Posts Tagged 'revista Atitudini'


PĂRINTELE IOAN IOVAN DESPRE PUTEREA SFINTEI ÎMPĂRTĂȘANII


CELE SFINTE NU SE SPURCĂ

„Cursul mântuirii noastre merge îndrumat direct de Duhul Sfânt, prin Sfânta Biserică. Aceasta înseamnă că Liturghia își are rostul ei. E un circuit dumnezeiesc de la întemeierea ei de către Hristos și se continuă până la sfârșitul veacurilor. Cineva spunea că ultima Liturghie va însemna ultima viață pe pământ. Desigur, străduința mea personală este să vă fac să iubiți Liturghia mai mult decât orice, dar asta este cu două tâlcuri: întâi că, dacă reușiți să iubiți Liturghia, înseamnă că-L iubiți pe Dumnezeu și nu vă puteți lipsi de El și neputându-vă lipsi, îi simțiți efectul, deci ați ajuns la acel punct de iluminare de după asceză, în trăirea aceasta mistică. Acestea sunt valabile nu numai la maici și călugări, ci și la creștini. Împărtășania, această sfințenie printre Sfintele Taine, nu este dată numai pentru călugări, nici Liturghia nu-i numai pentru ei, ci pentru tot creștinul și bunul Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după cum a trăit credința creștină; nu haina aceasta ne mântuie, nu faptul că ești încadrat într-un sobor automat te ia și te plasează în rai, ci trăirea sufletească și atașamentul de Dumnezeu.

Toată mănăstirea asta nu este a noastră. Este a lui Dumnezeu. Ce se face la mănăstire este pentru Dumnezeu, spre slava Lui. Vor veni alții după noi și se vor închina la lucrul nostru, dacă am făcut ceva bun. Râvna casei Domnului trebuie să vă mântuie. Încercați să vă nașteți din nou, că Mântuitorul ne-a dat exemplu pe Nicodim. Să nu ziceți că la vârsta asta eu, bătrân, pot să mă mai întorc în pântecele mamei mele? Nu ziceți lucrul acesta, s-a referit la întoarcerea din păgânătate, la adevăr, la Hristos”.

În celula în care era închis părintele Ioan, adeseori șoaptele rugăciunii încălzeau inimile înghețate de întristare ale deținuților. Unul dintre ei, Nicolae Dima își amintește: „Treceau zilele repede în fortăreața Jilavei. Dimineața începea cu o rugăciune în surdină condusă de părintele Iovan, căruia domnul Blăgoianu îi dădea replica din pat. Duminica se făcea o adevărată slujbă care dura până aproape de prânz. Apoi părintele spovedea și împărtășea, uneori dând și canoane în funcție de greșeli. Nu știu prin ce împrejurare reușise să păstreze o cruce de argint, din cele folosite în biserică. Mai avea o sticlă de vin tonic primită în mod neașteptat de la cabinetul medical, și cu ea împărtășea deținuții”.

Îndurerat de soarta românilor de la Gherla, neîmpărtășiți cu zecile de ani în lunga lor detenție prin lagărele sovietice, părintele Ioan le trimite o punguliță cu Sfintele Taine care este reperată în urma unei percheziții, ajungând în mâinile gardianului. Chemat să se explice, părintele Ioan mărturisește fără ocolișuri că punga cu Sfintele Taine îi aparține. Peste ani, avea să recunoască: „Am văzut în acest gest puterea Sfintei Împărtășanii care m-a păzit. Poporul nostru spune: «Cele sfinte nu se spurcă»”.

