Posts Tagged 'pr. Ilarion Felea'


Pr. Ilarion V. Felea: Binecuvântarea căsătoriei. „Căsătoriile, aşa zis libere, fără lege şi fără binecuvântare nu sunt o întoarcere la natură, ci o decădere de la natura cea bună, o lucrare împotriva naturii”


Ilarion FeleaBinecuvântarea căsătoriei

«Taina aceasta mare este, … în Hristos şi în Biserică»(Ef. 5:32)

Iisus Hristos a înmulţit pâinile şi peştii în pustie, prin semnul sfintei cruci, prin binecuvântare, «… căutând la cer, le-a binecuvântat …» (Mt. 14:19).

Prin rugăciune şi binecuvântare se săvârşesc toate Tainele Bisericii şi se primesc toate darurile lui Dumnezeu. Prin binecuvântare se săvârşeşte sfântul Botez şi se face pecetluirea cu darurile sfântului Mir; prin binecuvântare se dezleagă păcatele în Taina Pocăinţei şi se împlineşte prefacerea darurilor în Sfânta Cuminecătură; prin binecuvântare se sfinţesc preoţii şi se ung bolnavii în Taina sfântului Maslu; prin binecuvântare se consfinţeşte unirea mirilor în Taina Cununiei; prin binecuvântare se încep şi se încheie toate Liturghiile, toate slujbele şi toate rugăciunile noastre.

Tot ce se ia cu binecuvântare e mai bun, mai curat, mai rodnic, mai dulce. Prescura e mai dulce decât orice pâine, pentru că se ia cu binecuvântare; agheasma e mai bună decât orice apă, deoarece se ia cu binecuvântare. Munca făcută cu binecuvântare e mai plăcută, mai rodnică şi mai uşoară; odihna după muncă şi după rugăciune e mai recreatoare, mai dulce.

Nu-i totuna o viaţă cu sau fără binecuvântarea lui Dumnezeu, aşa după cum nu-i totuna o mâncare cu sau fără sare, holdă cu sau fără de ploaie, pământ cu sau fără de soare. Sarea dă gust mâncărurilor, ploaia dă rodnicie şi creştere holdelor, soarele dă viaţă pământului; binecuvântarea harului dă gust, frumuseţe, putere şi dulceaţă morală tuturor faptelor creştinului.

De aceea, e neînţeles de ce unii se feresc de binecuvântare. Se feresc pentru că nu o înţeleg sau pentru că faptele lor sunt rele, precum e scris: «Lumina a venit în lume, iar oamenii au iubit mai mult întunericul, pentru că faptele lor erau rele. Căci tot cel ce face rele, urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu se vădească faptele lui, pentru că sunt rele. Iar cel ce face adevărul, vine la lumină, ca să se vădească faptele sale, pentru că în Dumnezeu sunt lucrate» (In. 3:19-21).

Iată, de pildă, căsătoria. Pe temeiul Evangheliei, Biserica pretinde de la credincioşii ei să-şi întemeieze căminul după rânduială, prin binecuvântare, prin Taina Cununiei; la lumină, în văzul tuturor; nu de dragul ceremoniilor şi al obiceiurilor, care încă sunt frumoase, ci pe temeiul poruncilor Evangheliei Domnului, care obligă pe bărbatul care vrea să aibă soţie la cununie, tot aşa cum obligă la Sfântul Botez pe cel ce vrea să fie creştin, la pocăinţă pe cel ce vrea să se dezlege de păcate şi la Împărtăşanie pe cel ce vrea să trăiască în sfinţenie şi în unire de viaţă cu Hristos Dumnezeu. «Ca pază împotriva desfrânării, fiecare bărbat să-şi aibă soţia lui şi fiecare soţie să-şi aibă bărbatul ei» (1 Cor. 7:1-2). Aceasta e legea şi pe temeiul legii taina cununiei religioase. Continue Reading »



