protoprezbiter Gh. Metallinos

62 VIAȚA SF. IERARH CALINIC DE LA CERNICA
de Pr. Ilarion V. Felea

70 SINODUL DIN CRETA ȘI INACCEPTABILUL TERMEN DE
„BISERICI ETERODOXE“ – TERMENUL „BISERICI“ CA „TERMEN TEHNIC“
de Mitropolitul de Nafpaktos și Agios Vlasios, Ierótheos

80 MELOPEEA MACABRĂ A JOCULUI „BALENA ALBASTRĂ“
de Monahia Gavriila

87 DESPRE CONCURENȚĂ ȘI COMUNIUNE ÎN DOMENIUL ÎNVĂȚĂMÂNTULUI
de Ioan Vlăducă

91 TELEVIZORUL NU DEZVOLTĂ CULTURĂ, CI DUCE LA DEREGLARE PSIHICĂ
de Pr. Stavr. Constantin Catană, Sf. Mănăstire Văratic

Comenzi sau Abonamente se pot face aici , la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com,

completând formularul de mai jos sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

Nume *

Email *

Telefon *

Mod de livrare * PostaCurier

Adresa de livrare *

Comanda dvs. *

Introduceți în căsuță textul din imagine
captcha
(Daca textul nu apare vă rugam să reîmprospătați pagina.)

Câmpurile marcate cu* sunt obligatorii.

Revista Ortodoxă ATITUDINI 49 dedicată Parintelui Sofian Boghiu

Revista Ortodoxă ATITUDINI 49 dedicată Parintelui Sofian Boghiu

Nume *

Email *

Telefon *

Mod de livrare * PostaCurier

Adresa de livrare *

Comanda dvs. *

Introduceți în căsuță textul din imagine
captcha
(Daca textul nu apare vă rugam să reîmprospătați pagina.)

Câmpurile marcate cu* sunt obligatorii.



Termenul ”Biserici” ca ”termen tehnic”, de Mitropolitul de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Ierótheos


Sinodul din Creta-IerotheosÎn ultima vreme s-a afirmat pe larg de către unii că, deși Biserica este ”Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească”, și aceasta este Biserica Ortodoxă, putem folosi termenul ”Biserici” și cu referire la eterodocși, iar în cazul acesta este ”termen tehnic” (terminus technicus).

Opinia aceasta surprinde în mod deosebit, pentru că nu este consemnată în texte oarecare, ci este afirmată de către episcopi, și chiar în cadrul organelor sinodale, pentru a putea fi susținută hotărârea ”Sfântului și Marelui Sinod” din Creta că ”Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a bisericilor și confesiunilor creștine eterodoxe” *.

Desigur, opinia mea în acest sens este diferită, și o voi formula în acest text.

  1. Ce înseamnă ”termen tehnic”[1]

”Termen tehnic” (terminus technicus), potrivit dicționarului lui G. Babiniotis, este un ”termen pe care îl folosește o artă, o știință sau o profesie anume”.

Consultând pagina de internet Πύλη για την Ελληνική Γλώσσα, și anume referirea la limbajele specializate[2] vom ajunge la concluzia că termen tehnic (terminus technicus) este termenul folosit în cadrul unui limbaj tehnic al oamenilor de știință din fiecare specialitate în examinarea problemelor din cadrul specialității lor. Termen tehnic, cu alte cuvinte, este termenul care se folosește pentru a fi descrise obiecte sau noțiuni care fie nu au denumire în uzul curent, fie acoperă nevoia de a descrie cu un termen mai concret, excluzând orice ambiguitate, obiecte pe care limba obișnuită (vocabularul comun) deja le descrie. Cu alte cuvinte, termen tehnic poate fi un cuvânt nou creat sau un cuvânt care există în vocabularul comun, folosit cu un sens mai concret, mai mult sau mai puțin diferit de sensul pe care îl are în vocabularul comun.

În cazul respectiv, adică, în textul Marelui Sinod, expresia ”termen tehnic” presupune că nu se recunoaște că aceste ”comunități și confesiuni creștine” sunt Biserică, ci este folosit convențional cuvântul ”Biserică” referitor la aceste grupări creștine, ca să ne facilităm comunicarea dintre noi.

Pe baza definiției termenului tehnic la care am ajuns pe baza materialului pe care l-am  preluat de pe situl Πύλη γιά τήν Ἑλληνική Γλώσσα, am putea semnala următoarele cu privire la utilizarea termenului de ”Biserică” ca termen tehnic:

Termenii tehnici sunt un produs al înțelegerii dintre specialiști, sensul acestora este definit cu precizie și claritate absolute și sunt folosiți de către specialiștii din fiecare domeniu pentru a se putea înțelege între ei, pentru a fi evitată ambiguitatea. Însă, din momentul în care conținutul unui cuvânt este contestat și stârnește discuții contradictorii, este clar că utilizarea acestuia nu este precizată cu exactitate și nu este un produs al acordului dintre specialiști și, astfel, se desființează de la sine ca termen tehnic.

Termenii tehnici, de altfel, sunt consemnați și consacrați în dicționare speciale de terminologie. Prin urmare, nu sunt folosiți ocazional și convențional pentru a facilita comunicarea sau pentru a servi unei situații concrete. Adică, în cazul Marelui Sinod, folosirea cuvântului ”Biserică” și pentru confesiunile eterodoxe este propusă pentru a servi o convenție și o nevoie de comunicare având conștiința că, în cazul respectiv, este folosit cuvântul cu un sens diferit de cel asupra căruia se convenise inițial. În cazul Marelui Sinod însă nu avem de-a face cu un termen tehnic, ci cu alegerea unuia dintre sensurile cuvântului.

Într-adevăr, consultând dicționarele, vom observa că în acestea sunt enumerate diferitele sensuri ale cuvântului. Însă tocmai acesta este și scopul dicționarelor, să enumere sensurile unui cuvânt și să exemplifice felul cum sunt utilizate aceste sensuri.

Într-un text, însă, lucrurile stau altfel. Semnificația unui cuvânt într-un text nu poate fi determinată, după cum ne învață lingvistica și, mai exact, pragmatologia, decât de ”cadrul contextual – lingvistic și extralingvistic – al discursului”[3]. Cu alte cuvinte, semnificația este strâns legată de conjunctură, condițiile de spațiu, timp, de scopul propus etc. Prin urmare, semnificația cuvântului ”Biserică” în respectivul text eclezial al Marelui Sinod poate fi determinată doar în relație cu alte texte dogmatice și ecleziologice similare – în timp ce, așa cum s-a subliniat mai sus, ”termenul tehnic” este folosit ca termen cu sens propriu – și pe baza unor criterii interioare ale textului.

În sfârșit, nu putem corela ”termenul tehnic” cu apofatismul. În principiu, noțiunea de apofatism se referă numai pe Dumnezeu, așa cum vom explica mai jos, și nu putem dintr-o dată să născocim o interpretare distinctă a apofatismului, pe care să o aplicăm și termenului ”Biserică”, numai și numai pentru că așa ne convine. De altfel, noțiunea de ”termen tehnic” se află la antipodul exprimării apofatice. Caracterul apofatic se referă mai ales la neputința definirii și denumirii exacte. ”Termenul tehnic”, dimpotrivă, constituie încercarea unei definiri exacte a unei noțiuni, în măsura posibilului.

În orice caz, folosirea ”termenului tehnic” cu referire la celelalte confesiuni creștine este, în fapt, derutantă, și voi expune în continuare motivele care susțin această opinie a mea.

  1. ”Termenii tehnici” în textele confesionale

În discursul cotidian și în comunicarea cu creștinii altor confesiuni este folosit termenul de ”Biserică” în mod impropriu și convențional, pentru facilitarea comunicării, pentru că astfel se autodefinesc aceste grupări. Termenul de ”Biserică” este  folosit și cu sens social (gr. Ἐκκλησία τοῦµου, ”Adunarea poporului”), precum și cu referire la diferite grupări religioase și parareligioase (d.ex., Biserica lui Satana).

La recenta mea vizită în Statele Unite, am fost informat că în jur de 55.000 de grupări ”creștine” se autodenumesc ”Biserici”. Ceea ce este interesant este că toate aceste ”grupări creștine” nu îndeplinesc condițiile și premisele pentru a deveni membre ale ”Consiliului Mondial al Bisericilor”.

Se știe că, pentru a deveni membră a ”Consiliului Mondial al Bisericilor”, o ”grupare creștină” trebuie să depună cerere și să fie examinat de către Consiliu dacă îndeplinește premisele pentru a fi considerată membră a acestuia. Această procedură durează mult timp.

Astfel, există atâtea grupări care folosesc termenul de ”Biserică”, dar nu sunt ”Biserici”, ci doar se autodenumesc astfel. Faptul că textul emis de ”Sfântul și Marele Sinod” din Creta nu face această lămurire, ci caracterizează toate ”grupările creștine” drept ”Biserici și confesiuni eterodoxe” constituie o problemă.

Într-un alt text al meu, pe care l-am depus și în Actele ”Sfântului și Marelui Sinod”, am susținut că utilizarea termenului de ”Biserică” și pentru comunitățile-confesiunile creștine eterodoxe, de către Părinți, Episcopi și teologi mai vechi sau contemporani, nu poate fi constitui o justificare pentru folosirea acestui termen și în hotărârea Sinodului din Creta. Și aceasta, deoarece trebuie să se dea o lămurire clară. Una este să fie folosit eventual cuvântul ”Biserică” în mod impropriu și convențional cu referire la grupări eterodoxe, chiar dacă nu credem că sunt cu adevărat membre ale Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolice, și alta este ca acest cuvânt să fie folosit într-un text al Marelui Sinod, ca hotărâre dogmatică și canonică a acestuia. Așa cum am spus și mai sus, uzul și sensul unui cuvânt este determinat de cadrul contextual în care este integrat.

Se pune întrebarea, care este actuală: Sinodul din Creta este sau nu un Sinod Sfânt și Mare sau nu? Dacă este Sfânt și Mare Sinod, continuare a Sinoadelor Ecumenice, atunci nu e posibil ca în hotărârile sale să utilizeze cuvinte pe post de presupuși ”termeni tehnici”. Nu pot să concep că Părinții de la Sinoadele I și II Ecumenice, care au hotărât ”Simbolul de credință”, puteau folosi ”termeni tehnici”, sau Părinții de după ei, de la celelalte Sinoade Ecumenice, care au hotărât asupra subiectelor hristologice, puteau să folosească ”termeni tehnici”. Asemenea opinii sunt inadmisibile din toate punctele de vedere.

Sinoadele Ecumenice, după cum se știe, au dat lupte pentru utilizarea exactă a cuvintelor-termenilor care priveau chestiunile dogmatice. Pentru nici un motiv, un om serios nu poate susține, pe de o parte, că Sinodul din Creta este un ”Sfânt și Mare Sinod”, iar pe de altă parte, că poate cuprinde în hotărârile sale, cu acceptul conștient al ierarhilor și teologilor, ”termeni tehnici”, și asta privitor la subiecte ecleziologice serioase, care în același timp sunt și subiecte hristologice.

Totuși, perceperea termenului ”Biserică” ca ”termen tehnic” amintește și de viclenia politică a monoteliților, care, deși vorbeau despre voința cea una a lui Hristos, îl asigurau pe Sfântul Maxim că nu înțeleg o singură voință în Hristos pentru cele două firi ale Lui, ci scriu astfel, ca să se liniștească lumea și dă fie pace în imperiu… Ei promovau voința cea una a lui Hristos cu speranța integrării monofiziților în Biserica imperială.

Legătura cu ceea ce se întâmplă astăzi este evidentă. Pe de o parte, termenul de ”Biserică” este folosit, chipurile, ca ”termen tehnic”, fără să presupună atribuirea caracterului eclezial eterodocșilor, în timp ce, pe de altă parte, în discuția despre căsătoriile mixte care a avut loc la Sinodul din Creta, s-a pornit de la premisa valabilității botezului eterodocșilor și, implicit, de la acordarea caracterului eclezial comunităților acestora. Acest subiect îl vom vedea mai jos.

  1. Semnificatul și semnificantul, cu referire la termenul ”Biserică-Biserici”

Pentru a susține că termenul ”Biserică” este un ”termen tehnic”, s-a adus argumentul că în tradiția patristică există o distincție între o realitate și denumirile ei (termeni-cuvinte), între semnificat și semnificant, așa cum se vede din înfruntarea teoriilor lui Eunomie de către Părinții Bisericii.

Faptul că termenii nu descriu natura lucrurilor este un loc comun la Părinți în ce privește toate lucrurile, chiar și cele create. Și aceasta, în consecință, indiferent de caracterul apofatic – folosind aici termenul într-un mod cu totul neadecvat – care definește lucrurile, care în întregul lor sunt cunoscute după energiile lor, în timp ce natura lor rămâne necunoscută. Prin urmare, introducerea acestei întregi argumentații capadociene este mai mult retorică, urmărind să arunce ”piatra anatemei” în cei care nu acceptă termenul de ”Biserică” pentru eterodocși, mai degrabă decât să aducă un argument teologic valabil.

