Posts Tagged 'Pr. Constantin Catană'


Pr. Stavrofor Constantin Catană: Vreți să știți cine a fost Eminescu?


Mihai Eminescu

Lăsați-ne să vorbim despre Mihai Eminescu, nu numai la 15 Ianuarie, când se trâmbițează zgomotos înăuntru României și cumva, și în afară, de către unii români, ca reprezentanți diplomatici ai țării noastre! Despre Mihai Eminescu ar trebui să se vorbească în fiecare zi, de către cei tineri și mai puțini tineri, de la elevi de liceu și studenți, la cei cu răspunderi familiale, căci destul a fost portretizat în chip de cadavru, de către cei care și l-au dorit pe Eminescu cadavru, în epoca sa.

Așa că, oricare dintre noi să vorbim despre Eminescu, ca poet național, și că a rămas expresia integrală a sufletului românesc, a cărui mit este unul viu, autentic, de o extraordinară vitalitate, până la dispariția neamului românesc. Căci, niciunul dintre marii poeți cred că nu s-au gândit că-l pot înlocui pe marele Eminescu și de a „jindui să-i demoleze soclu și să se așeze în locul lui”.

Noi, toți, trebuie să vorbim de Eminescu, pentru că avem trebuință mai mult decât altădată, de o redeșteptare de sub orbitoarea putere demonică, ce dă năvală peste noi. Avem nevoie de viziunea lui Eminescu, ca să ne luminăm în fiecare zi, și să ne privim unul pe altul, ca niște frați. Avem nevoie de mitul viu al lui Eminescu și de profunditatea și frumusețea poeziilor lui, în fiecare zi, ca să știm a ne jertfi pentru cei drepți și buni, și ca cei cu sufletul înrăutățit să intre în sublimul adevăr.

Astăzi, în veacul nostru, „primează valorile politic-economice, pofta inimii, pofta ochilor și lăudăroșenia vieții, iar în spatele aparentei „fapte bune” stă afaceristul”. De aceea spun că avem nevoie să vorbim despre Mihai Eminescu, în fiecare zi, fiindcă ne este un model de suferință, de demnitate, care și-a mângâiat sufletul și mintea, în casa de la Ipotești, sub candela icoanei Sfintei Fecioare, trăind încă de mic condiția suferinței.

Deși a fost atent supravegheat mai toată viața lui, băgat în malaxorul aparatului represiv (fiind închis de opt ori), el a avut o statură publică impresionantă, și era perceput drept un cap al conservatorismului, dar și al luptei pentru unitatea națională și „și-a asumat ca pe o profesiune de credință lupta pentru România și a scris vibrant, a scris cu patos, dar și cu rigoare, a scris cu o forță devastatoare în chestiuni arzătoare ale timpului”.

Mihai EminescuIar Maiorescu, notează: „Eminescu s-a făcut simțit de cum a intrat în redacție (la Timpul),  prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică și verb”. „Stăpân pe limba neaoșă” și cu o „neobișnuită căldură sufletească”, Eminescu însuflețea dezbaterea publică și totodată izbea necruțător „iresponsabilitățile factorilor politici, afacerismele, demagogia și logoreea păturii superpuse”.

Poetul gânditor român Eminescu a dus campanii de presă, ca redactor al ziarului Timpul, dedicate chestiunii Basarabiei, și-a criticat Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, fiind intransigent atât față de politica de opresiune țaristă, cât și față de cea a Imperiului Austro-ungar.

Dar situația de la ziar devine critică în 1880, după ce atacă proiectul de program al partidului conservator, lansat de Maiorescu, în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României și sacrifica românii aflați sub puterea Imperiului Austro-ungar.

Așadar, nu astăzi, ci demult, Mihai Eminescu este văzut ca „erou eponim al culturii românești, întemeietor de limbă literară modernă, de doctrină națională modernă”, deci Eminescu are statura unui mit național. Continue Reading »



Moș Gheorghe Lazăr: Candelă de veghe la Văratec


gheorghe lazarPoezie compusă de  Pr. Stavr. Constantin Catană

            Moș Gheorghe cel smerit,

            La Văratec a venit.