Pr. Ilarion V. Felea: Sinaxar 21 Mai – Sf. Împărați Constantin și Elena


Sf. Împărați Constantin și ElenaSfinții împărați Constantin și Elena

Ca să poată conduce marea împărăție a Romanilor, crudul împărat prigonitor al creștinilor, Dioclețian, a împărțit în două împărăția și domnia. El, împreună cu ginerele său, Galeriu, șia păstrat partea de răsărit, iar în partea de apus, peste Galia (Franța de astăzi), Spania și Britania, a ajuns împărat blândul și bunul Constanțiu Clor. La îndemnul soției sale, Elena, care pe ascuns se creștinase, Constanțiu a oprit în țările lui prigoanele împotriva creștinilor.

După moartea bătrânului Clor, sa ridicat la conducere fiul său Constantin care, primind de la buna sa mamă o creștere cum se cuvine să aibă fiul unei mame creștine, privea spre creștini cu dragoste. Generalul Maxențiu la anul 312 ridicânduse cu o armată puternică împotriva lui, Constantin se gândea cum să se apere și se ruga lui Dumnezeu săl ajute. Atunci sa întâmplat acea minunată vedenie, despre care ne istorisește episcopul Eusebiu, mai târziu prietenul și duhovnicul împăratului: ziua în amiaza mare sa arătat pe cer o cruce luminoasă pe care era scris cu slove din stele: „Prin aceasta vei învinge”. În noaptea următoare Însuși Domnul nostru Iisus Hristos i Sa arătat în vis și la îndemnat săși facă steaguri pentru armată cu semnul Sfintei Cruci. „Nu te teme! Pune și fă semnul acesta și poartăl în fruntea cetelor tale. Nu numai pe Maxențiu vei învinge, ci pe toți vrăjmașii tăi!”…

În urma semnelor de pe cer și din vis, Constantin a îndepărtat vechile steaguri și le-a înlocuit cu steaguri noi, cu semnul Sfintei Cruci. De asemenea, semnul Sfintei Cruci a fost pus și pe coifurile și pavezele soldaților săi. Când au văzut ostașii lui Maxențiu, dintre care mulți în taină erau creștini, semnul patimilor Domnului pe steagurile și pe coifurile armatei lui Constantin, nu au mai putut lupta împotriva lui și astfel creștinii au ieșit biruitori. Atunci Constantin a intrat în Roma și sa încununat împărat al romanilor de peste tot Apusul. În puțină vreme, prin câteva războaie norocoase, a reușit să supună și părțile din Răsărit ale împărăției. Ajungând împărat al tuturor romanilor și al țărilor cuprinse în împărăția lor, Constantin aduce legi noi și face schimbări mari, ținând seama și de sfaturile mamei lui dreptcredincioase. Este de însemnat că împăratul Constantin nu sa creștinat nici după biruința câștigată asupra lui Maxențiu. De la 312 când era păgân și până la 337, adică timp de 25 de ani, el a fost pătruns tot mai mult de lumina și de puterea creștinismului. În acest timp el a ocrotit și a sprijinit creștinismul pentru valoare lui morală și socială.

În anul 312 a dat creștinilor primul decret de libertate. Apoi, la 313 a dat Edictul de la Milan, prin care sa statornicit din nou și pentru totdeauna libertatea de conștiință religioasă pentru creștini. După aproape trei sute de ani de persecuții sângeroase și împotriviri dârze, creștinii primesc libertatea religiei și a cultului lor. Prigoanele încetează, închisorile se deschid, creștinismul învinge. Edictul de la Milan a adus pentru creștini o mare bucurie, o mare ușurare, cea mai mare biruință, prin care se începe veacul de aur al Bisericii. Continue Reading »



