Posts Tagged 'revista Atitudini'


Părintele Justin în Nr. 69 al Revistei Atitudini: „Vor fi multe mijloace de constrângere, nu doar războaie!”


iustin parvuFRAGMENT DIN CUVÂNTUL PĂRINTELUI JUSTIN PÂRVU, ÎN ULTIMUL NUMĂR AL REVISTEI ATITUDINI:

„PUȚINI SUNT ACEIA CARE ÎȘI ÎNNOBILEAZĂ SUFLETUL ÎN ÎNCERCĂRI, CEI MAI MULȚI DEVIN MAI RĂI”

Trebuie să ne ținem tare de nevoință pentru că o să căutăm momentele acestea și nu o să avem loc, nu o să avem odihnă și liniște să le mai facem. Trebuie să ne formăm de la început în duhul nevoinței și al ostenelii.

Nu vă odihniți cu gândul că: „eu mă spovedesc la părintele Stareț” sau la cutare, nu lăsați lucrurile să meargă „pe sprânceană”, că atunci când o să vină lucrurile acestea grele peste noi va fi mult mai greu; că acum au cam început ăștia constrângerile. În Grecia sunt deja conflicte provocate de turci în legătură cu niște insule și nu-i exclus să înceapă și un război. Și noi așteptăm o „zarvă” din asta că poate mai întârzie planurile acestea cu cip-urile. Astea sunt o ispită tare mare. Vor fi multe mijloace de constrângere, nu doar războaie, pentru că astea înrăutățesc viața omului, distrug și pierd orice liniște sufletească iar omul devine mai dur și mai sălbatic. Puțini sunt aceia care își înnobilează sufletul în încercări, cei mai mulți devin mai răi. Dumnezeu le îngăduie spre pocăință dar puțini înțeleg. Omul, în situații grele și excepționale, devine sălbatic. Ei bine, suferința aceasta să știți că este adevărata stare creștină.

Vremurile acestea sunt rele. În vechime nu veneau peste obștile monahale și peste asceți nici poliția, nici controalele de stat ca să-i tulbure pe monahi. Erau cumva mai liberi și mai de sine stătători. Noi însă la ora aceasta trebuie să luptăm și cu cel văzut și cu cel nevăzut, să lupți și cu tine, să lupți și cu lumea și cu dracu. S-au schimbat mult nevoile. Acum 50 de ani, de exemplu, nu se pomeneau atâtea boli organice, ori psihice – nu mai vorbesc, sau demonizări. Preoții aveau mult mai puține pomelnice și le pomeneau singuri sau cu diaconii și scoteau părticele pentru fiecare. Acum s-au înmulțit așa de mult încât sunt nevoiți și monahii să pomenească.

manastirea paltinÎnmulțirea personalului într-o mănăstire devine o povară. Contează mult și numărul viețuitorilor. Dacă sunt mulți și slabi este o povară. Dacă sunt puțini și oameni care în conștiința lor trăiesc realitatea duhovnicească și își dau seama de ei înșiși și iubesc să transpire puțin pentru Dumnezeu, într-adevăr aceștia fac mai mult decât cei mulți. De altfel, generațiile acestea care vin, oferă oameni din ce în ce mai dificili și cu scadențe intelectuale și în puterea de judecată. Vezi la monahii din zilele noastre atâta ignoranță și răceală față de cele sfinte, lipsă de cunoștință și de bun simț, lipsă de formare și de frică de Dumnezeu. Pe vremea noastră erau cei mai mulți cu puțină școală, cu 3-4 clase, dar nu trecea iarna până nu făceau tot Idiomelarul. Acuma la strană sună vocile ca un clopot spart. Nu-i eleganța aceea a expresiei și a ondulațiilor vocale. Cântarea este artă. Pe-atunci erau monahi foarte tineri, copii care aveau o dragoste nemărginită față de cântare. Nu exista să nu știi tu o Slavă sau Ușile pocăinței. Se cânta la două strane. Polieleul se cânta în mijlocul bisericii, cu tot soborul. Ieșeau preoții cu icoana în față. Ieșeau și diaconii cu două chivote pe umeri și cădeau biserica, era ca o podoabă îngerească.

maicile petru vodaPăi nu vedeți și sistemul acesta cât de perfid este, cât de evoluat, încât încearcă să-ți prindă și gândul, iar dacă îți atinge gândirea aici este și partea sufletească și-apoi când a reușit să intre satana pe firul acesta apăi să vedeți că nu este deloc ușor. În reeducarea de la Pitești și în general în sistemul comunist de detenție unde era atacul cel mai mare? În spirit. Trupul îl torturau și îl făceau una cu pământul, dar miza lor era sufletul. Acum sunt alte metode; dacă vrei un servici sau ceva te condiționează prin diverse lucruri: să te înscrii în cutare organizație sau lojă masonică. În lupta asta anticreștină de veacuri s-a urmărit întotdeauna lepădarea de Hristos.