Este adevărat că Eunomie, care „a dat o definiție rațională dialecticii lui Aetius”, potrivit părintelui Gheorghi Florovski, propovăduia că Dumnezeu este simplu și indivizibil, și elementul unic al esenței Sale simple este nenașterea, care Îl definește. Simplitatea desăvârșită a lui Dumnezeu ar implica identitatea. Astfel, Eunomie identifica esența cu energia lui Dumnezeu. De asemenea, învăța că, datorită simplității lui Dumnezeu, și noi cunoaștem totul despre Dumnezeu, așa cum Dumnezeu Se cunoaște pe Sine. ”Dumnezeu nu cunoaște despre esența Sa mai mult decât cunoaștem noi, nici nu Îi este cunoscută Lui mai mult decât nouă”.

Marele Vasilie, la început, și ulterior Sfântul Grigorie al Nyssei, ca și Sfântul Grigorie Teologul și Părinții de după ei vorbeau despre distincția, inseparabilă, dintre esență și energie în Dumnezeu, și susțineau că noi Îl cunoaștem pe Dumnezeu după energiile Lui, în timp ce esența Lui ne este cu desăvârșire necunoscută. De asemenea, susțineau că Dumnezeu are multe nume din perspectiva energiilor Sale și este fără nume din perspectiva esenței Sale. Noi dăm nume lui Dumnezeu după energiile Sale, dar, exprimând caracterul Lui apofatic, îi eliminăm numele. Astfel, numele lui Dumnezeu nu se identifică cu firea Lui și cu Dumnezeu Însuși.

Sfântul Dionisie Areopagitul exprima clar acest lucru, când spunea că Dumnezeu are nume, adică este bun, este viață, înțelepciune, putere și toate cele care țin de numirea intelectuală a lui Dumnezeu, dar Dumnezeu este Treime supraesențială, supradumnezeiească, suprabună. Dumnezeu este lumină, dar este și nor întunecat, este văzut, dar este și nevăzut,  este văzut mai presus de înțelegere și mai presus de simțire.

În genere, Părinții au învățat că există graiurile, adică cuvintele, și înțelesurile, adică conținutul cuvintelor. Nu se identifică cuvintele cu înțelesurile și nici experiența nu poate fi exprimată la modul absolut prin cuvinte și înțelesuri.

Totuși, Părinții foloseau cuvinte și înțelesuri create pe care le întâlneau în mediul lor pentru a formula experiența vederii lui Dumnezeu, dar învățau că, atunci când văzătorul de Dumnezeu ajunge la experiență, încetează și cuvintele, și înțelesurile, pentru că experiența vederii lui Dumnezeu se petrece în har, mai presus de înțelegere și de simțire. Acestea sunt cuvintele de negrăit de care vorbește Apostolul Pavel, care sunt consemnate prin cuvinte și înțelesuri ce se pot grăi.

Acesta este principiul de bază al teologiei catafatice și apofatice, câtă vreme Dumnezeu este văzut în chip nevăzut și este auzit în chip de neauzit și este împărtășit în chip de neîmpărtășit și se înmulțește în chip neînmulțit.

Însă, ceea ce se întâmplă în experiența vederii lui Dumnezeu și se referă la Dumnezeul Treimic, adică ce se întâmplă în teologie nu poate fi aplicat pentru descrierea realității Bisericii. Nu putem să afirmăm că învățătura Părinților Capadocieni, care s-au împotrivit opiniilor eretice ale lui Eunomie, se poate aplica pentru descrierea realității Bisericii.

Cine insistă asupra acestui lucru cade în eroarea teologică de a nu face deosebire între teologie și iconomie, și prin urmare transferă în sfera ecleziologiei, adică a iconomiei, ceea ce este valabil pentru Dumnezeul Treimic. Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, prin bunăvoința Tatălui și împreună-lucrarea Duhului Sfânt, a luat firea omenească și a unit necreatul cu creatul, nemuritorul cu muritorul, în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit.

Apoi, energiile lui Dumnezeu trimit la lucruri concrete, prin urmare nu sunt exprimate de nume goale de conținut, care se schimbă cu timp și fără de timp, pentru că nu există lucrul pe care îl denumesc. Se ridică, deci, multe întrebări: Numele de ”Biserică” aplicat ortodocșilor trimite sau nu la plinătatea dumnezeieștilor energii necreate ale Trupului Dumnezeu-Omului Hristos? Grupările eterodoxe, caracterizate prin numele de ”Biserici”, trimit sau nu pentru noi, ortodocșii, la ”societatea îndumnezeirii” care își are originea în Trupul Dumnezeiesc-Omenesc al lui Hristos? Grupările eterodoxe, caracterizate cu numele de ”Biserici”, trimit sau nu pentru noi, ortodocșii, la plinătatea adevărului? Constituie sau nu dublu limbaj și diplomație teologică faptul că un nume pe care ortodocșii îl folosesc pentru un anume semnificat este folosit pentru un alt semnificat, cu referire la alte grupări religioase? În ce măsură se deosebește acest lucru de politica monoteliților, care prin aceeași expresie, ”voința cea una în Hristos”, îi asigurau pe ortodocși că voința cea una înseamnă coincidența celor două voințe firești (deci a voințelor celor două firi), iar pe monofiziți îi lăsau să înțeleagă că voința cea una trimite, evident, la firea cea una în Hristos?

Toate aceste întrebări sunt de o importanță și semnificație actuală.

Părinții vorbesc despre adevărul lucrurilor și le declară celor care nu sunt de acord cu ei că nu se vor lupta pentru cuvinte și denumiri, dacă se vor pune de acord asupra adevărului lucrurilor. Insistența pe anumite cuvinte nu privește redarea în cuvinte a unui adevăr statornic și neschimbat, după cum în chip sofist se aruncă ”piatra anatemei” asupra celor ce insistă că eterodocșii nu sunt Biserică. Se referă la exigența imperioasă de a fi de acord toți participanții la Sinod că, atunci când este folosit un cuvânt pentru a descrie o realitate, acesta trebuie înțeles la fel de către toți.

De altfel, toate luptele dogmatice la nivelul terminologiei urmăreau tocmai acest lucru, să fie toți de acord asupra realităților denumite. Un exemplu clasic este Sinodul V Ecumenic, la care se pun toate ”supapele” de siguranță pentru ca, la nivelul limbajului, termenul dogmatic de la Calcedon să fie înțeles în mod ortodox, iar nu nestorian sau monofizit. Sunt folosite cuvinte și o terminologie, care nu exprimă toate tradițiile creștine, dar sunt folosite atâtea propoziții explicative, încât să fie excluse răstălmăcirile din partea vreunei părți a membrilor Sinodului. Nu același lucru s-a întâmplat cu textul Sinodului din Creta.

Prin urmare, termenul, cuvântul codifică, definește, atât cât este posibil, experiența de negrăit și acest lucru nu este nici simplu, nici lipsit de importanță, nici întâmplător. Faptul că termenul nu identifică, ci descrie, nu îl face inutil, nici nu ne dă dreptul de a-l folosi cum vrem sau cum ne convine de fiecare dată, din motivul foarte simplu că în felul acesta nu putem comunica între noi. Iar comunicarea, după cum se știe, este un lucru foarte important. În afară de cazul în care urmărim tocmai contrariul, adică vrem să ambiguizăm totul, ca să facem înțelegerea dintre noi dificilă și problematică și în interiorul confuziei mai generale pe care o provocăm, să ne punem în aplicare planurile.

  1. Definire, apofatism și eterodefinire

Urmarea celor de mai sus este că subiectul ”termenului tehnic” aplicat Bisericii a fost corelat de mulți și cu alte subiecte ecleziologice, care privesc definirea sau imposibilitatea definirii Bisericii și identificarea sau neidentificarea cu Biserica a celorlalte confesiuni creștine. De aceea trebuie examinat subiectul definirii Bisericii în legătură cu apofatismul și autodefinirea sau eterodefinirea.

În ce privește subiectul definirii Bisericii, trebuie menționat că manualele mai vechi de dogmatică, influențate de tradiții scolastice, dădeau, aproximativ, o astfel de definiție Bisericii: Biserica este totalul oamenilor care cred în Hristos, care mărturisesc că Iisus Hristos este Capul ei, este Dumnezeu și Domn al lor, care au aceeași credință și mărturisire, care se sfințesc prin Sfintele Taine, care sunt călăuziți către mântuire de către păstori care au succesiuni apostolică neîntreruptă etc.

S-a observat însă că Părinții Bisericii evitau să dea asemenea definiții Bisericii, ci făceau descrieri, folosind imagini, așa cum a făcut Hristos prin parabolele Lui (de exemplu: casă, căsătorie, turmă, vie etc.). Acest lucru îi face pe mulți să susțină că nu putem da o definiție pentru Biserică, ci că în acest sens ar trebui să folosim doar imagini.

Însă acest lucru nu poate fi folosit ca argument referitor la termenul Biserică, ca Trup al lui Hristos. Expresia ”Biserica este Trupul lui Hristos” nu este o imagine. Trupul nu este imagine, este realitate. Hristos, prin întruparea Sa, nu și-a asumat o… imagine, ci firea omenească, adică s-a întrupat: ”Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit întru noi, și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1:14).

Cei trei Ucenici pe Muntele Tabor nu au văzut slava unei imagini, ci slava Trupului îndumnezeit al lui Hristos. Apostolul Pavel, pe drumul către Damasc L-a văzut pe Hristos în slava Sa, nu a văzut Cuvântul neîntrupat, ci pe Cuvântul întrupat. De aceea, în epistolele sale în continuu scria că Hristos este Capul Trupului Bisericii.

Voi cita câteva pasaje: ”Și mai presus de toate L-a dat pe El Cap Bisericii, care este Trupul Lui, plinirea Celui ce plinește toate întru toți” (Efeseni 1:22-23). ”Și El este Capul Trupului, al Bisericii” (Coloseni 1:18). ”Și împlinesc în trupul meu lipsurile necazurilor lui Hristos pentru Trupul Lui, care este Biserica” (Coloseni1:24). Verbul ”este” este absolut și determinativ și nu lasă loc pentru altă interpretare, cum că ar putea fi vorba de o imagine.

De asemenea, Apostolul Pavel scrie că toți cei ce suntem creștini ne-am botezat în Trupul cel unul al lui Hristos: ”Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toți, ca să fim un Trup” (1 Corinteni 12:13), și de aceea aparținem Trupului celui unu al lui Hristos: ”Așa și noi, cei mulți, un Trup suntem în Hristos și mădulare fiecare în parte” (Romani 12:5).

Este semnificativ în acest sens faptul că Sfântul Ioan Damaschin, care este considerat cel mai bun ermineut al Epistolelor Apostolului Pavel, continuă gândire teologică a acestuia. În omiliile sale scrie: ”Biserica este Trup, are ochi și are cap”[4]. Într-o altă omilie scrie: ”Pliroma lui Hristos, Biserica, și pliroma Trupului, Capul[5].

În acest punct aș putea să citez o mulțime de alte pasaje patristice care vorbesc despre faptul că Biserica este Trupul lui Hristos, pe care l-a luat de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și l-a îndumnezeit din clipa zămislirii. Mă voi limita însă la un pasaj al Sfântului Ignatie Teoforul din Epistola sa către Efeseni, în care vorbește despre Biserică, care este unită (gr. ἐγκεκραµένη, ”amestecată”) cu Hristos: ”cu cât mai mult vă fericesc pe voi, că sunteți atât de uniți cu el (cu episcopul) așa cum este unită Biserica cu Iisus Hristos, și cum este unit Iisus Hristos cu Tatăl, ca toate să fie în unitate” (Efeseni 5).

Este clar că Hristos nu este Capul unei imagini a Trupului, ci este Capul adevăratului Trup pe care l-a luat de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, și Biserica nu este imaginea Trupului care are un Cap lipsit de ipostas. Hristos S-a întrupat și este Cap al adevăratului Trup, nu S-a ”dez-întrupat” după Învierea Sa, pentru că cele două firi, dumnezeiască și omenească, s-au unit neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit. Noi, prin Botez și Mirungere, devenim mădulare ale Trupului lui Hristos și de aceea mădulare ale Bisericii și nu suntem mădulare ale unei imagini a Trupului!

Când ne împărtășim nu mâncăm… imaginea și descrierea Trupului, ci adevăratul Trup al lui Hristos, după cum Hristos Însuși a spus: ”Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu” (Matei 26:26) și ”Căci Trupul Meu este adevărata mâncare și Sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne în Mine și Eu în el” (Ioan 6:55-56).

Din această perspectivă, Apostolul Pavel va mărturisi: ”Îți scriu aceasta cu nădejdea că voi veni la tine fără întârziere, ca să știi, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului” (1 Timotei 3:14-15). ”Biserica” nu este un termen descriptiv, ci este Trupul lui Hristos, este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului.

Din învățătura revelată a Apostolului Pavel rezultă că ”este un Domn, o credință, un botez” (Efeseni 4:5), adică unul este Domnul, unul este Capul Bisericii, al Bisericii celei una, una este credința, unul este Botezul.