TĂMĂDUIT PRIN SFINTELE TAINE

În infernul de la Aiud, părintele Ioan este răpus de boală și vindecat în chip minunat după un vis providențial: „M-am îmbolnăvit de dizenterie și ieșeam mereu la tinetă cu dureri îngrozitoare. Era o atmosferă de iad, o senzație permanentă de sufocare, plus veștile îngrozitoare despre moartea colegilor. Cu toate acestea, nu am întrerupt în nicio zi Sfânta Liturghie. Devenisem conștient că într-o zi voi muri. Dar dorința de a împărtăși, de a fi duhovnicește, haric, alături de colegii în suferință, îmi dădea o anume putere. Acolo, printre noi, domnea cu adevărat spiritul de colegialitate, de dăruire, toți suportam același chin, aceeași suferință. După ce am făcut cu mare greutate Liturghia și am terminat, la Prefacere, când colegii au început să cânte «Cuvine-se cu adevărat», Axionul, am căzut, m-am prăbușit la pământ. Colegii m-au spălat cu apa puțină pe care o mai aveau și, când m-am trezit, le-am spus: «Veniți repede să vă împărtășesc, fiindcă nu știu dacă voi mai trăi». Cu ajutorul lui Dumnezeu, la acea Liturghie am reușit să-i împărtășesc și, sleit de puteri, am rugat să mi se permită să mă întind pe un pat din unghiul mort al celulei. Am ațipit pe loc și am avut un vis ca o viziune. Mă găseam într-un amfiteatru în aer liber, cu tot soborul meu, îmbrăcat în costum monahal. La un moment dat, o voce a anunțat că vom vedea un model de mamă preoteasă. Aruncându-mi privirea spre scenă, am văzut-o pe mama. După ce a făcut câțiva pași, a apărut deasupra ei Maica Domnului cu Pruncul Iisus în brațe. Pruncul și Maica ne priveau vii, cu atâta strălucire în priviri, încât am rămas cu ochii pironiți asupra mamei. Încet, mama a pășit spre cabina sufleorului. Era o preotească modestă de la țară, aveam impresia că mă întreabă: «Ce caut eu aici?». Mă privea cu duioșie în mijlocul soborului, iar noi nu conteneam a adora pe pruncul Iisus în brațele Maicii Sale. Mama nu s-a întors cu fața de la noi, ci s-a retras spre culise, cu spatele. Mântuitorul și Maica Lui tot timpul radiau cu harul spre noi, cei din amfiteatru. Când mama a ajuns la culise m-am trezit și am sărit din pat strigând: «Unde este Maica Domnului și Pruncul Iisus?». Colegii au socotit că aiurez. Le-am relatat visul și, spre marea mea fericire, dar și a colegilor, am constatat că m-am trezit vindecat complet. De unde așteptam să fiu scos pe targă, m-am trezit sănătos, din nou salvat de sufletul mamei”.

(Fragmente extrase din Revista Atitudini Nr. 64)



Radu Gyr – „Apostolul poet al închisorilor româneşti”


 

Când noaptea mă prindea de caraulă,
Însâ
ngerat de-al dorurilor șir,
Iisus venea la mine în celulă,
Adus de mucenicul Radu Gyr[1]

„Dacă Iisus a spus că oricine întoarce pe cineva în numele Lui de pe o cale greşită, Apostol se va numi, oare cum se va numi Radu Gyr care a scos atâtea suflete din disperare? De câte ori trebuie să se numească Apostol numai pentru acest fapt? Pentru că el a ajutat „n” număr („n” înseamnă infinitul în fond, un număr de necuprins cu imaginația). Un număr de necuprins de deținuți au aflat în poezia „Iisus în celulă” posibilitatea de a-şi găsi în palme urmele cuielor Lui. Oare puțin lucru este acesta?”(Aspazia Oțel Petrescu).

Copilăria

Radu Gyr, pe adevăratul său nume, Radu Ştefan Demetrescu, s-a născut la 2 martie 1905, la poalele Gruiului din Câmpulung Muscel, de unde şi pseudonimul literar Gyr, prin derivație. Aceasta s-a făcut astfel: „g”-ul a rămas la început, „r”-ul s-a dus la sfârşit, iar „y”-ul este de fapt un semn care reprezintă contopirea „i”-ului cu „u”-ul, formând acest diftong ce se pronunță „gir”.