            Ca să șadă pe vecie

            Și la toți pildă să fie.

            În viață cât a trăit

            Nimic n-a agonisit

            Ceaslovul și Psaltirea

          Asta i-a fost bogăția.

            De-acasă când a plecat,

            El nimic nu a luat.

            Și-a lăsat tot ce-a avut

            Casa, plugul și dor mult.

            Casa, pentru copii și soție

            Plugul de arat în vie,

            Dorul pentru Dumnezeu

            Ca să nu le fie greu.

           Pe deal, văi și pe coline

            A umblat cu rugăciune,

            Și nu și-a întinat viața

            Nici seara, nici dimineața.

            Chiar și-atunci când bătea vântul,

            El își îndulcea Cuvântul

            Cu rugă la Dumnezeu

            Și cu gând curat mereu. Continue Reading »



MONAHIA TEODOSIA (ZORICA) LAŢCU – poeta temniţelor comuniste


maica teodosia zorica latcude Pr. Stavrofor Constantin Catană, Sf. Mănăstire Văratic

 Ucenică a Părintelui Arsenie Boca. De la tainele poeziei la tainele duhovniciei

Cine a fost monahia Teodosia (Zorica) Laţcu? A fost poeta închisorilor comuniste care, prin poeziile sale cu conţinut religios, a orientat poporul român să se angajeze în orizontul spiritualităţii ortodoxe şi să nu rămână cu dezinteres faţă de valorile credinţei strămoşeşti.

„Monahia Teodosia (Zorica) Laţcu s-a născut în anul 1917 într-o familie de ardeleni refugiaţi în Ungaria în timpul primului Război Mondial. Absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia limbi clasice (greacă şi latină), lucrează, după absolvire, ca preparator universitar la Institutul Român Lingvistic din Bucureşti, unde împreună cu Sextil Puşcariu, participă la editarea Dicţionarului Limbii Române. Publică poezii la revista Gândirea, condusă de Nichifor Crainic, poezii ce au fost adunate în trei volume, tipărite între anii 1944-1949: Insula Albă, Osana Luminii şi Poemele Iubirii.

Poeta a fost unul din sufletele formate şi hrănite duhovniceşte în atmosfera spirituală de la Sfânta Mănăstire Sâmbăta, în jurul Părintelui Arsenie Boca, cel care i-a fost povăţuitor şi un bun îndrumător spre lepădarea de lume, căruia poeta Zorica Laţcu îi dedică ultimul volum de versuri Poemele Iubirii. În 1948, intră în obştea Sfintei Mănăstiri Vladimireşti, primind la călugărie numele de Teodosia.

În 1956 este încarcerată împreună cu alte maici din mănăstire. După ani de detenţie la Miercurea Ciuc şi în alte închisori, este eliberată. Urmează ani de pribegie, timp în care monahia Teodosia scrie poezii şi face importante traduceri din Sfinţii Părinţi: Grigorie de Nyssa, Isaac Sirul şi Sf. Simeon Noul Teolog, ajutându-l pe Părintele Teodor Bodogae. De altfel, monahia Teodosia, a avut o contribuţie semnificativă şi la tălmăcirea primelor volume din Filocalie, editate de Părintele Dumitru Stăniloae”[1].

inchisoare femeiCântând din întunericul temniţei: „Osana Luminii”

În închisoare, ca mulţi alţi mărturisitori, poeta a avut curajul să-L mărturisească pe Hristos, fără să se teamă de vreun for superior al lumii golite de Dumnezeu. Din temniţă, ea a fost alături cu sufletul, de lumea cea îndurerată care suferea din greu din cauza slujitorilor demonici dornici să subjuge un întreg popor.