În ce privește subiectul apofatismului, consider că este inadmisibil din punct de vedere teologic ca învățăturile despre apofatism, care sunt valabile despre Dumnezeul Treimic, și în special despre cele din interiorul Dumnezeului Treimic (teologia), să fie transferate Tainei Bisericii (iconomia), care Biserică este adevăratul Trup al lui Hristos, pe care Hristos l-a luat de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, prin întrupare, și cărui Trup noi îi suntem mădulare – și nu suntem mădulare ale imaginii Trupului – cu care Trup îndumnezeit al lui Hristos ne împărtășim la Taina dumnezeieștii Liturghii și devenim de un Trup și de un Sânge cu El.

Dacă termenul ”Biserică” ar fi descriptiv și nu ar denumi Trupul lui Hristos, ci imaginea Trupului lui Hristos, ar însemna că atunci când liturghisim jucăm teatru!

În spatele teoriei cu totul improprii despre caracterul apofatic al definirii Bisericii se ascunde în mod clar încercarea politică de a se acorda caracter eclezial eterodocșilor. Aspectul nefericit este, așa cum am scris și într-un articol al meu precedent, că prin această teorie a caracterului apofatic al Bisericii se promovează tocmai teologia reformaților, care vorbeau pe de o parte de Biserica nevăzută pe care o cunoaște doar Dumnezeu și îi cuprinde pe romano-catolici, protestanți și pe cei pe care îi vrea Dumnezeu, iar pe de altă vorbeau despre Biserica văzută, care este divizată.

În ce privește subiectul eterodefinirii, al definirii din perspectiva altuia și prin altul, opinia că o comunitate creștină nu se definește din perspectiva altei comunități creștine, ci se definește prin sine, în special când e vorba de relațiile ei cu alte comunități, vrea să ne spună că fiecare comunitate poate folosi orice termen dorește pentru a-și defini identitatea ecleziologică. Acest lucru este evident. Cu toate acestea, atunci când vorbim despre un termen dogmatic al unui Sinod, care vrea să definească relația dintre două realități (ortodocșii și eterodocșii), părerea respectivă despre ”nedefinirea prin altul” anulează orice sens al comparației raționale a lucrurilor, de vreme ce este evident că, atunci când sunt comparate două realități, ies în evidență asemănările și diferențele dintre ele pentru a se vădi specificitatea fiecăreia.

Întreaga istorie a termenilor triadologici și hristologice la Sinoade viza explicarea lor și refuzul ortodocșilor de a se atribui termenilor conținutul pe care li-l dădeau ereticii.

Interpretarea termenului deoființă de către Părinți privea excluderea interpretării monarhianiste (modaliste sau dinamice) a lui deoființă și excluderea interpretării triteiste a lui deoființă.

Interpretarea ipostastului unic în două firi pentru întruparea lui Dumnezeu Cuvântul privea fie excluderea interpretării nestoriene a coincidenței celor două ipostasuri într-o persoană, după modelul unirii morale, fie excluderea interpretării monofizite a fuzionării celor două firi ale Cuvântului întrupat într-o fire și un ipostas.

Pe baza logicii nedefinirii prin altul, ar fi trebuit ca Părinții Bisericii să nu definească drept eretice învățăturile ereticilor în hotărârile sinodale referitoare la Sfânta Treime și Hristos.

Desigur, întreaga logică a ”nedefinirii prin altul” se bazează pe opinia cu totul neortodoxă că nimeni nu se poate pronunța cine este și cine nu este Biserică. Întrebarea care se ridică este clară: Care e diferența față de ceea ce spuneau protestanții când vorbeau despre Biserica nevăzută care îi cuprinde pe toți: romano-catolici, protestanți, ortodocși și ceilalți creștini, pe care Dumnezeu îi cunoaște, în timp ce Bisericile văzute sunt divizate?

Cu această ocazie trebuie să amintesc de hotărârea Primei Conferințe Panortodoxe Presinodale (Chambesy 21-28 noiembrie 1976), la care s-a stabilit ordinea de zi a Sfântului și Mare Sinod. Printre cele aproape o sută (100) de subiecte care au fost stabilite la Prima Conferință Panortodoxă de la Rodos (1961) le-au ales pe cele zece (10) pentru Ordinea de zi a Sfântului și Marelui Sinod.

Însă, în aceeași hotărâre este scris că, din celelalte subiecte propuse, cele pentru care s-a optat ca a doua prioritate sunt patru, anume ”izvoarele Dumnezeieștii Revelații, noțiunea de Biserică, codificarea Sfintelor Canoane și a dispozițiilor canonice, iconomia și acrivia”. Pe de altă parte, se menționează în hotărâre că subiectele acestea ”sunt trimise pentru un studiu special Bisericilor Locale, pentru a fi supuse eventual unei examinări interortodoxe viitoare”.

Acest lucru înseamnă că subiectele legate de noțiunea de Biserică, precum și cele despre iconomie și acrivie, despre modul primirii eteodocșilor în Biserica Ortodoxă trebuia studiate de Bisericile Locale, pentru a fi discutate la un alt Sinod, după Sfântul și Marele Sinod. Însă acest lucru nu a avut loc niciodată, cel puțin nu în Biserica noastră. Prin urmare, nu există o hotărâre a Bisericii Elene despre relația eterodocșilor cu Biserica noastră. Aceasta înseamnă că problematica eterodefinirii trebuie soluționată sinodal.

În definitiv, sunt inadmisibile din punct de vedere ortodox cele ce se afirmă despre definirea și apofatismul Bisericii, care însă este Trupul lui Hristos și societatea îndumnezeirii, ca și cele ce se afirmă despre autodefinirea creștinilor din afara Bisericii Ortodoxe, care s-au îndepărtat de credința și viața Bisericii Ortodoxe.

5.”Termenul tehnic” este folosit ca termen cu sens propriu

Revenind la așa-numitul ”termen tehnic” cu referire la confesiunile creștine ca ”Biserici”, vreau să observ că, deși unii folosesc termenul acesta cu referire la eterodocși ca fiind, chipurile, ”termen tehnic”, totuși în realitate se contrazic pe ei înșiși și atribuie termenului un conținut real, așa că, în fapt nu îl consideră ”termen tehnic”. Acest lucru va fi argumentat în cele ce urmează.

Se știe că Marele Athanasie, în lupta lui de a-i convinge pe omousieni să accepte Sinodul de la Niceea din 325, fie și folosind o altă terminologie, scria: ”Să spună și să cugete pe de o parte mai simplu și adevărat despre Fiu ca fiind după fire Fiu…”. Cu alte cuvinte, făcea distincție, după cum se vede și în alte texte ale sale, între cuvinte și lucruri, între ceea ce este articulat în cuvinte și înțelesul cuvântului. Scria: ”Căci nu cuvintele deduc firea, ci mai degrabă firea transformă cuvintele întru ea însăși”.

Dar în cazul de față, studiind subiectul Bisericii, problema nu este doar cuvântul ”Biserică”, folosit ca ”termen tehnic”, ci și uzul sensului, realitatea la care se referă acest cuvânt, de vreme ce termenului ”Biserici”, așa cum vom demonstra mai jos, i se acordă caracter eclezial. Prin urmare, nu este valabil argumentul distincției dintre nume și lucruri referitor la termenul de ”Biserică”. Eu consider că în conștiința personală a celor care susțin că termenul ”Biserici eterodoxe” este folosit ca ”termen tehnic” acesta este folosit în realitate nu ca ”termen tehnic”, ci ca termen cu sens propriu, de vreme ce acestor grupări eterodoxe li se atribuie caracter eclezial.

Nu se poate explica altfel faptul că la discuțiile care aveau loc la Sinodul din Creta era susținută ”valabilitatea și realitatea botezului eterodocșilor”, că ”Bisericile” apusene au Taine, că prin ruperea lor de Biserica Ortodoxă nu s-a întâmplat ceva nemaipomenit, de vreme ce Bisericile ”s-au dezbinat” între ele, adică Biserica Ortodoxă Răsăriteană de Biserica Romei, așa cum ”se rupe o rasă în două bucăți, dar cu toate astea rămâne rasă”!!

Nu este rațional, dar nici admisibil din punctul de vedere al coerenței limbajului, ca în anumite texte oficiale ale Marelui Sinod să fie folosit un cuvânt, în cazul acesta cuvântul ”Biserică”, dar și cuvintele strâns legate de acesta, anume cuvintele ”botez” și ”taină”, cu sensul lor ”real”, în timp ce în textul despre ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” al Marelui Sinod, care aparține aceluiași tip de text – în cazul de față fiind text cu caracter dogmatic – să fie folosite ca ”termeni tehnici”.

Faptul că aceia care folosesc termenul de ”Biserici” ca fiind, chipurile, ”termen tehnic”, nu cred acest lucru și în realitate consideră aceste ”Biserici” ca fiind Biserici adevărate este dovedit de practica ce s-a impus în privința acestui subiect. În textele oficiale care au fost semnate între Patriarhul Ecumenic și Papa Romei, precum și în diferite alte declarații, în mod foarte clar se vorbește de Biserici reale, prin urmare, în conștiința lor termenul ”Biserici” nu este ”tehnic”. Voi cita câteva exemple care mi-au fost mai la îndemână.

În Mărturisirea de la Thyateira (The Thyateira Confession), care a fost scrisă de Arhiepiscopul Thyateirelor și al Marii Britanii, Atenagora Kokkinakis, și a fost aprobată de Patriarhia Ecumenică, scrie:

”Creștinii ortodocși cred că cei care sunt botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh de către preot sau mirean la timp de nevoie sunt creștini adevărați și aparțin Bisericii și sunt mădulare ale Trupului lui Hristos, care este Unul și rămâne nedespărțit ca Dumnezeu-Om”[6].

În altă parte scrie:

”Toți creștinii cu același botez am devenit mădulare ale Trupului lui Hristos, care este Biserica. Toți, în diferite moduri și forme au ca scop să se împărtășească de Dumnezeiasca Euharistie ca Taină a Comuniunii care ne unește cu Hristos”[7].

În altă parte scrie:

”Însă, realitatea este că romano-catolicii se închină, la fel ca și ortodocșii, lui Iisus Hristos în Dumnezeiasca Euharistie”[8].

De asemenea, în altă parte scrie:

”S-a încetățenit, în virtutea prieteniei, ca ortodocșii să îi înmormânteze pe anglicani și să îi împărtășească acolo unde nu există preoți anglicani. De asemenea, acolo unde nu există preoți ortodocși, anglicanii îi înmormântează și îi împărtășesc pe creștinii ortodocși. Acest lucru se întâmplă și cu știința și cu neștiința Bisericii în anumite locuri, dar și din motive de necesitate și de ospitalitate sacramentală creștină. De asemenea, este o realitate că creștinii înșiși cer Împărtășania. Aceasta este o dovadă a dispoziției poporului lui Dumnezeu pentru unirea creștinilor, pe care îi unește Tradiția, Sfânta Scriptură, Preoția și Crezul Niceo-Constantinopolitan”[9].

Până și Papa Ioan Paul al II-lea, într-un discurs pe care l-a rostit pe 5 iunie 1991 la Bialystok, în Polonia, a spus:

”Astăzi vedem mai clar și înțelegem mai bine faptul că Bisericile noastre sunt Biserici surori, nu doar în sensul unei expresii a politeții, ci  în sensul unei categorii ecleziologice ecumenice fundamentale”[10].

Sunt semnificative în acest sens cele hotărâte la ”Conferința a VII-a Generală a Dialogului dintre Ortodocși și Romano-catolici”, care a avut loc la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din Balamand, Liban, (17-24 iunie 1993).

În prima parte a textului, care este intitulat ”Principii eclesiologice”, după ce se face referire la felul cum ”au apărut Bisericile Catolice răsăritene” (Uniația), care au dobândit ”comuniunea deplină cu Tronul Romei și au rămas credincioase acestuia”, în continuare scrie că modul în care s-a făcut această unire, care a fost denumită ”Uniație”, ”nu mai poate fi acceptat nici ca metodă de urmat, nici ca model al unității pe care o caută Bisericile noastre”, deși aceste ”Biserici” (Uniația), ”ca parte a societății catolice, au dreptul să existe și să acționeze pentru a răspunde nevoilor duhovnicești ale credincioșilor lor”[11].

De ce, însă, se scrie acest lucru? Pentru că acum, potrivit acestei hotărâri, nu mai există o problemă specială, pentru că deja s-a schimbat felul cum se consideră între ei ortodocșii și romano-catolicii, adică ”datorită modului în care catolicii și ortodocșii se reconsideră pe ei înșiși în relația lor cu taina Bisericii și se redescoperă ca Biserici surori”[12].

Se precizează o dată în plus că ”cele două Biserici”, Ortodoxă și Romano-Catolică, au aceeași credință și viață, pe care Hristos a încredințat-o Bisericii. Se scrie:

”De ambele părți se recunoaște că toate cele pe care Hristos le-a încredințat Bisericii sale – mărturisirea credinței apostolice, participarea la aceste taine, mai ales la preoția cea una, care săvârșește jertfa cea una a lui Hristos, succesiunea apostolică a episcopilor – nu pot fi considerate ca proprietate exclusivă a uneia dintre Bisericile noastre. Este clar că în acest cadru este exclusă orice rebotezare”[13].