În Vechiul Testament îl avem pe Aaron care purta stele pe umeri și aceasta a rămas ca o consemnare a nevoinței în istoria poporului evreu. Mă gândesc că și steaua bolșevică tot de acolo se trage, ca un simbol care a fost preluat și pus pe frunte. Probabil și cip-urile astea, dacă o să îngăduie Dumnezeu să vină peste noi, tot pe frunte se vor pune. Este destul de important pentru că aceasta va fi ca o mucenicie mai directă. Cred că numai mucenicia ne mai mântuiește, o ocazie mai fericită decât aceasta nici nu cred că există. Oasele noastre vor grăi. Chiar dacă vor fi aruncate pe undeva, acolo unde vor fi, vor lucra dacă au fost sălaș al Duhului Sfânt.

Trebuie să păstrăm mintea limpede. Să nu ne intereseze dacă vom trăi bine sau rău, mult sau puțin, dacă vom dormi pe canapea sau pe o cioată, dacă vom sta în căldură sau frig. Sunt grele aceste vremuri pentru că și ispitele au devenit atât de subțiri, încât aproape că ating sufletul. Creștinii de altfel au aceeași șansă și mod de mântuire ca dintotdeauna, doar că în plus sunt și încercările acestea moderne și ascuțite ale supratehnicii. Altădată forța răului era legată de rugăciunea marilor trăitori, acum însă această forță este mult mai slobodă. Lipsa de rugăciune face ca sufletul nostru să se umple de răutate[1].

[1] Cuvânt adresat maicilor din mănăstirea Paltin Petru-Vodă, 2011.

(Continuare în Revista Atitudini Nr. 69)



Profesorul Academician Radu Ciuceanu: AM GĂSIT O ROMÂNIE PREFĂCUTĂ


Ce Românie ați găsit când ați ieșit din pușcărie?

Mi-a fost aproape imposibil să mă adaptez. Am găsit o Românie prefăcută. Într-un fel se vorbea în familie, într-un fel se vorbea la serviciu, în alt fel la ședințele de partid și într-un fel găseai și presa care era complet schimbată. În Facultăți mai rămăseseră și câțiva profesori buni, care mai șopteau, mai spuneau câte ceva și ici și colo. Nu aveam ce mânca și m-a trimis fratele meu să mă angajez la un arhitect, director general al unui complex de clădiri care m-a ajutat mult. Au fost și oameni de calitate.

Cum vedeți România până și după momentul decembrie ’89?

Nu mi-am pus niciodată întrebarea asta, dar mă obligați[1] acum să fac o analiză de valoare și pe diferite planuri: pe plan economic am înregistrat o catastrofă, privatizările au fost făcute rând pe rând de o manieră revoltătoare, care depășește chiar și pe cei care ar fi dorit să ne prăbușim. Cu timpul, istoricii vor avea material de studiu pentru doctorate, să o ia crescendo până ajung la marile instituții și departamente ca să afle cum a fost.

Pe plan moral, s-a schimbat traiectoria. Pe plan spiritual, Biserica a avut un rol covârșitor în acea epocă: aproape 2000 de preoți arestați, o parte executați, preoți, mitropoliți, Patriarhul asasinat, Nicodim Munteanu. De Bobotează i-au luat cojocul de pe dânsul în timp ce afară erau -15º. Biserica a micșorat distanța dintre pământ și cer. A dat sfinți, a dat mărturisitori, a dat mărturii care vor obliga căpeteniile Bisericii noastre să le recunoască sfințenia, dăruirea și martirajul. Și noi am suferit și am scris, dar nu am avut această vocație către înălțime, a fost o suferință a noastră, fizică, ei însă nu, ei au dăruit-o, au pus-o la picioarele crucii, iar noi am beneficiat acolo de Ioan de la Vladimirești și de Adrian Făgețeanu. Au fost mulți preoți de înaltă ținută, zeci. Au fost coloana vertebrală a rezistenței noastre. Ei au fost Biserica, ce n-a șovăit să tacă atunci când a trebuit să vorbească, și invers. Mi-aduc aminte, a picat la noi un căpitan de Securitate, nu a stat mult, vreo două săptămâni și ne povestea că cele mai grele anchete erau cu preoții noștri și cu cei greco-catolici. Unii erau tăcuți, iar alții spuneau, dar nu era nimic adevărat.

