Posts Tagged 'pr. ioan iovan'


IDEALURI MONAHALE FRÂNTE DE REGIMUL COMUNIST. POVESTEA SURORILOR BAZILIAN DE LA MĂNĂSTIREA VLADIMIREȘTI


vladimiresti

RĂPITE NOAPTEA DIN MĂNĂSTIRE DE CĂTRE ORGANELE DE SECURITATE

Doamna Elena, v-am ruga să ne povestiți câte ceva din perioada de persecuție comunistă, când ați fost alungată din mănăstirea Vladimirești, la ordinele Securității. Dumneavoastră ați fost călugărită?

Da… N-am apucat să fiu maică, am fost doar soră de mănăstire, dar am fost judecată ca maică. Ne îmbrăcau rasoforă[1] la 3 ani de la intrarea în mănăstire, dar deja era arestată toată conducerea. Pe la jumătatea lui februarie în ’56, ne-au scos noaptea din mănăstire, pământul era înghețat. Pe atunci eram tinere și mai și râdeam. Ziceam: ,,Cum îngheață, cum ne-nhață” și într-adevăr, în februarie ’56, noaptea când a înghețat, au venit ei cu camioanele și ne-au spus să ne luăm ce vrem că ne duc acasă. Dar ne-au dus pe un șantier, iar noi în mașină  – erau camioane cu prelată  – cântam  Cu noi este Dumnezeu și De frica voastră nu ne vom teme. Când ajungeam prin vreun sat, ne ziceau să tăcem din gură că sculăm lumea. Ne-au dus pe un șantier și acolo ne-au triat. Era o vineri și care a vrut să mănânce, i s-a dat o cafea cu pâine. Știu că n-am mâncat. Și majoritatea erau moldovence și în a doua noapte le-au dus cu camionul acasă în sat. Iar pe noi, care eram mai de departe, ne-au dus a doua noapte în gară la Brăila, ne-au dat foi de drum ca să ne prezentăm la Miliție. Și vine o femeie și zice: ,,Da’ ce faceți, maicilor, acuma noaptea?”. Dar una dintre noi zice: ,,Ne-a trimis Statul la propovăduit”. Și așa am ajuns fiecare acasă.

Sora mea era bolnavă. În noaptea în care au arestat conducerea, ea era de rând la bucătărie și atunci nu erau condițiile de acum. Fiind obosită, a dormit și nu s-a trezit. Celelalte când au auzit că e gălăgie, s-au dus în incinta mănăstirii și ea a rămas singură. Și un nenorocit cu arma întinsă la ea, i-a zis când s-a trezit: ,,Nu mișca că trag!”. Și așa s-a speriat că în noaptea aia a leșinat de vreo trei ori. Și toată viața a suferit. Când am ajuns acasă și am dus-o la un doctor, mi-a zis că întreg organismul ei este dezechilibrat. A rămas pe la maicile cu care era în chilie, că n-a putut să vină atunci acasă. 

Și nu v-au mai lăsat să intrați în mănăstire?

Nu, m-au și intentat proces. Deja la un an, în februarie, am avut proces. Primul căpitan care mi-a făcut procesul verbal – pe atunci nu erau nici ei așa de vizați – și-a pus deodată pixul pe masă și zice: ,,Dumnezeu și Maica Domnului să mă ierte, că n-am făcut niciodată acte din astea”. Era dintr-o comună de-a maicii noastre. Și zice: ,,Și eu am vrut să mă fac călugăr și am ajuns în Miliție”. Și ne-a făcut actele și am avut proces în februarie. M-au condamnat la un an de zile. Eu le tot spuneam: „Nu știu de ce mă condamnați că, în definitiv, eu n-am uniformă. Sunt soră îmbrăcată”. Zice: ,,Să chemăm pe cineva de pe stradă să vedem ce zice?”. ,,Dar dumneavoastră judecați după ce zice lumea de pe stradă?”. S-au adunat acolo mulți ofițeri și fiecare zicea câte ceva. La un moment dat a venit una, cu gălăgie, dar tot de-a lor care se dădea drept preoteasă și zice: ,,Soțul meu și-a dat demisia, ca să nu mai înșele lumea”. Pe urmă a plecat. Ei mi-au zis: ,,Uite ce exemplu!”. Zic: ,,Pe mine nu mă interesează ce fac alții”. Ei mi-au spus: ,,Să știi că dacă nu te dezbraci, te dezbrăcăm noi”. „Dacă vă stă în caracter și e elegant, dezbrăcați-mă!”. ,,Nu, venim seara când te culci”. ,,Eu nu mă dezbrac niciodată”, am zis eu. Și a venit comandantul și când i-au spus, s-a întors cu spatele și l-a pufnit râsul.

vladimirestiCâți ani ați stat în mănăstire până să vă aresteze?

