Posts Tagged 'portret'


Radu Gyr – „Apostolul poet al închisorilor româneşti”


 

Când noaptea mă prindea de caraulă,
Însâ
ngerat de-al dorurilor șir,
Iisus venea la mine în celulă,
Adus de mucenicul Radu Gyr[1]

„Dacă Iisus a spus că oricine întoarce pe cineva în numele Lui de pe o cale greşită, Apostol se va numi, oare cum se va numi Radu Gyr care a scos atâtea suflete din disperare? De câte ori trebuie să se numească Apostol numai pentru acest fapt? Pentru că el a ajutat „n” număr („n” înseamnă infinitul în fond, un număr de necuprins cu imaginația). Un număr de necuprins de deținuți au aflat în poezia „Iisus în celulă” posibilitatea de a-şi găsi în palme urmele cuielor Lui. Oare puțin lucru este acesta?”(Aspazia Oțel Petrescu).

Copilăria

Radu Gyr, pe adevăratul său nume, Radu Ştefan Demetrescu, s-a născut la 2 martie 1905, la poalele Gruiului din Câmpulung Muscel, de unde şi pseudonimul literar Gyr, prin derivație. Aceasta s-a făcut astfel: „g”-ul a rămas la început, „r”-ul s-a dus la sfârşit, iar „y”-ul este de fapt un semn care reprezintă contopirea „i”-ului cu „u”-ul, formând acest diftong ce se pronunță „gir”.

Radu Gyr descinde dintr-o familie de intelectuali, fiind fiu al renumitul actor Ştefan Coco Demitrescu şi al Eugeniei Gherghel, muziciană provenită dintr-o veche familie botăşăneană, cu origini germane. La vârsta de 3 ani Radu se va muta împreună cu părinții săi în oraşul Craiova, unde tatăl său lucra la Teatrul Național al oraşului. Micul Radu primeşte o aleasă educație culturală, însuşindu-şi cultura germană de la mama sa, cât şi talentul muzical. Despre mama sa, Radu Gyr consemna în memoriile sale: „inteligentă, spirituală şi îndrăgostită de tot ce este artă, mama a fost cel mai bun sfetnic al artei tatălui meu, repetând cu el acasă rolurile lui, sugerându-i tonul şi gesturile personajelor pe care urma să le interpreteze pe scenă. În acelaşi timp, ea mi-a trezit şi stimulat dragostea pentru poveşti şi poezie”. Crescând în şoaptele basmelor mamei şi dinamismul pieselor de teatru ale tatălui, micul Radu îşi formează propriul orizont literar, din care începe să compună, oferind celor dragi câte o mică epigramă. Începe să scrie versuri la vârsta de 10 ani, dedicând profesorilor săi epigrame. Copilăria sa, Gyr şi-o descrie astfel: „Am fost un copil blând şi iubitor, deloc zburdalnic, puțin cam încăpățânat, timid şi dispus către visătorie. Temperamentul meu, dovedindu-se integral mai târziu, a păstrat din trăsăturile sufleteşti ale copilului de odinioară sfiiciunea şi înclinația spre reverie”. Continue Reading »



VALERIU GAFENCU / Portret de familie, de Valentina Gafencu


Mă numesc Valentina Elefteriu, fostă Gafencu, sora cea mai mare a lui Valeriu Gafencu. El era cel dintâi, apoi eu, Eleonora şi Elisabeta. Am să încerc să fac o notă biografică asupra familiei, pe scurt. Sunt născută în Sângereni, în 1921, într-o familie, aş putea spune, creştină. Tatăl meu a fost deputat în Sfatul Ţării, a luptat pentru Unirea Basarabiei cu România, dar situaţia a fost de aşa natură, încât a fost deportat în ’40 şi nu am mai ştiut nimic de el. Şi nu mai ştiu nici până astăzi. Mama noastră, o bună creştină, o bună gospodină a crescut patru copii.

Dar mă voi opri asupra subiectului important, fratele meu.