Radu Gyr descinde dintr-o familie de intelectuali, fiind fiu al renumitul actor Ştefan Coco Demitrescu şi al Eugeniei Gherghel, muziciană provenită dintr-o veche familie botăşăneană, cu origini germane. La vârsta de 3 ani Radu se va muta împreună cu părinții săi în oraşul Craiova, unde tatăl său lucra la Teatrul Național al oraşului. Micul Radu primeşte o aleasă educație culturală, însuşindu-şi cultura germană de la mama sa, cât şi talentul muzical. Despre mama sa, Radu Gyr consemna în memoriile sale: „inteligentă, spirituală şi îndrăgostită de tot ce este artă, mama a fost cel mai bun sfetnic al artei tatălui meu, repetând cu el acasă rolurile lui, sugerându-i tonul şi gesturile personajelor pe care urma să le interpreteze pe scenă. În acelaşi timp, ea mi-a trezit şi stimulat dragostea pentru poveşti şi poezie”. Crescând în şoaptele basmelor mamei şi dinamismul pieselor de teatru ale tatălui, micul Radu îşi formează propriul orizont literar, din care începe să compună, oferind celor dragi câte o mică epigramă. Începe să scrie versuri la vârsta de 10 ani, dedicând profesorilor săi epigrame. Copilăria sa, Gyr şi-o descrie astfel: „Am fost un copil blând şi iubitor, deloc zburdalnic, puțin cam încăpățânat, timid şi dispus către visătorie. Temperamentul meu, dovedindu-se integral mai târziu, a păstrat din trăsăturile sufleteşti ale copilului de odinioară sfiiciunea şi înclinația spre reverie”. Continue Reading »



SFÂNTUL IERARH TEODOSIE DE LA BRAZI – MODEL ACTUAL DE MUCENICIE


DIN FRUMUSEȚEA ȘI CUNUNILE MUCENICIEI

SFÂNTUL IERARH TEODOSIE DE LA BRAZI – MODEL ACTUAL DE MUCENICIE 

Sinaxarul lunii septembrie, în ziua de 22 septembrie, consemnează sfârșitul mucenicesc al Sfântului Ierarh Teodosie de la Brazi, schingiuit și decapitat de tătari în anul 1694 pentru refuzul de a încredința păgânilor musulmani avutul și odoarele sfinte ale Mănăstirii Brazi.

Model de curaj și de mărturisire pentru toți slujitorii Bisericii de ieri și de azi, chipul Sfântului Teodosie rămâne în inima ortodoxiei emblematic pentru lupta pe care fiecare creștin este dator să o poarte în apărarea credinței și a neamului din care își trage obârșiile. Din păcate fresca timpului în care a viețuit marele ierarh se proiectează în zilele noastre în tonurile ei cele mai sumbre. Istoria prigoanei împotriva creștinătății pare să se repete după calapodul veacurilor – credeam noi, epigonii de azi -, demult apuse.

Născut în părțile Vrancei, în vremuri tulburi de robie și prigoană din pricina năvălirilor tătare, într-o familie simplă de răzeși a cărei singură comoară era credința străbunilor ce luptaseră sub scutul domnitorului Ștefan cel Mare și Sfânt, Sfântul Teodosie la doar 18 ani Îi arvunește lui Dumnezeu întreaga sa viață, intrând ca frate începător la Mănăstirea Bogdana din Rădăuți, mănăstire a cărei cancelarie o va primi în grijă și în care va îmbrăca haina monahală. Setea mistuitoare de cultură care îi ardea sufletul continuu și viața aleasă, îl disting printre ceilalți călugări, deschizându-i cu repeziciune calea către hirotonia în treapta arhieriei.

Astfel, în anul 1670 devine episcop de Rădăuți, iar după un an este trimis să păstorească Episcopia Romanului într-o vreme în care Europa întreagă trecea printr-o epocă de mari neliniști și nesiguranță. Păgânii musulmani care deveniseră cei mai aprigi prigonitori ai crucii, triumfau în izbânzi asupra creștinătății ajungând cu cuceririle lor până la porțile Vienei. Pe scaunul Moldovei se perindau domnitori aserviți fie puterii otomane, fie stăpânirii polone care râvnea și ea la pământul țării, iar Biserica Moldovei, aflată sub cârma mitropolitului Dosoftei, împărtășea aceeași soartă grea și zbuciumată ca a majorității moldovenilor. Potrivit mărturiilor istorice ale timpului, clericii „erau supuși la dări grele și nu-și puteau plăti obligațiile pe care le aveau, de aceea preferau să fugă din țară, lăsând bisericile fără preoți”. Continue Reading »