Aproape patru ani. Dar după arestarea conducerii mănăstirii din 1955, când au fost ridicați Pr Ioan Iovan, Maica stareță Veronica și Maica Mihaela, ne tot trimiteau preoți și călugări supuși Securității, ca să ne convingă să plecăm de bunăvoie. Și la al doilea comitet spiritual s-a făcut un memoriu în care am iscălit toate că nu plecăm cu prețul vieții, și că cerem să ne aducă conducerea înapoi pentru că e nevinovată. Atunci eram naive.

Și cum ați intrat în mănăstire?

Când aveam 17 ani, mă spovedeam la Părintele Vasile Coman, care ulterior a ajuns episcop. A fost primul meu duhovnic. Și așa m-au impresionat întrebările lui, că am început să-mi cumpăr icoane, am început să-mi cumpăr candelă. Și părintele ăsta avea o voce extraordinară. În anul următor, a venit tot în Postul Paștelui și a anunțat în biserică că se face pelerinaj la Mănăstirea Sâmbăta, unde era Părintele Arsenie Boca. M-aș fi dus și eu, dar nu aveam bani.

Când ați ajuns prima oară la Sâmbăta? Continue Reading »



PĂRINTELE IOAN IOVAN – MĂRTURISITORUL DE FOC AL IUBIRII LUI HRISTOS


viataMotto: „Ca să fii puternic, trebuie să-L ai pe Dumnezeu alături mereu. În închisoare, mă gândeam în fiecare zi că Dumnezeu închide cheia celulei, nu gardianul. Oriunde te poți mântui”.

VIAȚA PĂRINTELUI IOAN IOVAN DE LA RECEA

„SUFERINȚA MEA N-A FOST O SUFERINȚĂ, A FOST TOT UN DAR!”.

„Eu nu înțeleg o preoție ruptă de popor. Vă spun aceasta ca să învățați că, dacă stăruiești și ai răbdare și reziști cu caracterul, cu conștiința să nu te întinezi, să nu te pătezi, să nu te faci vânzător de suflet și de oameni, atunci tot răzbești, cu ajutorul lui Dumnezeu și – Doamne! – scumpă este mulțumirea sufletească! Nu este o mai mare veselie decât conștiința curată, care nu te acuză!”, mărturisea părintele Ioan Iovan, cel de-al optulea copil al preotului Gavril Iovan și al prezbiterei Maria, venit pe lume la 26 iunie 1922, în satul Husasău de Criș din județul Bihor. Silviu, pe numele de botez, avea să moștenească curajul și credința mamei care își asumase cu hotărâre nașterea mezinului familiei în ciuda sănătății ei precare și a părerii circumspecte a medicilor care nu îi dădeau șanse de supraviețuire, precum și dăruirea slujitoare până la uitarea desăvârșită de sine a tatălui său, preotul Gavril.

Pentru darul vieții, părintele Ioan Iovan va mulțumi Creatorului său prin darul suferinței, de aceea adeseori, după izbăvirea din chinurile cumplite ale închisorilor comuniste, va repeta: „Suferința mea n-a fost o suferință, a fost tot un dar!”. Într-un interviu realizat de George Arion în anul 1999, întâlnim o autobiografie pe care părintele Ioan Iovan și-o face concis și cuprinzător după cum îi era și felul de a privi lumea: „Sunt de origine bihorean, născut în 26 iunie 1922, din părinții: preot Gavril și prezbitera Maria. Studiile primare le-am făcut în satul natal, iar cele medii la liceul Emanoil Gojdu din Oradea, ultimele două clase sub ocupație maghiară, la liceul Sfântul Ladislau, secția română, cu profesori maghiari. Apoi am urmat Teologia la Cluj, în paralel și Dreptul, timp de trei ani. După ce mi-am luat licența în Teologie, la Sibiu, am frecventat doi ani Seminarul pedagogic universitar, religie ortodoxă, fiind repartizat, după absolvire, profesor la liceul Gheorghe Barițiu din Cluj. Admis la doctorat în 1947, la București, timp de doi ani am studiat sub îndrumarea părintelui Stăniloae, susținându-mi și câteva lucrări. Cunoscând viața monahală în Mănăstirea Sâmbăta, în 1947 am renunțat la învățământ și am plecat la Mănăstirea Vladimirești, lângă Tecuci. În 26 mai 1948, am fost hirotonisit diacon de P.S. Nicolae Popovici – un episcop martir – în 27 noiembrie 1949, tuns în monahism, primind numele de Ioan, iar în decembrie 1949, hirotonisit ieromonah pe seama Mănăstirii Vladimirești”.