Pe planul comunicării, era obturat, chiar inexistent. Era ca un pod pe care trebuia să te ferești să nu treci cu ceva care ar putea să dărâme, să nu cumva să ajungă ca interpretat ceea ce ai spus. Am un coleg care nu mai e în viață, mă refer la profesorul Vasile Bălănuț, Dumnezeu să-l odihnească,  care s-a dus din greșeală într-o zi la cineva în casă și când a intrat a auzit un cântec care i-a plăcut și a stat să-l asculte: „Plânge printre ramuri luna…”. Ulterior au fost arestați unii care erau și ei în acel moment în acea casă și s-a găsit unul la anchetă să zică că a fost în ultima cameră și un student care a ascultat acel cântec, iar pentru asta i-au dat 12 ani. 

radu ciuceanu interviu„PRIN CREDINȚĂ TREBUIE SĂ TE PURIFICI, SĂ FACI FAȚĂ VIEȚII”

Despre Părintele Justin Pârvu ce ne puteți spune, l-ați cunoscut personal?

Justin al nostru este un aventurier. Eu cred că omul ăsta a făcut un legământ încă de când eram împreună la Gherla: „Dacă scap de-aici, Doamne, fac o biserică pentru Tine!”. Eu așa cred. A avut și el destule. Ăhă, câte garduri a trebuit să sară până a reușit! Se duce la judecată fără nimic în spate pentru că tot ce a făcut el poartă în inima lui. Bravo lui! Eu, personal, vă spun sincer, după atâtea momente în care mi s-a dat voie să trăiesc mai departe, eu nu am făcut ce a făcut el. Am impresia că avem condici diferite. Am impresia că în condica lui s-a scris cu penița înmuiată în aur, în a mea, dacă scrie cu cerneală e bine, să nu fie numai cu creion simplu, că acesta se șterge. Este vorba aici de o operă întreagă de propovăduire, nu doar de a scoate un ban și a-l da la mănăstire. A fost un sufletist.

Credeți că noua generație are șanse să își revină? Există vreo șansă de resuscitare a societății românești?

Aș merge tot așa pe o figură de stil. În măsura în care un termometru îți arată la o temperatură scăzută că poți îngheța daca nu ai veșmântul potrivit, în aceeași măsură tineretul nostru nu își cunoaște limita rezistenței. Ceea ce mă îngrijorează este că au dispărut profeții, au dispărut părinții spirituali. Nu mai e un Ghiță Calciu care să îi adune pe tineri. Nu poți vorbi împotriva cuiva decât dacă știi că acela poartă în el aripa neagră a diavolului. M-am dus la Teologie invitat de câteva ori. Nu erau mai mult de 30-40 de studenți, deși îi chemase decanul. Nu au venit, nu-i interesează. Ne-am laicizat și asta este foarte grav. La Teologie, astăzi se învață numai teoria, dar nu se învață credința și cum poți prin credință să te purifici, să faci față vieții.

Experiența închisorii v-a apropiat mai mult de Dumnezeu?

Eu am fost alpinist, cunoșteam munții foarte bine. Când urma să urc un munte trebuia să fiu îmbrăcat potrivit pentru pădurea, zona și înălțimea respectivă. Așa spun eu, ca viața în credință este o probă de virtuozitate și ea presupune să ai toate simțurile egale și puse în priză. Nu poți fi un ortodox bun daca nu știi nimic despre celelalte confesiuni. Nu poți fi un creștin bun dacă nu faci o incursiune în istoria Bisericii până la izvoarele acesteia. Viața noastră creștină este o viață grea. Te ajută Cerul, dar tu trebuie să te zbați, să desparți răul de bine, lumina de întuneric, și asta este foarte, foarte greu. Trebuie să poți să depui jertfa de sânge, cum spune evanghelistul, adică suferința. Suferința nu este o țintă sau o dorință, este o cale nemijlocită pentru a ajunge la starea de trăire, și apoi de sfințenie, care e sus de tot. Nu poți să te înalți decât dacă ai „băut” vreodată o gură de aer curat, pentru că nu poți ști pentru ce te înalți și unde vrei să ajungi. Restul este fandoseală, ipocrizie.

[1] Radu Ciuceanu a fost și deputat în Parlamentul României, între anii 1990-1992 și 2000-2004.

(Fragment din Revista Atitudini Nr. 67)



Doamna Zoe Rădulescu: „Forța rugăciunii este absolut de neimaginat”


Mărturii din Gulagul comunist

Doamna Zoe Rădulescu, ce părere aveți despre fenomenul Pitești?