Pr. Ilarion V. Felea: Viața Sf. Ilie Iorest si Sava Brancovici, sfinți români


Sinaxar 24 Aprilie

Sfântul Ierarh Ilie Iorest

Sf. Ilie Iorest s-a născut în Ardeal, dintr-o familie de creștini dreptmăritori, buni credincioși. În Sfântul Botez a primit numele Sfântului Proroc Ilie. De copil e trimis în Moldova, la mănăstirea Putna, ctitoria voievodului Ștefan cel Mare, să învețe carte și să-și cultive însușirile cu care l-a înzestrat Dumnezeu. Aici s-a deprins tânărul Ilie cu meșteșugul scrierii frumoase, cu zugrăvitul icoanelor, cu cititul cărților, cu postul, cu rugăciunile și cu privegherile. Aici a intrat în viața călugărească, schimbându-și numele Ilie în cel de Iorest, căutând să-și dăruiască toate puterile slujirii lui Hristos Dumnezeu și încercând să-și potrivească viața cu cea a sfinților pe care-i zugrăvea pe icoane. Astfel călugărul Iorest a ajuns atât de îmbunătățit, încât evlaviosul voievod al Moldovei, Vasile Lupu, îl numea „om preacinstit și întru toate credincios”. Pentru virtuțile lui de călugăr înțelept și îndrăgit de viețile sfinților, Vasile l-a găsit potrivit și l-a ajutat să ajungă mitropolit al Ardealului, în cetatea Bălgradului, sau cum i s-a zis mai târziu – Alba-Iulia, unde a păstorit între anii 1640-1643.

În timpul acela Biserica din Ardeal era greu încercată. Tipografia din Bălgrad nu avea meșter care să-i facă literele și să-i gătească podoabele pentru Evanghelia cu învățătură, începută de mitropolitul Ghenadie. Unii începuseră să cugete că lucrarea aceasta va putea fi continuată numai de iscusitul ieromonah Iorest de la mănăstirea Putna. „Oamenii plănuiseră puțin, dar Dumnezeu rânduise mai mult”.

Biserica Ardealului nu avea trebuință numai de un tipograf, ci mai mult de un păstor. Mitropolitul Ghenadie murise la 3 septembrie 1640 și calvinii socotiseră că acum a sosit momentul să atragă pe români la legea lor, fără Sf. Taine și fără Sf. Liturghie.

Trecuse aproape un veac de când, începuseră calvinii, stăpânii de atunci ai Ardealului, să atragă pe români spre legea lor. Sprijiniți de voievozii Ardealului, mai marii bisericii calvine (superitendenții) au ispitit pe români cu cinstiri și cu averi pe unii, cu școli și cu cărți românești în care strecuraseră învățăturile lor, pe alții, iar pe cei neînduplecați și statornici în credință, prin luarea averii, prigoane și închisoare. Iar mitropolitului Iorest, ca să-l întărească în scaunul vlădicesc, i-au cerut să subscrie următoarelor condiții: să traducă și să tipărească în limba română rugăciunile de seară și dimineață ale calvinilor; să traducă, să tipărească și să cânte la slujbe cântările calvinilor; să învețe tineretul catehismul calvinesc. „Momeala era ispititoare: limba românească la slujbe, în biserică, în școală. Dar viclenia era adâncă. Dulce era pentru urechile românilor îndatorirea de a avea și ei școală în limba românească, dar amară era învățătura ce avea să li se dea în școala aceasta! Dulce era îndatorirea de a tipări cărți de credință pentru Școală și Biserică în limba românească, dar amare erau cuvintele ce aveau să umple foile acestor cărți!”[1].

Grele au fost aceste condiții pe sufletul unui mitropolit al românilor din Ardeal și mai ales pe sufletul lui Ilie Iorest care învățase tainele credinței ortodoxe într-o mănăstire a lui Ștefan cel Mare și într-o țară – Moldova voievodului Vasile Lupu, în care la 1642, prin soborul de la Iași, s-a întărit mărturisirea ortodoxă a mitropolitului Petru Movilă – carte de temelie pentru Biserica Răsăritului, până în ziua de astăzi. Cu mare amărăciune și strigare a inimii, Ilie Iorest le-a subscris cu mâna, dar cu inima, ca mitropolit ortodox român, nu le-a aprobat și nu le-a împlinit niciodată. Continue Reading »