Imediat în continuare scrie:

”Tocmai din acest motiv, Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă se recunosc reciproc ca Biserici surori, în comun responsabile pentru păstrarea Bisericii lui Dumnezeu în credincioșie față de dumnezeiasca iconomie, și în mod foarte special față de unitate”[14].

Citind această hotărâre, mă întreb: De ce unii continuă să îi denumească pe creștinii eterodocși drept ”Biserici”, susținând, chipurile, că este ”termen tehnic”, în timp ce din textele oficiale ale ”Dialogului dintre Ortodocși și Romano-Catolici” reiese foarte clar că se acordă caracter eclezial acestui termen și prin urmare este termen cu sens propriu, nu termen tehnic?

În plus, în declarații comune ale Papei și Patriarhului Ecumenic se acordă creștinilor din afara Bisericii caracter eclezial și, prin urmare, termenul de ”Biserică” pe care îl folosesc pentru cei din afara Bisericii Ortodoxe nu este termen tehnic, ci termen cu sens propriu. Voi cita câteva fragmente dintr-o asemenea declarație comună (29-6-1995):

”Dialogul acesta – prin Comisia internațională mixtă – s-a dovedit rodnic, și a putut să avanseze în mod esențial. Din acesta a rezultat un înțeles sacramental comun despre Biserică, bazat și transmis de-a lungul timpului prin succesiunea apostolică. În Bisericile noastre, succesiunea apostolică este temelia sfințirii și a unității poporului lui Dumnezeu. Considerând că în orice Biserică locală se săvârșește taina dumnezeieștii iubiri, și că astfel Biserica lui Hristos își revelează prezența care lucrează în fiecare dintre acestea, Comisia mixtă a putut declara că Bisericile noastre se recunosc reciproc ca Biserici surori, împreună-răspunzătoare pentru păstrarea credinței unicei Biserici a lui Hristos în planul dumnezeiesc, în mod cu totul special în vederea unității”[15].

Mai jos declară oficial:

”În perspectiva acestora îi îndemnăm pe credincioșii noștri, catolici și ortodocși, să întărească spiritul de frățietate care decurge din botezul unic și din participarea la Sfintele Taine”[16].

Și puțin mai jos declară oficial:

”Papa Romei și Patriarhul Ecumenic, întâlnindu-se, s-au rugat împreună pentru unitatea tuturor creștinilor. În rugăciunea lor i-au cuprins pe toți cei care, fiind botezați, constituie mădulare ale trupului lui Hristos, cerând astfel ca diferitele comunități să fie din ce în ce mai credincioase Evangheliei Lui”[17].

În definitiv, ceea ce deranjează în cazul acesta este că la discuțiile din interiorul și din afara Bisericii Ortodoxe este folosit dublul limbaj, triplul limbaj, multi-limbajul, nu există un limbaj unitar. Într-un fel se exprimă teologii ortodocși în mediile ortodoxe și monahale, și altfel se exprimă în mediile eterodoxe. În esență, după cum se vede foarte clar, se alunecă de la principiul exclusivității la principiul inclusivității.

Acest lucru nu poate să-l conteste nimeni. Aceasta este linia fundamentală a multor clerici și teologi contemporani.

Consider că ceea ce este necesar astăzi pentru bărbații responsabili cu treburile Bisericii este îmbinarea dintre adevăr, dragoste și virtutea discernământului. Nu putem ca în numele adevărului să ne lipsim de dragoste și discernământ, nici de dragul dragostei să ne lipsim de adevăr. La dialogurile cu aceste grupări creștine trebuie trasate niște ”linii roșii” delimitatoare. Să știe omul până în ce punct poate înainta sau de unde să se retragă, adică să iconomisească lucrurile, și până în ce punct să stăruie în acrivie. Acest discernământ lucrează acolo unde există luminarea minții și teologie empirică.

Astfel, teologii empirici ce cunosc din experiență slava necreată care există în Biserica Ortodoxă, dar și căderea creștinilor care s-au îndepărtat de aceasta, numai ei știu să mărturisească adevărul și să îi iubească cu adevărat pe creștinii eterodocși. Dar asemenea teologi empirici nu sunt luați în considerare la dialoguri și nu este folosită experiența lor, tocmai pentru că se optează pentru diplomație, iar nu pentru teologie.

Concluzia este că, în general, un ”termen tehnic” se definește cu exactitate absolută și claritate pentru a se evita ambiguitatea. Când însă ”termenul tehnic” este contestat, atunci  se desființează de la sine ca termen tehnic și nu mai este folosit ocazional și convențional.

Apoi, faptul că este folosit din perspectivă ortodoxă, într-un text mărturisitor al unui Mare Sinod, termenul ”Biserică” și se mărturisește că denumește Trupul lui Hristos și Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, și în același timp se folosește și termenul ”Biserici” pentru cei din afara Bisericii Ortodoxe, ca ”termen tehnic”, este paradoxal, contradictoriu și extrem de problematic din toate punctele de vedere, și din punct de vedere ortodox, și din punctul de vedere al limbajului.

Mai mult, constituie dublu limbaj și limbaj multiplu a se susține în anumite situații că folosirea termenului ”Biserici” cu referire la eterodocși este ”termen tehnic”, iar în alte  situații, și asta chiar în hotărâri oficiale, să se atribuie așa-numitului ”termen tehnic” sens propriu și caracter eclezial. Astfel, uneori se vorbește de ”termen tehnic”, iar alteori de termen cu sens propriu. Acest lucru vădește o foarte mare problemă.

O problemă la fel de mare este a se susține că termenul ”Biserică”, ca Trup al lui Hristos și societate a mântuirii, este un termen descriptiv și o simplă imagine și că, chipurile, se manifestă și aici caracterul apofatic și că nu putem să îi definim altfel decât se definesc ei înșiși pe creștinii din afara Bisericii, care s-au îndepărtat de credința Bisericii, așa cum s-au pronunțat Părinții la Sinoadele Ecumenice.

În definitiv, subiectele eclesiologice sunt serioase și trebuie abordate cu responsabilitate și din perspectiva învățăturii patristice, așa cum s-a hotărât în Sinoade. Părinții, când vorbeau despre subiecte dogmatice și eclesiale, foloseau termeni preciși din perspectiva premiselor ortodoxe. Și când trebuia să facă vreo modificare a termenilor, o făceau pe baza unor premise esențiale, cu mare atenție,  ca să definească adevărul pe care îl trăiau empiric și să lucreze astfel spre unitatea Bisericii, iar nu în virtutea unei diplomații comunicaționale.

Desigur, așa cum s-a menționat în mod repetat în acest text, termenul ”Biserică” nu este descriptiv, ci denumește Trupul îndumnezeit al lui Hristos, de aceea, și este ”Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică”.

Februarie 2017

Sursa: www.parembasis.gr

Traducere: Tatiana Petrache

 

* http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-document-oficial/. (n. trad.)

[1] Explicația termenului tehnic am formulat-o în urma discuției cu lexicograful, doctor în filolofie, doamna Vasiliki Melikidou.

[2] http://www.komvos.edu.gr/glwssa/odigos/Thema_a9/a_9_popup4.htm

[3] http://www.greek-language.gr/greekLang/modern_greek/tools/lexica /glossology/show.html?id=129

[4] PG, 48, 1032.

[5] PG, 62.26.28-31.

[6] ”The Thyateira Confession” –  ”Mărturisirea de la Thyateira”, cu subtitlul ”Credința și rugăciunea poporului lui Dumnezeu”, p. 201.

[7] Ibidem, p. 204.

[8] Ibidem, p. 205.

[9] Ibidem, pp. 210-211.

[10] Ἀντωνίου Παπαδοπούλου, Θεολογικός ∆ιάλογος, Ὀρθοδόξων καί Ρωµαιοκαθολικῶν (Ἱστορία-Κείµενα-Προβλήµατα), Editura Ἀδελφῶν Κυριακίδη, Α.Ε., Tesalonic-Atena 1996, p. 225.

[11] Ibidem, pp. 210-212.

[12] Ibidem, p. 212.

[13] Ibidem, p. 212.

[14] Ibidem, pp. 212-213.

[15] Ibidem, p. 246.

[16] Ibidem, p. 247.

[17] Ibidem, p. 248.



NICOLAE STEINHARDT – CUVINTE ALESE PENTRU CEI ALEȘI


NICOLAE STEINHARDT – CUVINTE ALESE PENTRU CEI ALEȘI„Soluția în fața injustițiilor e una singură: eroismul. Să nu taci!”

AXIOMELE CREȘTINISMULUI
Creștinismul nu ne oferă un mijloc miraculos de a scăpa de suferință, ci ne pune la îndemână miraculosul mijloc de a o îndura. Ceea ce deloc nu vrea să însemne identificarea creștinismului cu suferința. Prin suferință se poate ajunge la adevăr și lepădare de sine, însă Albert Camus arată că desprinderea de cele lumești inima vrednică o poate afla și prin fericire. Mai ales prin fericire ne putem înălța până la treptele cele mai de sus ale Scării. Durerea, de fapt, e „fața mai puțin nobilă a strădaniei”. Ținta rămâne fericirea, pe care se cuvine să ne-o însușim, dincolo de nenorociri, necazuri și încercări. Esența învățăturii creștine e această deprindere, această descoperire a fericirii…
Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi (Numai despre păcatele noastre spune la Pateric „să le tâmpim”). Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne dă sfatul de-a fi mereu treji ca să nu ne lăsăm surprinşi de satana? Şi-apoi, tot la I Cor. (14:33) stă scris că „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii”. Iar rânduiala se opune mai presus de orice neîndemânării zăpăcite, slăbiciunii nehotărâte, neînţelegerii obtuze. Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea…
Nu-i de ajuns creştinului să meargă duminica şi în zilele de sărbătoare la biserică, să aprindă una ori câteva lumânări, să se închine la icoane şi, eventual, să bată una ori mai multe metanii. Bune sunt acestea toate şi frumoase. Dar cred că nu-s destul. Creştinismul nu-i numai slujbă, cult şi ritual. Creştinismul înseamnă trăire creştină liberă, zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă. Domnul nu a venit pe pământ spre a întemeia o nouă religie ci pentru a ne da un nou mod de viaţă, a ne chema la înduhovnicire şi îndumnezeire”.
Scoaterea lemnului crucii din locaşurile de cult creştin, evitarea tăcerii semnului sfintei cruci, tăcerea în jurul jertfei supreme sunt tot atâtea dovezi de nerecunoştinţă flagrantă, de ipocrizie istorică şi de complexă (psiho-patologică) voinţă de a uita finalitatea vieţii pământeşti a lui Hristos, Care neîncetat şi în cele mai diverse prilejuri S-a referit la moartea de care avea să aibă parte. Un creştinism fără cruce este identic celui propus într-una din cele mai teribile povestiri ale Martorilor Patimilor de Giovanni Papini: (Marele rabin oferă Papei convertirea tuturor evreilor cerând în schimb ştergerea din Evanghelii a episodului Răstignirii). Prin jertfa Sa pe cruce S-a dovedit Iisus Hristos Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al Omului.
Nebunia Evangheliei e o nebunie calmă şi modestă. Creştinismul recunoaşte existenţa unor taine şi nu se străduieşte să le rezolve cu cifre a căror valabilitate nu poate stârni unei minţi câtuşi de puţin raţionale decât nevoia să ordone muşchilor motori schiţarea unui zâmbet.
Dumnezeu, la sfârşit, îi va chema în rai şi pe toţi păcătoşii: «Hai intraţi şi voi porcilor, şi voi beţivilor»… Pentru că nu s-au încrezut. Ceea ce e iremediabil de antipatic şi respingător la farisei este necurmata conştiinţă a propriei valori şi dreptăţi; ispita de înfumurare a omului drept. Pe necreştini tocmai iertarea păcătoşilor şi a beţivilor îi jigneşte (e o greşeală pe undeva în evidenţa contabilă, nu iese soldul). Dar creştinii ştiu mai mult: că păcatul trufiei e mai grav decât darul beţiei (Zice: porcilor, dar nu zice: sadicilor, torţionarilor, denunţătorilor…)”.
Trecem prea repede cu vederea asupra uriaşelor rezerve de nobleţe şi înaltă seniorie din creştinism. Aceste tendinţe de a-ţi recunoaşte greşeala, de a lua asupră-ţi răspun¬derea, de a fi gata să ierţi, de a nu consimţi să te răzbuni şi să le creezi vrăjmaşilor tăi o situaţie aparte (e aici, recunosc, o doză de mândrie, dar şi plină de farmec detaşare), de a nu fi bănuitor şi a nu atribui altuia urâtele tale gânduri, dovedesc prezenţa în religia creştină a spiritului aris¬tocratic celui mai subţire.