Monahia Teodosia (Zorica) Laţcu, poeta temniţelor comuniste, nu şi-a pus nădejdea decât în Dumnezeu, cu speranţa că El o va scoate din tenebrele acelea ostile ale unei lumi în care foamea, setea şi umilinţa nu i-au alterat curajul şi nu i-au slăbit nicio clipă talentul literar. Dimpotrivă, responsabilă pentru viaţa sufletului ei de creştină adevărată, şi, mai apoi, convinsă de trăirea specială a voturilor monahale, şi-a răscumpărat vremea prin slujirea lui Hristos Mântuitorul, ştiind foarte bine, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu, după cum spune şi Sf. Iacob (4:4).

La multe din problemele duhovniceşti şi de viaţă curată în Hristos, cititorul se va putea primeni suficient sufleteşte, dacă va citi volumul de poezii Osana Luminii, în care poeta „îşi strânge durerea în inimă ca-n teasc, pe drumul plin de sânge şi noroi, aşteptând clopotul de chemare în cântec de mărire, ca-n veci lumina lumii să nu se stingă, chiar de era grea povara dragostei depline râvnite de durere. Poeta a avut puterea, în marea ei iubire pentru Dumnezeu, să bea paharul amărăciunii pe drumul ei de pribegie sau în lungul zării, şi-n jurul gândului ei să se nască iubirea pentru Hristos, pe căi de taină şi-n adânc de gând cu sânge şi cu lacrimi, biruind astfel amurgul din calvar, ca-n vis măcar s-atingă crinul mândrei primăveri, dar ca nimeni să n-o ştie decât înaltul cer, ca îngerii de lumină să vină şi să rupă grinzile de lemn, ca darurile ei în rai, spre Dumnezeu să se plece, şi cu toţi morţii mărturisitori, din morminte să cânte Osana Luminii acolo, în adânc de taine sfinte, şi să spună iară şi iară:                       „Că nu se mişcă-n veci nimic din loc/                     Nici flacăra de dor, nici gând de foc”.

Şi învăluită cald în Dumnezeu a vrut să fie: „Aproape de ceruri, aproape…”, ca să nu-i atârne haina sufletului, în jarul de pe tărâmul celălalt.

Poeta închisorilor, monahia Teodosia (Zorica) Laţcu, şi-a cântat credinţa-n versuri, ca păsările-n zbor pe ramuri, pentru ca mlădiţa dragostei să crească nu în strânsoarea cărnii, ci în viaţa caldă plină de miresme şi ca toată lumea să fie în credinţa curată pentru Potirul Sfânt al Jertfei, ca spre zeul cel Străin, nimeni şi-n veci să nu s-aplece, şi-n privirile păgâne nimeni să nu intre, şi-n zvonul vechi din Sfintele Cazanii, tot neamul românesc să intre, unde vântul nu urlă de pierzare, iar mâinile curate mai bine se-mpreună pentru părinte, pentru frate, pentru domn, pentru prieten şi duşmanul cu inimă de câine. Iar strigătul poetei către Dumnezeu, prin poeziile sale, e un strigăt cu duh de pocăinţă şi foc, de multă închinare:

                        „Nevrednică, sunt Doamne, milostivirii Tale

                        Şi  Ţi-aş cerşi iertare, dar nu ştiu cum să-Ţi cer;

                        Că Tu pricepi cuvântul din multe osanale

                        Şi tâlcul rugăciunii de lacrimi şi tăceri”.     

Trăind într-o perioadă de persecuţii, de chinuri şi durere, monahia Teodosia reprezintă clasa monastică a celor curaţi cu inima, iubitori de Dumnezeu şi luptători pentru Adevărul de Credinţă, aşa cum şi Radu Gyr în poezia „Imn morţilor”, spune:                       „Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane,/              Morţi sfinţi în lupte şi furtuni,/                       Noi am făcut din voi icoane,/             Şi vă purtăm pe frunţi cununi”.   Continue Reading »