Valeriu a avut o copilărie, ca toţi copiii, frumoasă; părinţii au reuşit şi au căutat să-i creeze o viaţă plăcută, o viaţă cinstită, corectă. Şcoala primară a făcut-o în Sângerei, liceul la Ion Creangă din Bălţi. Poate unii dintre dumneavoastră îl cunosc după cărţile care sunt scrise despre Valeriu, în care este redată destul de amănunţit situaţia lui Valeriu. După ce a terminat liceul şi a dat bacalaureatul, el tare mult şi-a dorit să fie aici în România ca să-şi urmeze studiile pe care le-a făcut la Iaşi, ca student al Facultăţii de Drept, unde s-a evidenţiat prin comportare, prin corectitudine, prin felul de a înţelege viaţa într-un fel cinstit. A căutat să se împrietenească cu cei mai buni studenţi, cu cei mai buni copii, elevi de vârsta lui de 19, 20 de ani – atâta avea – fiind printre studenţii cei mai buni. Se poate scoate în relief sau arăta acest lucru prin profesorul Anghelescu care a spus că nu a avut un asemenea element de când este profesor. Asta a fost în timpul procesului care l-a susţinut, fără să aibă alţi avocaţi. Numai mama mea a putut fi la Iaşi şi a auzit cele ce se spuneau despre fiul ei şi bineînţeles că venea foarte încântată. Într-o şedinţă pe care a avut-o cu elevii de la liceul militar, cărora a căutat să le inspire tot aşa, multă corectitudine, să fie nişte elevi silitori, nişte elevi buni, cineva până la urmă l-a demascat şi a spus că aceasta era o şedinţă de frăţie de cruce.

Aşa a fost arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, fără drept de apărare, fără vreun avocat care să-i susţină cauza. Era pur şi simplu dorinţa lui de a fi un exemplu bun pentru toţi studenţii, pentru toţi elevii. Intrat în închisoare, la început la Aiud, unde era foarte mare severitate şi acel copil, acel student care era plin de viaţă se întreba la un moment dat: „Pentru ce am ajuns eu aici? Pentru ce am fost eu închis? Eram un model, un exemplu pentru ceilalţi prin felul de a mă comporta, de a privi viaţa”. La Aiud a fost  chinuit tare mult, a fost izolat. În ’42-’43 a fost ţinut la aşa-zisa zarcă, unde l-a ţinut trei ani dezbrăcat, pe ciment şi bineînţeles nemâncat. Spunea la un moment dat, când a putut să ne scrie, că: „Aş mânca o pâine cât o vacă de mare”. Aşa de nemâncat era şi în chinurile lui striga: „Mama, mi-e foame şi mi-e frig”. Binenţeles că nu putea să fie ajutat de nimeni. Ştiţi când a început el într-adevăr să creadă mult, mult în Hristos şi în Dumnezeu? Dacă a văzut că oamenilor nu a putut să-şi spună durerea, atunci a început să se roage mult la Dumnezeu: „Doamne, dă-mi tăria, dă-mi puterea să rezist!” A fost o perioadă când el putea să scrie acasă, chiar la Sângereni. În primul volum al lui erau scrisorile care erau adresate chiar la Sângereni. Cum au ajuns nu-mi dau seama, la sora mea Eleonora, care le-a adus în cele din urmă în ţară şi i le-a dat lui Nicolae Trifoi care a stat 6 ani în aceeaşi celulă cu Valeriu. Din ele au putut să extragă sfaturile, scrisorile care erau cenzurate, prin care el ne îndemna ce să facem noi, mai ales mama care îşi avea copilul închis, iar noi, trei fete – Eleonora, Elisabeta şi eu care eram studentă la Iaşi. Mie mama îmi spunea: „Lasă că mă descurc eu, du-te şi-ţi termină studiile”. Noi am reuşit până la urmă să terminăm studiile, sora cea mică e infirmieră, Nora a făcut conservatorul şi e asistentă, eu – profesoară. Era foarte liniştit şi bucuros că eu am intrat în învăţământ, că puteam să ne descurcăm mai uşor, deoarece mama nu avea nicio pensie, niciun venit. Aveam în schimb avere multă, tata a fost deputat în sfatul ţării, 50 de hectare. Tata a lăsat în Basarabia 50 de hectare, casă cu etaj. Când a venit refugiul, eu eram aici la Iaşi, iar mama era cu căruţa şi cu cele două surori şi a venit la mine la Iaşi. Eu am luat caii şi căruţa, m-am dus la prefectură şi mi-a dat un colţişor la Grădişte Vâlcea, apoi la Ploieşti, unde au fost primii mei ani de învăţământ. Continue Reading »



Sfântul Nectarie – Nectarul Ortodoxiei. Portret


Sfântul NectarieAlcătuit de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă

Copilăria

Sf. Nectarie s-a născut la 1 octombrie 1846, în oraşul Silivria din nordul Greciei. Se trăgea dintr-o familie săracă, de oameni simpli şi cu frica lui Dumnezeu. La botez a primit numele Anastasie, fiind al 5-lea copil din cei 7. Micul Anastasie a crescut într-un moment istoric anevoios pentru provincia sa, care se afla sub ocupaţie otomană. Adesea îşi amintea cum împreună cu bunica sa, de la care a deprins primele rugăciuni şi învăţături de credinţă, la fiecare apus trăgeau perdelele la ferestre ca să nu vadă cum turcii făceau prăpăd afară. Şi astfel, după ce aprindeau candela, îngenuncheau şi se rugau lui Dumnezeu pentru neamul grec ortodox.