NICOLAE STEINHARDT – CUVINTE ALESE PENTRU CEI ALEȘIMĂRTURISIRE DE CREDINȚĂ
Credinţa noastră, sunt convins, nu se confundă cu «înalta spiritualitate», nu urmăreşte o cunoaştere ocultă, o igienă mintală ori constituirea unei prime de asigurare la Judeţul de Apoi şi este străină de unele intransigenţe naive ca de pildă: orice ar fi, eu nu mint (pe când monahul îmbunătăţit din Pateric minte pentru a salva, la nevoie, viaţa unui om). Şi nu se potriveşte cu o concepţie pur organizatorică a Bisericii – organizare juridică şi rece şi, până la urmă, inchizitorială: frunţi încruntate şi grumaji ţepeni; după cum nici cu hlizeala prostesc serafică ori neorânduiala şi neastâmpărul. Nu se lasă înfrântă şi convinsă de toate silniciile, durerile, nedreptăţile şi cruzimile lumii; crede în Dumnezeu adversativ: împotriva, în ciuda, în pofida lor, deşi ele, vai, există cu prisosinţă…
Cred în Duhul Sfânt care suflă unde și când vrea, spre scandalul și zăpăceala fariseilor, angeliștilor și habotnicilor, care ca și Tatăl și Fiul, vrea altceva decât numai forme, filosofic, dovezi istorice și scripturale. Căruia îi este lehamite de țapi și viței sub orice chip, pricepându-se a-i desluși și identifica în formele lor cele mai moderne și mai neașteptate. Carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă.
Nu aştept ca Dumnezeu să ne rezolve treburile noastre lumeşti, a căror înţeleaptă chivernisire ne revine nouă ca fiinţe înzestrate de El cu minte raţională şi o inimă fierbinte. Nu dau treburilor acestora lumeşti mai multă însemnătate decât se cuvine, dar nici nu le dispreţuiesc deoarece ţin de creaţia divină. Iar viaţa, defaimându-i deşărtăciunile, o iau în serios, pentru că într-însa şi printr-însa ni se joacă soarta de veci.

FĂRĂ COMPROMISURI
«A te împotrivi» a-l ține pe NU în brațe – în sens moral și duhovnicesc – înseamnă a te hotărî la modul absolut și categoric să refuzi cea mai mică negociere cu vrăjmașul, chiar când (sau cu atât mai abitir când) acesta ia masca mieroasă a prietenului, a celui care «îți vrea binele»; a nu primi nimic de la diavol, nici cea mai mică influență, a nu accepta din capul locului să intri în dialog cu el. Este soluția fermității neclintite și consecvente, a încăpățânării celei bune, a bunului simț «țărănesc», a simplității omului credincios care nu se încurcă în artificii sofisticate și nu se lasă pradă fantasmelor, delirului, imaginației, ci care știe una și bună: «Nu pot să trădez!»”.
Dar înţelepciunea? Nu-şi însuşeşte ea adagiul «capul plecat sabia nu-l taie?». Nu cred că înţelepciunea – care este mai bună decât pietrele preţioase şi locuieşte împreună cu prevederea şi stăpâneşte ştiinţa şi buna chibzuială – va fi propovăduit vreodată asemenea inepţie, care e şi falsă. Istoria ne arată că de nenumărate ori capetele plecate au fost tăiate, năpristan ori cu oarecare întârziere. (Istoria contemporană ne oferă pilda lui Karl Severing şi a social democraţilor germani care la 20 iulie 1932 au găsit de cuviinţă să aplice dubioasa zicală – consecinţele se cunosc). «Plecăciunea» (închinarea, cedarea, capitularea imediată) iscă – de data aceasta fără greş – alt rezultat: măreşte pretenţiile adversarului, îi dă acestuia un surplus de energie, de neruşinare, de tupeu. Totodată ea semnifică pasul dintâi pe calea unei înrobiri din ce în ce mai perfecte.
O lege inexorabilă se aplică în toate cazurile de cedare: neluptătorului i se va cere mereu altceva, va fi exploatat cu predilecţie, departe de a-şi fi asigurat liniştea va ajunge, ca şi consumatorul de stupefiante, la o stare de totală dependenţă şi-şi va sfârşi mizerabila viaţă ca sclav al unui gangster obraznic şi nesăţios, la consolidarea puterii căruia va fi contribuit şi el, victima.
Dar legea fundamentală a tărăşeniei (cine ar putea să o conteste?) sună tragic: într-adevăr, a rosti nu, a te împotrivi, implică asumarea unor riscuri grave şi o dispoziţie spirituală eroică: hotărârea de a-ţi hazarda viaţa mai bine decât a te lăsa ferecat în lanţuri mai mult sau mai puţin vizibile, a-ţi «pierde faţa», a merge de bună voia ta în piaţa unde se vând sclavi şi suflete moarte. (Căci batjocoritorul, «îmblânzitul», călcatul în picioare îşi păstrează trupul, sufletul desigur nu, sufletul se lasă păgubaş de atare soţ).

NICOLAE STEINHARDTCe înseamnă să ai „suflet politic?”
Înseamnă să nu fii tont, să nu te laşi îmbătat cu apă rece, să ştii să vezi, să simţi, să pricepi la iuţeală, să fii sensibil la microsemnale, să te doară de năpasta altora, să consideri problema pâinii aproapelui tău ca pe o datorie spirituală, iar nu ca pe o simplă problemă materială, să poţi oricând deveni — cum atât de frumos a spus Iorga — un om public în zilele de urgie.
Suflet politic? Vai de capul bărbatului care nu-l are şi mare pierdere, zău, nu era dacă nu se năştea. Asta-i criza cea mare: a pierit din conştiinţa oamenilor sufletul politic, au devenit nişte roboţi nătângi. Şi nişte laşi, sufletul politic presupune o doză minimală de curaj. Să punem capăt discriminării politicii. Să redevenim oameni cu suflet, minte şi niţică bărbăţie, adică oameni politici”.
Cu cât îți merge mai rău, cu cât greutățile mai imense, cu cât ești mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică și rațională, cu cât cenușiul, întunericul și vâscosul se intensifică, se puhăvesc și se încolăcesc mai inextricabil, cu cât pericolul te sfruntează mai direct, cu atât ești mai dornic de luptă și cunoști un simțământ (crescând) de inexplicabilă și covârșitoare euforie.

MORALA LIBERTĂȚII
Dacă libertatea se preface în anarhie, va fi nevoie ca Statul să intervină pentru a restabili ordinea și o va face potrivit cu mijloacele coercitive de care dis¬pune, ceea ce pentru indivizi va însemna a fi cârmu¬iți cu biciul și gârbaciul, întocmai ca niște animale, ca niște porci ce vor fi devenit de bună voia lor, iar porcii nu cunosc libertatea și nu au nevoie de ea. Se verifică mereu, de-a lungul istoriei, câtă drep¬tate a avut marele jurist francez Maurice Jauriou când a scris: dacă este alungată morala, alungată va fi și libertatea. Cuvintele acestea s-ar cuveni să le fie de învățătură tinerilor care poate că nu înțeleg de ce desfrâul și dezordinea sunt potrivnice libertății și de ce morala e o condiție esențială a existenței ei.
Virtutea personală a tiranului, oricât de incontes¬tabilă, nu justifică tirania. Tiranul e un om absurd și lipsit de rușine. Nu îi e rușine să-și chinuie semenii. Calitățile personale n-au la oameni de felul acesta nicio valoare, sunt anihilate de păcatul strigator la cer al desființării libertății omului, de groaznicul pă¬cat al prefacerii semenilor în dobitoace; dobitoace, desigur, de vreme ce li se răpește principala însușire a duhului: libertatea.
Principalul în situații-limită este să nu înnebunești: nu izbutind să te faci auzit, ci rămânând zdra¬văn la minte duci mai departe moștenirea omului. De ce? Pentru că nebunia este contagioasă și pentru că orice regim totalitar este și nebun.
Soluția în fața injustițiilor e una singură: eroismul. Să nu taci, să vorbești, să lupți, să te afli în treabă. (Să nu-ți vezi de treburile tale, ci de treaba dreptății, care-i adevărata treabă a fiecăruia). Restul e verbalism, spaimă, nimicnicie. Nu ține nicio scuză, nicio explicație.
Nimic nu-i mai anticreştin decât morala producătorului. Nefericita născocire a lui Georges Sorel. E contrară marilor principii ale creştinismului: spiritul de jertfă şi ideea că acela care dă nu are neapărat dreptul la răsplată. Morala producătorului — esenţial contabilă – nu ştie nici de mărinimie, nici de serviciu. Ţine de mentalitatea talionului, întru nimic mai puţin îngustă şi simplistă. Lumea n-a fost creată în temeiul moralei producătorului; cu totul invers: în temeiul dăruirii şi spre binele exclusiv al consumatorului. Până la urmă, Făcătorul se lasă de-a pururi consumat în Euharistie.

CU HRISTOS ÎN LUPTA CU PĂCATUL
Pentru creştinism, bănuiala e un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte. Neîncrederea e ucigătoare ca şi pruncuciderea; desfiinţează ca om pe cel (asupra) căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele său în persoană – printr-un act creator secund – datorită încrederii pe care i-o arată (Claudel).
Dând nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeieşti, omul le rânduieşte în cuprinsul creaţiei: purtând aproapelui dragoste şi acordându-i încredere, face din el o Persoană, altceva decât un individ. Iată pentru ce bănuiala este atât de nocivă. Din persoană omenească ea îl transformă pe cel bănuit în – în ce? Nu în brută, ar fi prea bine, ci în ceva nespus mai făcător de rău, în făptura cea mai abjectă, mai pernicioasă, mai cancerigenă ce poate fi – în şmecher. La şmecheri şi la jigodii, reacția numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacție – putința de a ști că semenul lor e tot atât de întinat ca și ei. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (iară ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţârâita. Pe când Domnul: «Nici Eu nu te osîndesc. Mergi şi nu mai păcătui». Situaţia de creştin e totuna cu statutul de aristocrat. De ce? Pentru că îşi are temeiul în cele mai «senioriale» însuşiri: libertatea şi încrederea (credinţa).
Creștinii pot scăpa din cercul vrăjit al bănuielii, pot da crezare binelui pe care-l văd, pot crede în existenţa binelui ca atare, pot ieşi din ferecătura propriei răutăţi. Fariseii – de vii – s-au încuiat singuri în iadul neîncrederii totale, al suspiciunii mereu alterate, al răutăţii neconcesive, al opacităţii desăvârşite. Şi de acolo scrâşnesc cu dinţii lor. Împroaşcă fiere, rânjesc sarcastic şi neputincios.
Le revine creştinilor a nu judeca pe semenii lor aşa cum L-au perceput şi preţuit fariseii pe Hristos. Şi să nu vadă în ceilalţi oameni numai lucrătura diavolului şi izvoare de energie ale răului. Să contrazică nediferenţiata formulă sartreană: «Ceilalţi, iată iadul!».
În camerele din închisori – pentru că acolo e violent amplificată, exacerbată – am înţeles cât de mizerabilă e situaţia noastră în lume: prin simpla noastră existenţă deranjăm pe alţii. N-avem încotro. Se cuvine să înţelegem că orice am face şi oricît ne-am strădui, tot supărăm. Singura soluţie e resemnarea. Ce putem face? Să tăcem, să tăcem. Să nu facem răul, şi nici binele cu sila. Dar şi trecând, tăcând, tot nemulţumim. Odată pentru totdeauna se cade să ne băgăm bine în minte: deranjăm doar pentru că suntem prezenţi. Şi să nu ne oprim aici: mai trebuie să recunoaştem că şi ei ne deranjează pe noi! Gând înfiorător: căci nu suntem mai buni ca ceilalţi, tot în aceeaşi oală ne aflăm şi fierbem înăbuşit.
Absurdul e unul din parametrii condiţiei omeneşti.
Ieşim din obezi prin dragostea de Hristos, cale ocolită, dar sigură către iubirea de aproapele – şi îndurarea prezenţei lui.
La diavolul-contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică, Hristos, dintr-odată, şterge un întreg registru de păcate. Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. Odată iertat, nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă; eşti liber şi prieten al Domnului.
Răutatea gratuită nu e de la lut, ci de la diavol. Suntem patruzeci în celulă şi avem numai trei linguri prăpădite de care abia ne putem folosi. După ce şeful camerei e scos din celulă, se găsesc la el sub saltea vreo zece linguri bune. Răutatea combinată cu prostia dă un produs mai dens ca oţelul îmbogăţit cu wolfram, tungsten, mangan…
Ispita falsei smerenii – a ne abţine de la fapte bune şi bucurii legitime – este la urma urmei totuna cu păcatul lui Iuda. Şi Iuda s-a resemnat, s-a smerit afundându-se în rău. Din smerenie să cedăm, să ne resemnăm a fi mişeii ce suntem.
Cele şapte păcate capitale: 1). Prostia, 2). Recursul la scuze: Nu ştiu, n-am ştiut, 3). Fanatismul, 4). Invidia, 5). Trufia neroadă, 6). Turnătoria, 7). Răutatea gratuită. Mai adaug o a opta: dragostea cu sila.
Să știți că și virtuțile ne pot duce pe căi ocolite, ne pot amăgi și chiar înșela. Există – ne învață pe noi dreapta-socoteală – exista virtuți ale binelui, dar există și virtuți ale răului; adică există virtuți care, prin exces și printr-o greșită înțelegere a lor, pot duce la fapte rele. De mult știu oamenii înțelepți că și adevărul, ca și binele, ca și mila, pot deveni – prin exagerare, printr-un fel de monomanie, printr-un fel de fixație obsesională – pot deveni și ele năpaste. Trebuie să ne aducem mereu aminte că virtuțile trebuie echilibrate, că trebuie armonizate între ele și că numai așa se poate ajunge la virtutea supremă pe care înțelepciunea noastră ancestrală a numit-o dreapta-socotință. Biserica întotdeauna a mers pe drumul echilibrului şi al bunului simţ, uneori niţel comun. Pe cărările sofisticate au mers ereziile. Fiind rafinate, au şi părut superioare şi au cucerit îndeosebi minţile ascuţite, cărora nu le vin a crede că dreapta socotinţă este, ea, în simplitatea ei, suveranul rafinament

(Material preluat din Revista Ortodoxă ATITUDINI, Nr. 40)



Mii de oameni din toata tara au participat la Marsul pentru Viata


Marsul pentru ViataMii de oameni, printre care multi tineri si copii, au participat sambata, 25 Martie, de sarbatoarea Bunei-Vestiri, la Marsul pentru viata, pentru familie, pentru normalitate. In Bucuresti 8000 (chiar daca multe canale media redau participarea doar a peste o mie de manifestanti), in Buzau 5000, in Focsani 5000 si in alte sute de orase (intre 1000 si 3000 de participanti), dar si in Basarabia, romanii si-au manifestat sprijinul pentru mamele crestine, pentru femeile insarcinate, pentru dreptul la viata al pruncului nenascut, pentru principiile etice ale unei societati normale si morale. Cu insemnele dragostei si pacii, in glasuri de cantari si cu icoane, romanii au marturisit Viata, care este Insusi Domnul nostru Iisus Hristos. „Eu sunt adevarul, calea si viata” (Ioan 14, 6).