vladimirestiPREOT LA MĂNĂSTIREA VLADIMIREȘTI

„Aș vrea să știți că unii au avut dreptate când au zis că am fost și un pic mândru. Recunosc. Atunci era o ocazie să-L preamăresc pe Dumnezeu, să înfrunt ateii”.

Ctitorită în 1939, mănăstirea Tudor Vladimirescu din județul Galați va aduna în jurul ei mii de credincioși, unii dintre ei atrași de „fantasmagoria maicii Veronica” (cf. Prof,. Dr. Ilie Moldovan), alții de lucrarea misionară plină de însuflețire a părintelui Ioan Iovan. Impresionanta mișcare de mase care se concentra în jurul mănăstirii Vladimirești – la un hram se estimase un număr de 30.000 de pelerini – nu putea să treacă neobservată de către Securitatea comunistă. În ceea ce privește efuziunea populară din acea vreme, părintele Ioan își amintește de îngrijorarea autorităților constrânse să ia măsuri împotriva fenomenului care amenința să devină incontrolabil: „Știți ce ziceau ei? «Ce ne facem, măi, cu Vladimireștiul, că scârțâie osiile trenurilor de câtă lume merge acolo». Numărul biletelor ce se vindeau în halta Tudor Vladimirescu era de patru ori mai mare decât al celor vândute în Gara de Nord”.

Părintele Ioan era neobosit în a îndruma, în a alina durerile celor care îl căutau, dar îndeosebi dezlega de păcate și împărtășea. Referitor la această etapă din viața sa, peste ani avea să mărturisească: „Aș vrea să știți că unii au avut dreptate când au zis că am fost și un pic mândru. Recunosc. Atunci era o ocazie să-L preamăresc pe Dumnezeu, să înfrunt ateii. Asta era în capul meu. Nu mă consideram un trimis. Am avut ocazia și sincer vă spun, doream să mor pentru Hristos”.

maica veronicaAlături de maica Veronica Gurău, maica Mihaela Iordache și alte monahii de la Vladimirești, „am creat o atmosferă națională și potrivnică comunismului”, evocă părintele Ioan. „Pe unii dintre cei considerați «elemente legionare» i-am ajutat cu bani, iar altora le-am procurat buletine de identitate, medicamente, încălțăminte. Prin predicile pe care le țineam, îmi exprimam dușmănia împotriva comunismului și sub această formă atacam regimul democrat din țară”.

În luna mai a anului 1954, Patriarhul Justinian îi interzice părintelui Ioan să mai slujească la Vladimirești, chemându-l să liturghisească la Catedrala Patriarhală. Refuzul părintelui Ioan de a se supune Patriarhului va atrage după sine caterisirea și excluderea din monahism pe data de 27 ianuarie 1955. Într-un Memoriu adresat Sfântului Sinod al BOR, părintele Ioan expunea amănunțit motivele pentru care alesese să nu părăsească Vladimireștiul și nici slujirea: „În vară, P.S. nostru Antim (n. ed. Anghelescu – al Buzăului) la îndemnul I.P.S. V-stre și din inițiativă proprie, a căutat personal, prin subalterni și prin preoții agenți, să mă determine să plec din Mănăstire, fie la București, fie în concediu medical, motivând că nu este bine să înfrunt pe Patriarh, că zicea: «are și dânsul motive care îl silesc». Aș fi vrut să ascult, dar nu mă lăsa inima, nu mă lăsa soborul și mai ales conștiința de preot hirotonit pe seama Altarului de aici, știind că decizia de plecare nu emană de la Duhul Sfânt. Mai pe urmă, a venit după mine, cu asentimentul I.P.S. și al P.S. nostru Antim, P.S. Episcop Valerian de la Oradea, care într-un moment de sinceritate, a dezlegat problema și a aruncat masca de pe originea Deciziei, recunoscând public că decizia de plecare, nu este de la Duhul Sfânt, ci din «rațiuni de stat». Această mărturisire făcută de un membru activ al sinodului, m-a liniștit atât pe mine cât și soborul și ne-am încredințat că nesatisfăcând o decizie dată de: «interese superioare bisericești» și străine de toate acestea, nu călcăm nici votul sfintei ascultări și nu înfruntăm nici pe Patriarh”.

arestareARESTAREA ȘI CONDAMNAREA LA TEMNIȚĂ

„Eram hotărât să-mi văd de mântuirea sufletului, conștient că din zi în zi mi se scurtează firul vieții”.