Dacă stai să analizezi fenomenul Pitești, nu a fost făcut după ureche: „Hai să batem!”. Acolo a fost bătaie științific aplicată până la limita la care poate suporta omul, cu desființarea psihică a omului astfel încât omul să nu mai aibă niciun fel de respect față de el, să nu se mai iubească, să nu se respecte. Dimpotrivă! Când ai creat un astfel de om, prin teroare, l-ai terminat. Și totuși oamenii ăștia au găsit resurse în ei și între ei și s-au ajutat pentru că îmi povestea dl. Cușa că el a ajuns la Gherla și aici s-a întâlnit cu Dumitru Bacu, cel care a scris despre Pitești. Și îi spunea: „Nu vorbi cu mine că eu sunt student de la Pitești”. Era ca un animal hăituit care se chircea tot într-un colț și spunea: „Nu vorbiți cu mine”, de frică să nu fie obligat după aceea să toarne ce îi spun colegii de cameră. Și ăsta care crescuse cu el, dormiseră în același pat, făcuseră liceul împreună la Bazargic, era înnebunit. Nu înțelegea ce s-a întâmplat cu prietenul lui. Și încet-încet, cu răbdare, cu dragoste, cu rugăciune, ăsta și-a deschis sufletul și și-a revenit.

Dar destul de greu. Mai toți rămâneau cu trauma aceasta și nu mai vorbeau mulți ani de zile decât în șoaptă sau nu vorbeau deloc.

Da. Mi-amintesc că se citea la Europa liberă de un Paște din anii ’80 și ceva din cartea Patimile după Paști, a lui Eugen Goma. Și în vinerea Paștilor din anul acela au citit episodul în care au fost împărtășiți cu rahat și spovediți cu urină și duminică după prânz, în ziua de Paște, a venit Gogu la noi să-i ureze „La mulți ani” bunicii, că trăia bunica. Și când a plecat, l-am întrebat: „Gogule, așa a fost la Pitești?”. Și s-a făcut cum e haina dumneavoastră, negru la față, s-a întors și din profil mi-a răspuns: „Mai rău!”. Și nu a mai avut forță să vorbească mai mult.

În zilele noastre se vorbește foarte mult de probleme psihologice, de depresii întâlnite mai ales la cei care au avut o copilărie traumatizată. Pe dumneavoastră, totuși, experiențele acestea v-au călit și v-au întărit mai mult. Ce credeți că se poate face ca să nu ai în viața ta repercursiuni de genul acesta?

Din ce îmi amintesc eu și din cât am cunoscut-o, acum târziu, pe Aspazia Oțel, ele acolo au trăit în rugăciune permanentă, rugăciune care vrând-nevrând se răsfrângea și asupra mea.

Deci, rugăciunea întărește într-un necaz…

Categoric. Aspazia Oțel îmi povestea trei lucruri pe care, dacă le asculți, oricât de ateu ai fi, nu poți să spui că nu există Dumnezeu. Eu m-am îmbolnăvit acolo, pentru că nu aveam scutece. Iarna m-au adus de la Constanța într-o dubă de fier, cu mama. Să fi avut 10 zile și m-am îmbolnăvit foarte tare. Și îmi povestea Aspazia Oțel că se uitau la mine și vedeau cum se scurgea viața din mine. Și atunci mama s-a dus la Aspazia și i-a zis: „Pazi, vreau s-o botez. Nu vreau să moară nebotezată. Măcar atât să facem pentru copilul acesta”. Și au încropit botezul acela despre care știți. Nu am avut scutece, nu am avut medicamente, dar pe zi ce trecea după botez, căpătam viață.

zoe raduleanu fotografie familieDeci, așa cum a fost botezul acela, el a lucrat.

Da. M-au încredințat lui Dumnezeu. Apoi, au venit într-un control la ele în celulă. Erau 24 de paturi și le-au răvășit tot: saltele, paiele din ele. Ce era acolo!… Nor de praf și de paie tocate… Știți cum sunt paturile de fier: au picioarele într-un unghi care e gol pe interior. Acolo, ele aveau improvizată o candelă care ardea și n-au văzut-o. Nu au văzut-o. Dar nici candela nu s-a stins și nu s-a răsturnat în toată nebunia aceea pe care au creat-o. După aceea, s-a îmbolnăvit soția lui Codreanu, Lilica. Și era pe moarte și Pazi a zis: „Haideți să-i facem rugăciunea neîntreruptă de 40 de zile”. Și fiecare avea rândul ei și spunea partea ei de rugăciune, 5-10 minute, cât puteau, că nu aveau cum să stea mult pentru că adormeau. Erau foarte obosite. Și spre sfârșitul celor 40 de zile, era o fată mai tânără care era la rând și spunea rugăciunea lângă Lilica, care până atunci era ca moartă: nu vorbea, nu voia nimic, nu bea, nu mânca, doar respira. Și fata aceea, spunând rugăciunea, a început să ațipească și povestește Aspazia că s-au trezit toate într-un răcnet al Lilicăi Codreanu, ce nu și l-ar fi putut imagina. Deci, femeia aceea care nu era în stare să scoată o șoaptă, a răcnit: „Rugăciunea mea!”. Și s-a trezit fata și a continuat rugăciunea, iar Lilica  a trăit până în ’94-’95. Forța rugăciunii este absolut de neimaginat. Continue Reading »