Redam discursul Alexandrei Nadane, presedinta Asociatiei Studenti pentru Viata, asociatie organizatoare a acestui Mars.

Dragi participanți la Marșul pentru viață,

Mă bucur că suntem împreună și vă mulțumesc că sunteți aici.

Vă mulțumesc nu numai în numele organizatorilor, ci mai ales în numele celor pe care îi sprijinim: femeile și copiii.

Suntem aici, în toată țara, și în Republica Moldova, în peste 285 de localități. Suntem aici pentru femeile aflate în momente dintre cele mai dificile ale vieții lor, în criza de sarcină. Suntem aici pentru copiii aflați pe muchie între viață și moarte.

Marsul pentru Viata 2017Este trist că nu toți se bucură atunci când femeia și copilul sunt sprijiniți. De aceea, voi repeta ceea ce am spus continuu în ultimii ani. Poate acum ne vor auzi cei care continuă să ne acuze că sunt altceva decât ceea ce suntem.

Luna pentru viață și Marșul pentru viață sunt apolitice și neconfesionale, dar sunt deschise participării tuturor confesiunilor religioase și formațiunilor politice. Nu solicităm interzicerea legală a avortului. Nu sprijinim niciun fel de  violență împotriva femeii. Promovăm conștientizarea societății despre criza de sarcină. Promovăm înțelegerea adevărului științific că viața începe de la concepție. Încurajăm sprijinirea femeii să nască viața pe care o poartă în ea.

„Dragi participanți,

Suntem mulți, suntem sute de mii de români care participăm la acțiunile pro-viață din această perioadă.

Dar nu numărul nostru este cel important, nu numărul este cel care contează, în primul rând, ci adevărul este cel important.

De ce este important adevărul?

Marsul pentru Viata 2017Pentru că adevărul dă șansa să mergi mai departe, pentru că adevărul construiește și pe el poți construi. Adevărul se dovedește, în timp, mai puternic decât minciuna.

Oricât s-ar nega, prin minciună, umanitatea deplină a copiilor nenăscuți, din ce în ce mai mulți oameni vor înțelege că suntem oameni din momentul concepției.

Oricât s-ar nega, prin minciună, realitatea crizei de sarcină, din ce în ce mai mulți oameni vor înțelege frământările și vulnerabilitatea unei femei în criză de sarcină.

Știința ne arată că viața începe în momentul concepției.

Morala ne spune că viața este primul drept al omului. Continue Reading »



Imagini: Comemorare Sf. Mărturisitori ai temniţelor comuniste – Aiud 18 Martie


Sursa: Mănăstirea Paltin Petru Vodă



Mitropolitul Hierotheos Vlachos: De dragul unitatii


Erezia, iar nu adevărul sparge unitatea.

Unitatea nu este un acord exterior de opinii și, mai ales, diferențiate de credința cea primită și de tradiția descoperită, ci este un rod al Sfântului Duh, împărtășirea Sfântului Duh este unitatea de credință. Prin urmare, în Biserică nu este posibil să fie distruse, „de dragul unității”, ecleziologia ortodoxă, teologia ortodoxă și, în final, să fie subminată toată credința descoperită. Când stăpânește abaterea de la credință, unitatea nu este de laudă. Dimpotrivă, acela care păzește credința descoperită păzește unitatea. La fel, pe subiecte bisericești nu poate nimeni să urmeze diplomația și să retracteze, să schimbe de fiecare dată opiniile și să caracterizeze această mentalitate drept contribuție la unitate.

De multe ori, la diferite întâlniri ale oamenilor, chiar și în Organismele sinodale bisericești, este formulată opinia că trebuie să fim de acord pe o temă, fie și dacă avem o părere diferită, „de dragul unității”. Și se poate întâmpla ca aceleași Organisme sinodale bisericești, din care fac parte aceiași oameni, să ia decizii diferite, lucru care este justificat că se face „de dragul unității” sau „pentru unitate”.

Dar există și oameni, politici sau bisericești, care susțin că se luptă pentru unitatea corpului din care fac parte, pe când ceilalți nu sunt interesați de unitate.

De la început, trebuie să fie notat că unitatea în societate și în Biserică este o țintă mai îndepărtată la care trebuie să privim. Îndeosebi în Biserică, acesta este scopul tuturor, deoarece el a fost atins în ziua Cincizecimii, conform Condacului praznicului: „Când Cel Preaînalt, coborându-Se, a amestecat limbile, a despărțit neamurile; când a împărțit limbile cele de foc, la o unire i-a chemat pe toți”. Acesta este lucrul Sfântului Duh, Care lucrează în Biserică. Astfel, unitatea în Biserică este experiența Cincizecimii, pentru care există unitatea Apostolilor și a Părinților în teologie.

Totuși, este necesar să fie notat că unitate pot să aibă și cei care lucrează răul și cei care compun o organizație bisericească, ce urmăresc dezbinarea și nenorocirea societății. Oamenii aceștia sunt interesați de unitatea lor ca să comită răul și să nu fie descoperiți. Drept pentru care scopul mai îndepărtat nu este unitatea, ci legătura unității cu adevărul.

La dumnezeiasca Liturghie, credincioșii sunt îndemnați prin cuvintele: „Unitatea credinței și împărtășirea Sfântului Duh cerând, pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Unitatea, în limbaj bisericesc, nu este abstractă și necondiționată, ci are legătură cu credință, după cum a fost descoperit de la Dumnezeu sfinților și este legată foarte evident de „împărtășirea Sfântului Duh”. Sigur că presupune dedicarea vieții noastre lui Hristos. O astfel de unitate este binecuvântată de Dumnezeu și nu unitatea pe care pot să o aibă și ereticii între ei, care se bazează pe o rațiune gândită (abstractă, în opoziție cu cea practică, n.tr.) și războiesc învățătura ortodoxă.

Apostolul Pavel, în Epistola către Efeseni, susține pe creștini să se lupte și să țină unitatea Duhului, care este legată de Unul Domnul Dumnezeu, de credința cea una și de botezul cel unul. Scrie: „Silindu-vă să țineți unitatea Duhului în legătura păcii. Un trup și un Duh, după cum ați fost chemați la o nădejde a chemării voastre. Un Domn, o credință, un botez, un Dumnezeu și Tatăl tuturor, Care este peste toate și prin toate și în noi toți” (Efeseni 4, 3-6). Unitatea credinței este legată de Domnul cel Unul, de credința cea una, de botezul cel unul, de trupul cel unul și de Duhul cel Unul.

La fel, același Apostol vorbește într-un verset ulterior despre unitatea în îndumnezeire: „Și El i-a dat pe unii apostoli, pe alții proroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători spre desăvârșirea sfinților la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până ce vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la bărbatul desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni 4, 11-13). Aceasta înseamnă că unitatea credinței este legată de cunoașterea Fiului lui Dumnezeu și are ca scop desăvârșirea, ca omul să agonisească măsura vârstei deplinătății lui Hristos, adică îndumnezeirea.

În aceeași perspectivă se mișcă și Părinții Bisericii, care s-au silit să păstreze unitatea Bisericii în credința descoperită, izgonind din Biserică pe eretici, care spărgeau unitatea Bisericii prin învățăturile lor eretice. Erezia, iar nu adevărul sparge unitatea. Anatematizarea ereticilor se făcea pentru întărirea unității credinței și a unității Bisericii. Părinții, când au îndepărtat pe eretici din Biserică, nu au spart unitatea, ci au apărat-o. O explicație diferită constituie o falsificare a funcției Sinoadelor Ecumenice ale Bisericii.

Avva Dorotei leagă unirea creștinilor între ei de aceeași cugetare. „Nimic nu lucrează așa unirea, ca a se bucura de aceleași lucruri și a cugeta la fel în Hristos Iisus!”. Acest cuvânt este legat de multe locuri din Apostolul Pavel. De exemplu, scrie către creștinii din Roma: „Iar Dumnezeul răbdării și al mângâierii să vă dea să cugetați la fel unii față de alții după Hristos Iisus, ca să slăviți laolaltă cu o gură pe Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos” (Romani 15, 5-6). La fel, scrie către creștinii din Filipi: „Deci, dacă este vreun îndemn în Hristos, dacă este vreo mângâiere a dragostei, dacă este vreo împărtășire a Duhului, dacă este vreo milostivire și îndurare, împliniți-mi bucuria ca să cugetați la fel, având aceeași dragoste, fiind de un suflet, cugetând un singur lucru” (Filipeni 2, 1-2).

Cuviosul Isaac Sirul stabilește ce este exact unirea duhovnicească. Scrie: „Unirea duhovnicească este o pomenire nepecetluită, care se înflăcărează în inimă prin dor arzător și neîncetat, care își primește puterea din statornicia în porunci, spre o legătură care nu este abuzivă, nici firească”. Unirea duhovnicească se face prin ținerea poruncilor lui Hristos și aprinde dorul dumnezeiesc în inima oamenilor.

În societate se vorbește despre unitate în ciuda opiniilor diferite existente și aceasta o are în vedere guvernarea democratică. Principiile diferite și programele diferite dintre partide, pozițiile diferite și lucrările din interiorul partidului, care sunt aprobate prin vot, când sunt exprimate în mod democratic, sunt privite ca un element de unitate.

Totuși, în Biserică, lucrurile sunt diferite. Unitatea nu este un acord exterior de opinii și, mai ales, diferențiate de credința cea primită și de tradiția descoperită, ci este un rod al Sfântului Duh, împărtășirea Sfântului Duh este unitatea de credință.

Prin urmare, în Biserică nu este posibil să fie distruse, „de dragul unității”, ecleziologia ortodoxă, teologia ortodoxă și, în final, să fie subminată toată credința descoperită. Când stăpânește abaterea de la credință, unitatea nu este de laudă. Dimpotrivă, acela care păzește credința descoperită păzește unitatea. La fel, pe subiecte bisericești nu poate nimeni să urmeze diplomația și să retracteze, să schimbe de fiecare dată opiniile și să caracterizeze această mentalitate drept contribuție la unitate.