În noaptea de 30 martie a anului 1955, Securitatea din Galați va descinde la Vladimirești ca să rețină pentru anchetă pe părintele Ioan Iovan, maica Veronica și pe maica Mihaela Iordache. După Paști, va fi transferat la București pentru continuarea interogatoriilor. Lunile grele de anchetă le va petrece într-o stare continuă de interiorizare și de retragere în rugăciune:  „Slăbit după o anchetă grea – cei de la Interne făceau exces de zel – eram hotărât să-mi văd de mântuirea sufletului, conștient că din zi în zi mi se scurtează firul vieții”. Într-o notă scrisă de un informator la data de 17 iunie 1955, se menționează: „Discuțiile cu preotul Iovan Silviu Corneliu sunt foarte anevoioase, din cauză că e foarte tăcut și se ocupă toată ziua, de dimineața de la deșteptare și până la stingere, numai de rugăciuni. Pot să discut cu el numai seara, după ce luăm masa de seară și numai în cazul când și-a terminat rugăciunile”. În lupta de rezistență față de planul diabolic de exterminare bine ticluit de Securitate, părintele Ioan se va înarma mereu cu pavăza credinței de nezdruncinat în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Nu se va sfii să facă semnul Sfintei Cruci cu apă pe pereții celulei în care era închis, stârnind indignarea generalului Alexandru Drăghici de la Ministerul de Interne care, la un control, îl întreabă: „Ce anume v-a făcut să îndobitociți lumea la mănăstire?”. Răspunsul a venit la fel de răspicat ca și întrebarea: „Aș vrea să vă îndobitocesc și pe dumneavoastră, domnule general, cu intenția nobilă de a vă apropia de Dumnezeu, așa cum am făcut-o la mănăstire cu oamenii credincioși”. Continue Reading »



PĂRINTELE IOAN IOVAN DESPRE PUTEREA SFINTEI ÎMPĂRTĂȘANII


CELE SFINTE NU SE SPURCĂ

„Cursul mântuirii noastre merge îndrumat direct de Duhul Sfânt, prin Sfânta Biserică. Aceasta înseamnă că Liturghia își are rostul ei. E un circuit dumnezeiesc de la întemeierea ei de către Hristos și se continuă până la sfârșitul veacurilor. Cineva spunea că ultima Liturghie va însemna ultima viață pe pământ. Desigur, străduința mea personală este să vă fac să iubiți Liturghia mai mult decât orice, dar asta este cu două tâlcuri: întâi că, dacă reușiți să iubiți Liturghia, înseamnă că-L iubiți pe Dumnezeu și nu vă puteți lipsi de El și neputându-vă lipsi, îi simțiți efectul, deci ați ajuns la acel punct de iluminare de după asceză, în trăirea aceasta mistică. Acestea sunt valabile nu numai la maici și călugări, ci și la creștini. Împărtășania, această sfințenie printre Sfintele Taine, nu este dată numai pentru călugări, nici Liturghia nu-i numai pentru ei, ci pentru tot creștinul și bunul Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după cum a trăit credința creștină; nu haina aceasta ne mântuie, nu faptul că ești încadrat într-un sobor automat te ia și te plasează în rai, ci trăirea sufletească și atașamentul de Dumnezeu.

Toată mănăstirea asta nu este a noastră. Este a lui Dumnezeu. Ce se face la mănăstire este pentru Dumnezeu, spre slava Lui. Vor veni alții după noi și se vor închina la lucrul nostru, dacă am făcut ceva bun. Râvna casei Domnului trebuie să vă mântuie. Încercați să vă nașteți din nou, că Mântuitorul ne-a dat exemplu pe Nicodim. Să nu ziceți că la vârsta asta eu, bătrân, pot să mă mai întorc în pântecele mamei mele? Nu ziceți lucrul acesta, s-a referit la întoarcerea din păgânătate, la adevăr, la Hristos”.