Trăim într-o epocă în care nu este permis să fie degradate chiar și aceleași cuvinte, îndeosebi înțelesul cuvântului unitate, de dragul unei mentalități prefăcute exterioare și diplomatice schimbătoare, care ascunde elemente de oportunitate și folos personal.
Preluat de pe Doxologia



9 Martie – Zi de cinstire si pomenire a martirilor din temnitele comuniste, impreuna cu Sfintii 40 de Mucenici din Iezerul Sevastiei


Sfintii Inchisorilor-Sfinții români din închisori

Sfinții români din închisori

Parintele Justin Parvu, la Aiud, comemorandu-i pe fratii sai de suferinta, Martirii din temnitele comuniste

Parintele Justin Parvu, citind Acatistul Sfintilor din inchisori

Fragment din Acatistul Parintelui Justin
Condac 8
Delta Dunării apele sale voia să-şi ascundă, nesuferind să vadă jertfa voastră cea defăimată, Părinte, cum cu braţe schiloade munţi de pământ aţi săpat şi înfruntând vânturi năprasnice, arşiţă şi ger, snopi mari de stuf aţi tăiat, iar sângele vostru scurs prin şanţuri apele Dunării l-au purtat, sfinţind pământul ţării şi al lumii, pentru care noi ne închinăm nevoinţelor voastre, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 8
Minune preaslăvită a lucrat Dumnezeu în colonia de muncă de la Periprava, în ziua Sfinţilor Trei Mari Ierarhi, când cumpliţii prigonitori v-au aruncat iarna în Delta îngheţată la – 30 de grade, ca să tăiaţi baloţii de stuf, dar pentru credinţa voastră, Domnul a încălzit apa şi soarele mai puternic în chip minunat a strălucit, încât cei ce vă păzeau erau arşi de razele lui, iar tu, părinte, văzând minunea, mai mult te-ai întărit în nădejde şi puterea lui Dumnezeu peste tine s-a pogorât, pentru care îţi cântăm unele ca acestea:
Bucură-te, Mucenicule slăvit, căci asemenea Sfinţilor 40 de Mucenici din iezerul îngheţat ai pătimit;
Bucură-te, diamant al răbdării, că de groaza gerului nu te-ai spăimântat;
Bucură-te, că împreună cu Părintele Ilie Lăcătuşu pe ceilalţi fraţi i-aţi îmbărbătat;
Bucură-te, că răbdând chinuri vremelnice, ai câştigat virtuţi veşnice;
Bucură-te, că de la Domnul darul iubirii de oameni ai câştigat;
Bucură-te, că în bătăi pe fratele tău, ce nu rezista, de mână l-ai luat;
Bucură-te, că „Rezistă, Moţule”, i-ai zis, şi a rezistat;
Bucură-te, că moartea fraţilor tăi ai plâns, ce fără cruce în gropile comune s-au stins;
Bucură-te, că mult te-ai căit că nu împreună cu ei ai murit;
Bucură-te, vrednicule urmaş, că slava sfinţilor închisorilor prin tine a dăinuit;
Bucură-te, căci mult pătimind, până la sfârşit ai răbdat;
Bucură-te, că Domnul slobozirea din temniţă ţie ţi-a dat;
Bucură-te, de Dumnezeu purtătorule, Mărturisitorule Justine!
(intreg Acatistul aici)



Cuviosul Părinte Proclu – filă vie de Pateric. Cateva însemnări din sfaturile duhovnicești ale Părintelui Proclu


Cuviosul Părinte Proclu – filă vie de Pateric

„Măicuţa Domnului să vă ducă-n în Rai cu tot cu mine!”

(Material realizat în Revista Atitudini Nr. 48)

De curând, din 27 ianuarie, am mai rămas orfani de încă un părinte duhovnicesc, rugător a toată lumea. La vârsta de 88 de ani, răpus de slăbiciunea trupului, Părintele Proclu Nicău, pustnicul din Munții Neamțului, s-a mutat la Părintele Luminilor, în împărăția cea cerească, după care a râvnit cu dor arzător până în ultima clipă a vieții sale. De sfaturile și mângâierea Părintelui vor duce mulți lipsă, din cei ce au avut binecuvântarea de a avea parte de sprijinul său duhovnicesc. Chiar dacă simplu și smerit, căutând toată viața să placă lui Dumnezeu, iar nu oamenilor, fugind de slava și zarva lumii, și zilnic smerindu-se și ponegrindu-se pe sine însuși, Părintele Proclu nu a încetat să fie căutat de mulțime de oameni, care simțeau legătura duhovnicească a harului ce sălășluia în acest smerit monah.

Afierosindu-se Domnului încă de la vârsta de 12 ani, Părintele Proclu intră în mănăstirea Sihăstria, unde îi va avea ca povățuitori duhovnicești pe Părinții Paisie și Cleopa, pe care adesea îi amintea în aproape toate sfaturile și pildele sale. Din anul 1949 face parte din vestita obște de la mănăstirea Slatina, renumită prin rânduiala și acrivia monahală, unde îl are drept prieten și sfătuitor de taină pe Părintele Arsenie Papacioc. Odată cu decretul din 1959 însă, când monahii sunt alungați din mănăstirile lor de către conducătorii atei, Părintele Proclu primește binecuvântare de la Părintele Cleopa pentru a se retrage în viața de sihăstrie, trăind în viață de asceză și nevoințe pustnicești. Aflând de darurile sale duhovnicești, cu care l-a răsplătit bunul Dumnezeu, mulți oameni au început să-i calce pragul smeritei sale chilii, simțind ajutor și răspuns în problemele lor sufletești și trupești.

În ultima parte a vieții sale, împovărat de crucea bolii, a petrecut împreună cu sora sa de trup, Maica Filofteea, care l-a îngrijit cu multă dragoste, chiar dacă nici pe dânsa nu o mai ajutau puterile trupești. Nici așa însă Părintele nu a închis ușa dragostei pentru pelerinii ce îl căutau neîncetat și s-a străduit, pe cât i-a fost în putință, până la cea din urmă suflare, să mângâie cu sfatul, să binecuvinteze cu rugăciunea, să potolească întristarea celor ce apelau la al său ajutor. Prin purtarea de grijă a unor ucenici fideli și prin bunăvoința maicii starețe de la mănăstirea Paltin Petru Vodă, Părintele, îngrijorat și de starea precară de sănătate a surorii sale, primește să fie ajutat și îngrijit de măicuțele de la mănăstirea Paltin. Una din maicile, care au avut bucuria să fie primită în ucenicia Părintelui Proclu, ne relatează cu multă sensibilitatea duhovnicească câteva momente patericale trăite alături de Părintele smerit și rugător de la poalele munților Neamț.

(Nota Redacției)    

Lângă Părintele Proclu

Anul trecut am avut bucuria de a primi de la maica stareță, binecuvântarea să am grijă de părintele Proclu și de sora lui, maica Filofteia. Primele cuvinte cu care părintele m-a întâmpinat când am ajuns acolo, au fost: „Măicuţa Domnului să te ducă în Rai cu tot cu mine. Este nevoie de rugăciune”. Văzând că sunt la început de drum în viața de mănăstire, părintele Proclu m-a încurajat foarte mult din prima zi, m-a sfătuit să-i văd pe toţi mai buni decât mine, să nu judec pe nimeni, să-mi fac cruce mereu şi să am puterea de a ierta, căci numai așa Hristos mă va bucura. Mereu îmi spunea să fiu voioasă, să nu mă arăt niciodată tristă faţă de aproapele ca să nu-l mâhnesc și să-mi fac ascultarea cu dragoste pentru că voi avea numai de câștigat.

Stând lângă părintele Proclu, am început să văd viața de mănăstire într-o lumină nouă, plină de nădejde, am prins mai mult curaj în luptele cu ispitele, am văzut și am auzit lucruri minunate care îmi sunt acum de un real folos duhovnicesc.

O dată l-am întrebat ce să fac atunci când se întâmplă să trec printr-o ispită sau o problemă care pare fără ieșire și părintele m-a sfătuit să nu dau vina pe nimeni și să spun: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”. Apoi mi-a explicat că fără paza gândurilor și îngrădirea minții cu rugăciunea, este cu neputință să biruiesc ispitele: „Să nu te descurajezi să lupți şi să spui Doamne Iisuse cât mai des, pentru că atunci când eşti în ispită vin multe gânduri şi te tulbură. Să nu stai de vorbă cu gândurile pentru că gândurile sunt draci. Şi atunci când crezi că au plecat, să nu stai fără rugăciune, să te rogi pentru că vin altele mai mari”.

Atunci când eram tulburată îmi spunea: „Să nu te tulburi pentru nimica toată! Ai ocazia să câștigi. Aceste ispite pe care le ai sunt nimica toată, sunt niște fleacuri, niște jucării. Nu le lua în seamă! Acum eşti în practică, trebuie să te smerești, trebuie să te lași călcată în picioare și să nu cârtești în ascultare. Cea mai mare nevoință în mănăstire este să răbdăm când ne năpăstuiește cineva”. „Chiar dacă nu vrei să te rogi, trebuie să încerci să-ţi dai toată silința, pentru că este nevoie de multă rugăciune. Să te rogi şi pentru neamul tău, pentru cei adormiți că Duhul Sfânt îi ajută. Să ai grijă cât trăiești să te rogi pentru ei. Să ai răbdare, să-ţi pui nădejdea în Dumnezeu, să te bucuri când ești ocărâtă. Eu am bucurii când sunt ocărât, când sunt defăimat de oameni. Mulți oameni vin pe aici şi unii spun lucruri chiar nepotrivite”.

Altădată l-am întrebat: „Părinte, cum să mă rog atunci când mă mâhnesc sau atunci când mă mânii?” și răspunsul a fost: „Să te rogi și să spui slavă lui Dumnezeu pentru toate, să spui Doamne Iisuse cât mai des şi să te rogi la Maica Domnului, să spui mereu: «Maica Domnului nu mă lăsa». Şi cât poți să te smerești”.

De la părintele Proclu am învățat cum să mă strecor printre ispite fără tulburare astfel încât să nu-l rănesc pe aproapele: „Să nu te contrazici cu nimeni, să nu ai nimic cu nimeni. Când ai ispite să rabzi, să spui: pentru păcatele mele și slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie! Tot timpul să te consideri mai mic decât ceilalți. Dacă privești de sus cazi în mândrie, să privești de jos faţă de aproapele. Să nu te consideri mai bună decât ceilalți că ai căzut, să te vezi cea mai păcătoasă, iar pe ceilalți să-i vezi mai buni. Dacă în mănăstire nu cârtești şi nu vorbești de rău scapi de tulburări. Şi cu cât te mărturisești la duhovnic, scapi de duhurile rele. În mănăstire trebuie să-ţi tai voia, să nu te contrazici cu nimeni şi să nu te superi. Duhul Sfânt se lasă simțit în inima omului în măsura în care te apropii de Dumnezeu şi faci voia Lui”.

Într-o zi am îndrăznit să-l întreb cum se simte în căsuța sărăcăcioasă în care stă și mi-a spus că aici se simte ca în mănăstire, că are multe bucurii şi că este foarte mulțumit.

Credincioșii veneau zilnic la părintele chiar şi în zilele în care ploua afară şi era vreme mohorâtă. Adeseori spunea: „Sunt dator să mă rog pentru toţi şi nu pot să fiu nepăsător. Eu sunt în urmă şi trebuie să mă fac mai prost decât sunt, şi aşa cum sunt, sunt dator să mă rog pentru toţi. Dacă nu mă plimb, mă plimbă alții”.

Am mai observat că părintele avea mare evlavie la Maica Domnului. Mai mereu spunea rugăciuni la Maica Domnului şi îi sfătuia pe oameni să ceară mijlocirile ei și să strige neîncetat: „Maica Domnului, nu ne lăsa! Maica Domnului, ajută-ne!”. Obișnuia ca fiecărui credincios să îi facă semnul Sfintei Cruci pe cap şi să îi spună: „Măicuţa Domnului să te ducă în Rai cu tot cu mine!”.

Cât am stat lângă Părintele am văzut că toţi cei care i-au călcat pragul, au plecat bucuroși şi mulțumiți. Au fost persoane care au venit de mai multe ori din toate colțurile țării. Avea o dragoste aparte pentru om. Le spunea rugăciuni credincioșilor după dorința fiecăruia și nu lăsa pe nimeni să plece nemângâiat. Le spunea: „Eu aşa mă rog pentru voi: «Doamne, ajută-i să ajungă în rai pe toţi care mi-au călcat pragul şi m-au ajutat»”. Părintele avea un chip curat, privirea senină şi ochii înlăcrimați în care puteai citi suferința pe care o avea pentru aproapele.

Altădată am adus vorba despre rugăciune și l-am rugat să mă învețe tainele rugăciunii inimii. Părintele mi-a atras atenția că pentru rugăciunea Doamne Iisuse trebuie multă smerenie și m-a îndemnat să o rostesc cât de des pot: „Când te rogi apar fel şi fel de probleme, vin persoane care te deranjează, care sunt trimise de vrăjmaș ca să te întrerupă, dar tu să nu te oprești şi să nu te tulburi. Să te rogi cu lacrimi la rugăciune! Să dormi şi să mănânci cu măsură! Dacă mănânci, dormi mult. Să te rogi la Dumnezeu tot timpul. Şi când te întorci pe partea cealaltă în timpul somnului, să spui Doamne Iisuse, să adormi din Doamne Iisuse şi să te trezești cu Doamne Iisuse. Pentru că dacă adormi aşa, aşa vine şi dorul de Dumnezeu”. Și pentru că părintele purta nestinsă în inima lui flacăra acestui dor de cer, îmi zicea mai tot timpul: „Să ai dorul de Dumnezeu. Călugărul este dator să aibă dorul de Dumnezeu. Eu când o să mor o să fiu călugăr”…

Despre dorul de Dumnezeu

„Pe măsură ce caută cineva să biruiască patimile trupești, Duhul Sfânt îi aprinde inima de dorul de Dumnezeu”.

„Să adormi plângând cu gândul la Dumnezeu și să te scoli plângând”.

Despre iertare și iubirea de aproapele

„Să ierți și să iubești pe toată lumea și să te rogi pentru toți!”.

„Dacă ai milă de aproapele şi Domnul te va milui”.

„În măsura în care iertăm aproapelui, în acea măsură ne iartă și Dumnezeu”.

„Să folosim mila pentru aproapele și asprimea pentru noi”.

„Ai grijă să nu ai nimic cu nimeni și roagă-te pentru toți”.

„Iertarea aproapelui pe care nu-l suporți aduce pace și bucurii duhovnicești”.

„Dacă eu vreau să mă nevoiesc și nu iert pe aproapele, nimic n-am făcut”.

„Dacă vrei să te răzbuni pe cineva, să te răzbuni cu lacrimi”.

„Nu te grăbi să judeci, nu purta grija altuia ce face, poartă de grija ta”.

„În viață, cea mai importantă clipă este clipa în care ai învățat să ierți”.

„Este mai mare dragostea decât rugăciunea. Dacă am dragoste, crește rugăciunea”.

(a consemnat sora Elena)

(Mai multe în Revista Ortodoxă Atitudini, Nr. 48)



A apărut Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 48, dedicată Părintelui Daniil (Sandu Tudor) și mărturisitorilor mișcării Rugul Aprins


Coperta atitudini 48 față

Coperta atitudini 48 verso

A apărut Revista Ortodoxă ATITUDINI Nr. 48, închinată Părintelui Daniil de la Rarău

Comenzi sau Abonamente se pot face completând formularul de aici , la adresa de

email: atitudini.pv@gmail.com sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

SUMAR

Editorial:
JOS MÂINILE DE PE PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU!
de Monahia Fotini

4 IEROSCHIMONAHUL DANIIL (SANDU TUDOR), MĂRTURISITORUL DE FOC AL RUGULUI APRINS

16 ÎNTRE SOBOR ȘI SOVIET
de Sandu Tudor

18 PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU:
UN POSIBIL RĂSPUNS PENTRU SCENA POLITICĂ DE AZI

25 DOUĂ MINUNI DE SFINȚI:
PĂRINTELE JUSTIN ȘI PĂRINTELE PROCLU

28 PĂRINTELE IOAN DE LA RARĂU DESPRE STAREȚUL SĂU, IEROSCHIMONAHUL DANIIL (SANDU TUDOR) – STAREȚUL
RUGĂCIUNII ISIHASTE

33 MIȘCAREA – RUGUL APRINS AL MAICII DOMNULUI
de Monahia Dometiana

38 CUVIOSUL PĂRINTE PROCLU – FILĂ VIE DE PATERIC
„Măicuţa Domnului să vă ducă în Rai cu tot cu mine!“

44 DOR DE ÎNCHISOARE
Interviu cu Doamna Galina Răduleanu

54 IOAN IANOLIDE – CHIPUL LUMINOS AL BUNĂTĂȚII ÎN IADUL COMUNIST
De vorbă cu Doamna Constanța Ianolide

60 DE CE NU PUTEM ACCEPTA SINODUL DIN CRETA.
SINODUL DIN CRETA ȘI ECLESIOLOGIA ERETICĂ NESTORIANĂ
de Mitropolitul Ierótheos Vlachos

66 SINODUL DIN CRETA. PRETENȚII, REALITĂȚI, CONSECINȚE (II)
de Preot Dr. Mihai Andrei Aldea

82 MESAJ AL BISERICII GRECIEI ÎN PRIVINȚA SINODULUI DIN CRETA

85 MITROPOLITUL IEREMIA DE GORTINA ATENȚIONEAZĂ ASUPRA IEȘIRII DIN BISERICĂ
„Un așa-zis spirit de luptă, care nu este deloc vindecător nici sfințitor, ci mai degrabă
pierzător“

89 SF. TEODOR STUDITUL: DESPRE PURTAREA DE GRIJĂ LA ÎMPĂRTĂȘIREA CU SFINTELE TAINE

92 VIAȚA SF. SIMEON NOUL TEOLOG
de Preot Ilarion V. Felea

98 ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAREA COPIILOR
de Ioan Vlăducă

Comenzi sau Abonamente se pot face aici , la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com,

completând formularul de mai jos sau la numărul de telefon: 0785 018 852.

Nume *

Email *

Telefon *

Mod de livrare * PostaCurier

Adresa de livrare *

Comanda dvs. *

Introduceți în căsuță textul din imagine
captcha
(Daca textul nu apare vă rugam să reîmprospătați pagina.)

Câmpurile marcate cu* sunt obligatorii.

Coperta atitudini 48 interior Parintele Iustin

Coperta atitudini 48 interior 2 Sandu Tudor

Nume *

Email *

Telefon *

Mod de livrare * PostaCurier

Adresa de livrare *

Comanda dvs. *

Introduceți în căsuță textul din imagine
captcha
(Daca textul nu apare vă rugam să reîmprospătați pagina.)

Câmpurile marcate cu* sunt obligatorii.



IN MEMORIAM PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU! 98 DE ANI DE LA NAȘTERE


(TABLOU REALIZAT DE MAICILE DE LA MĂNĂSTIREA PALTIN)

Părintele Justin – taumaturgul. Mărturii despre sfințenia Părintelui Justin

Minuni consemnate din relatările închinătorilor

 Pentru mine nu există alt părinte mai mare pe pământ

În fiecare zi, trec pragul chiliei de la Mănăstirea Paltin Petru-Vodă credincioși care vin să mulțumească părintelui Justin pentru felul în care le-a schimbat viața cu rugăciunea. Așa spunea și Arhim. Sofronie Saharov: „Dacă sufletul îi iubește pe oameni și are compătimire pentru ei, rugăciunea nu mai încetează”. Într-o zi a venit d-na Aurelia din Fălticeni să mulțumească părintelui Justin și ne-a relatat: „Avusesem trei operații pe coloană. La a treia mi-a fost atins nervul sciatic și am rămas pe jumătate paralizată. Aveam pareză, nu mai vedeam, nu puteam vorbi și mi-era teamă că voi rămâne toată viața o legumă.

Dar Dumnezeu mi-a scos în cale o femeie care avea și ea un băiat bolnav, însă nu atât de grav, care se întorsese de la părintele Justin de la Petru-Vodă. Era pentru prima dată când auzeam de părintele Justin. La îndemnul acelei femei, am plecat cu părinții la Petru-Vodă. Ajunși la mănăstire, părintele Justin mi-a dat să port la gât pământ și alte sfințenii de la Sf. Mormânt de la Ierusalim”.

După două Sfinte Masluri, d-na Aurelia a început să se simtă mai bine, iar după șapte Sf. Masluri și mai bine, iar după o lună a plecat pe picioarele ei. Așezată în genunchi lângă patul părintelui Justin, d-na Aurelia plânge și spune: „Eu sunt minunea părintelui Justin. Pentru mine nu există alt părinte mai mare pe pământ”. D-na Aurelia vine acum de la București împreună cu soțul cât poate de des să mulțumească părintelui. Așa a făcut și face minuni părintele Justin.

Și-nchei cu o relatare a părintelui Rafail Noica dintr-o conferință din anul 2013 despre lipsa de percepere a sfințeniei părintelui Sofronie Zaharov din partea celor din jurul său. Un ucenic din Grecia al părintelui Sofronie care vizita în fiecare an mănăstirea de la Essex, le-a spus la un moment dat viețuitorilor de acolo: „Proștilor! Vedeți că vă aruncă praf în ochi și își ascunde sfințenia. Este un sfânt și nici măcar nu vă dați seama!”.

Așa și părintele Justin își ascundea darurile pentru a ne învăța și pe noi să înțelegem Minunea!

(a consemnat m. Dometiana, Mănăstirea Paltin Petru-Vodă, octombrie 2016)

 

Părintele Justin – grabnic ajutător familiilor creștine

Slavă lui Dumnezeu că am ajuns din nou la Petru-Vodă să îi mulțumesc părintelui Justin pentru rugăciunile pe care le-a făcut pentru familia mea. Copilul meu, Alexandru, absenta mult de la școală, dar din ziua în care i-am cerut părintelui să se roage pentru el, nu a mai lipsit deloc. Soțul meu s-a îndreptat, fiul cel mare s-a liniștit, iar cu bătrâna pe care o îngrijeam, mi-a fost foarte ușor, toate datorită rugăciunilor părintelui. Dumnezeu să-l odihnească cu drepții.

(Doina C., Timiș)

 

Părintele Justin – Doctor pentru suflet și pentru trup

Mă întorc cu aceeași dragoste duhovnicească la Casa Sfântului nostru Părinte Justin, Sfânta Mănăstire Petru-Vodă[1], locul în care am găsit Adevărul. Doresc să mulțumesc și acum sfinției sale pentru minunile pe care le-a făcut cu mine. M-a vindecat când am avut foarte mare nevoie, în 2013, la începutul anului când am căzut și am avut un traumatism cerebral și tratamentul medical nu a fost suficient. Am venit aici, părintele s-a rugat pentru mine și mi-a spus că mă voi vindeca și de atunci n-am mai avut nici dureri de cap, nici amețeli. Când mi-am rupt degetul de la picior, m-am rugat aici în chilie și mi-au trecut durerile. Sau când după ani de muncă, nu primeam post în spital, părintele s-a rugat pentru mine și în scurt timp am primit postul așteptat. Au fost multe întâmplări minunate, dar mai presus de toate părintele mi-a rămas aproape prin felul în care mi-a vindecat sufletul de neputințe și mi-a deschis calea spre Adevăr și credință prin iubire.

Cu dragoste nețărmurită și veșnică recunoștință,

(Luminița Șipoș, Oradea, 5 mai 2016)

 

Un lucru este sigur pentru mine: părintele Justin este sfântul ocrotitor al familiei mele de la Oradea

La îndemnul unei măicuțe de la Mănăstirea Paltin vă scriu și eu o parte din minunatele întâmplări și schimbări din viața mea pe care le-am trăit după ce l-am întâlnit pe părintele Justin de la Petru Vodă. Pe părintele Justin l-am cunoscut personal în anul 1998. Înainte cam cu trei ani de căsătorie, am intrat în chilia sa și i-am spus să îmi dea binecuvântare de călugărie sau de căsătorie și mi-a spus: „Lasă că o să te căsătorești cu Liana de la Cluj”. Eu am crezut că glumește, dar după vreo trei ani, m-am căsătorit exact cu Liana de la Cluj, care venise în Oradea să facă Facultatea. Când am cunoscut-o pe soție, părintele mi-a zis să am grijă de ea și m-am gândit să venim împreună la Petru-Vodă. Când am intrat părintele ne-a zis să ne căsătorim acolo, la mănăstire peste două săptămâni. Minunea s-a întâmplat și am făcut cununia la Petru-Vodă cu un sobor de patru preoți.

La un an de la căsătorie s-a născut prima fetiță căreia i-am dat numele părintelui. Când soția a făcut ecografie, doctorii i-au spus că fetița are malformații și să hotărâm ce vrem să facem mai departe. Soția, care a terminat medicina, a venit plângând acasă și l-am sunat pe părintele Justin care ne-a zis să nu mai facem ecografii și să stăm liniștiți că fetița nu va avea nimic și va fi sănătoasă. Și așa a fost chiar dacă ecografiile arătau cu totul altceva.

Același lucru s-a întâmplat și unor fini de ai noștri care fuseseră vreo 8 ani prin Germania unde doctorii le spuseseră că nu vor putea avea copii. După ce au fost la părintele Justin și le-a dat canon, minunea s-a întâmplat și acum sunt părinții a doi copii.

Când am fost cu binecuvântarea părintelui în Germania unde soția a lucrat la un spital clinic universitar, ne-am întors după un an pentru că nu ne-a plăcut să fim departe de țara noastră și la întoarcere părintele s-a bucurat că ne-am întors, zicând: „Uite niște români adevărați!”.

Altădată am fost la părintele cu o doamnă care avea un băiat care nu mergea la biserică și după ce și-a spus durerea părintelui, băiatul a început să meargă la biserică fără ca mama lui să îl constrângă cu ceva.

Odată când i-am adus părintelui un pomelnic de la niște bătrâni din bloc, am primit banii înapoi, iar pe pomelnicul pe care scria „pentru Sf. Liturghie”, părintele a tăiat cu pixul și a scris altceva. Când le-am înapoiat vecinilor mei banii de pe pomelnic și le-am spus cele întâmplate, ei mi-au spus că precis părintele știa că nu sunt căsătoriți și că trăiesc în concubinaj deși erau bătrâni pensionari.

Odată i-am cerut părintelui binecuvântare să merg până la Putna și am căpătat binecuvântare să merg până la Moscova și mai departe. Când am ajuns acasă am primit un telefon de la o prietenă care lucra la bancă și mi-a spus că ea s-a înscris într-un pelerinaj în Rusia, dar că s-a întâmplat ceva la serviciu și nu poate să mai meargă și m-a trimis pe mine în locul ei. Așa că peste nici o săptămână eram la Moscova și mai departe, la Valaam, Solovăț și Oranki.

Ar fi atât de multe de spus despre cei 15 ani în care l-am avut pe părintele ca povățuitor, despre minunile pe care le-a făcut cu mine și cu familia mea! Un lucru este sigur pentru mine: părintele Justin este sfântul ocrotitor al familiei mele de la Oradea[2].

[1] Se referă la chilia din m-rea Paltin Petru-Vodă.

[2] Relatare primită prin scrisoare poștală la adresa Redacției.

(Articol publicat in Revista Atitudini Nr. 47)

Maicile serbandu-l pe Părintele Justin la ultima sa aniversare, anul 2013.

 

Mai multe pe site-ul Manastirii Paltin Petru Voda