În celula în care era închis părintele Ioan, adeseori șoaptele rugăciunii încălzeau inimile înghețate de întristare ale deținuților. Unul dintre ei, Nicolae Dima își amintește: „Treceau zilele repede în fortăreața Jilavei. Dimineața începea cu o rugăciune în surdină condusă de părintele Iovan, căruia domnul Blăgoianu îi dădea replica din pat. Duminica se făcea o adevărată slujbă care dura până aproape de prânz. Apoi părintele spovedea și împărtășea, uneori dând și canoane în funcție de greșeli. Nu știu prin ce împrejurare reușise să păstreze o cruce de argint, din cele folosite în biserică. Mai avea o sticlă de vin tonic primită în mod neașteptat de la cabinetul medical, și cu ea împărtășea deținuții”.

Îndurerat de soarta românilor de la Gherla, neîmpărtășiți cu zecile de ani în lunga lor detenție prin lagărele sovietice, părintele Ioan le trimite o punguliță cu Sfintele Taine care este reperată în urma unei percheziții, ajungând în mâinile gardianului. Chemat să se explice, părintele Ioan mărturisește fără ocolișuri că punga cu Sfintele Taine îi aparține. Peste ani, avea să recunoască: „Am văzut în acest gest puterea Sfintei Împărtășanii care m-a păzit. Poporul nostru spune: «Cele sfinte nu se spurcă»”.

TĂMĂDUIT PRIN SFINTELE TAINE

În infernul de la Aiud, părintele Ioan este răpus de boală și vindecat în chip minunat după un vis providențial: „M-am îmbolnăvit de dizenterie și ieșeam mereu la tinetă cu dureri îngrozitoare. Era o atmosferă de iad, o senzație permanentă de sufocare, plus veștile îngrozitoare despre moartea colegilor. Cu toate acestea, nu am întrerupt în nicio zi Sfânta Liturghie. Devenisem conștient că într-o zi voi muri. Dar dorința de a împărtăși, de a fi duhovnicește, haric, alături de colegii în suferință, îmi dădea o anume putere. Acolo, printre noi, domnea cu adevărat spiritul de colegialitate, de dăruire, toți suportam același chin, aceeași suferință. După ce am făcut cu mare greutate Liturghia și am terminat, la Prefacere, când colegii au început să cânte «Cuvine-se cu adevărat», Axionul, am căzut, m-am prăbușit la pământ. Colegii m-au spălat cu apa puțină pe care o mai aveau și, când m-am trezit, le-am spus: «Veniți repede să vă împărtășesc, fiindcă nu știu dacă voi mai trăi». Cu ajutorul lui Dumnezeu, la acea Liturghie am reușit să-i împărtășesc și, sleit de puteri, am rugat să mi se permită să mă întind pe un pat din unghiul mort al celulei. Am ațipit pe loc și am avut un vis ca o viziune. Mă găseam într-un amfiteatru în aer liber, cu tot soborul meu, îmbrăcat în costum monahal. La un moment dat, o voce a anunțat că vom vedea un model de mamă preoteasă. Aruncându-mi privirea spre scenă, am văzut-o pe mama. După ce a făcut câțiva pași, a apărut deasupra ei Maica Domnului cu Pruncul Iisus în brațe. Pruncul și Maica ne priveau vii, cu atâta strălucire în priviri, încât am rămas cu ochii pironiți asupra mamei. Încet, mama a pășit spre cabina sufleorului. Era o preotească modestă de la țară, aveam impresia că mă întreabă: «Ce caut eu aici?». Mă privea cu duioșie în mijlocul soborului, iar noi nu conteneam a adora pe pruncul Iisus în brațele Maicii Sale. Mama nu s-a întors cu fața de la noi, ci s-a retras spre culise, cu spatele. Mântuitorul și Maica Lui tot timpul radiau cu harul spre noi, cei din amfiteatru. Când mama a ajuns la culise m-am trezit și am sărit din pat strigând: «Unde este Maica Domnului și Pruncul Iisus?». Colegii au socotit că aiurez. Le-am relatat visul și, spre marea mea fericire, dar și a colegilor, am constatat că m-am trezit vindecat complet. De unde așteptam să fiu scos pe targă, m-am trezit sănătos, din nou salvat de sufletul mamei”.

(Fragmente extrase din Revista Atitudini Nr. 64)