În primii ani de şcoala, Anastasie s-a arătat foarte interesat în învăţătură şi mai ales în a deprinde limba greacă veche, dorindu-şi cu ardoare să desluşească scrierile Sf. Părinţi şi cărţile de cult. Era foarte inteligent şi înzestrat cu o memorie deosebită prin care putea să reţină pasaje întregi de predici şi învăţături.

Ajungând la vârsta de 14 ani, Anastasie avea un singur gând – să-şi continue studiile. Deoarece situaţia sărăcăcioasă din familia sa nu-i permitea să-şi realizeze acest vis, hotărăşte să plece de lângă căminul părintesc înspre marele oraş Constantinopol, unde să-şi poată câştiga bani pentru a se întreţine şi pentru a studia.

Orice început e greu, copile!

În Constantinopol, Anastasie a muncit o bună perioadă de timp, din zori şi până-n seară, fără o altă plată înafara porţiei zilnice de mâncare. Chiar dacă i se păreau de nesuportat aceste condiţii, tânărul Anastasie îşi făcea curaj amintindu-şi de vorbele tatălui său: Orice început e greu, copile!

A fost nevoit să lucreze într-un atelier unde stivuia baloţi de tutun, pe care-i punea apoi în lăzi şi cutii. A găsit însă o mare alinare în această slujbă, când a început să copieze pe hârtiile de ambalat, citate din Sf. Scriptură şi din Sf. Părinţi, nădăjduind că oamenii, deschizând pachetul, vor citi acele cuvinte simple. Făcea aceasta cu mare bucurie seara, pe ascuns, când rămânea singur. De când venise Anastasie, afacerea patronului său sporise de două ori, că abia prididea cu distribuţia. Stăpânul însă era un om hain la suflet, întunecat şi nemulţumit de nimic. Într-una din serile geroase de iarnă Anastasie, având hainele şi pantofii rupţi, îndrăzni să-l roage pe stăpânul său să-i cumpere ceva de îmbrăcat. Stăpânul, pe un ton aspru, l-a ameninţat că-l dă afară dacă mai are o astfel de îndrăzneală. Supărat şi plâns, Anastasie îl visă în acea noapte pe Mântuitorul, care-l întreba de ce plânge; dar el nu putea să spună niciun cuvânt.

Trezindu-se dimineaţă, luă hotărât o hârtie şi începu a întocmi o scrisoare: Hristoase al meu, m-ai întrebat de ce plâng. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prăpă­dit încălţările de mi-au ieşit degetele afară şi mor de frig. Mi-e foarte frig acum iarna. M-am dus aseară la stăpânul meu şi m-a alungat. Mi-a spus să scriu acasă alor mei, să-mi trimită ei. Hristoase al meu, de atâta amar de vreme muncesc aici, şi n-am trimis mai­cii mele niciun bănuţ… Acum, ce să mă fac? Cum să o scot la capăt fără haine? Tot muncind, s-au rupt. Iartă-mă că Te necăjesc. Mă închin Ţie şi Te iubesc eu, robul Tău, ….

A pus scrisoarea într-un plic pe care a scris destinatarul: „Pentru Domnul nostru Iisus Hristos, în ceruri”. Din rânduiala lui Dumnezeu, scrisoarea a fost deschisă de un om bogat, care i-a trimis tână­rului haine, mâncare şi bani într-un colet pe care scria cu litere mari: „De la Hristos pentru Anastasie”.

Îndată ce stăpânul îl văzu îmbrăcat, cuprins de furie oarbă şi bănuindu-l că a furat bani, a început să-l bată nemilos ore în şir, încât dacă nu intervenea unul dintre vecini, Anastasie îşi dădea duhul.

Această întâmplare îl determină pe tânărul Anastasie să-şi părăsească stăpânul şi să pornească pe alt drum în viaţă. O vreme a muncit în prăvălia vecinului, în condiţii mai umane şi mai îngăduitoare, încât avea timp să se ocupe de rugăciune şi scrierile sfinte. Mergea des la biserica Sf. Tecla din Constantinopol şi aici s-a împrietenit cu primul său duhovnic care, văzându-i năzuinţele, l-a sfătuit să urmeze calea monahală.

Sfântul NectarieActivitatea de profesor

Calităţile sale nu puteau să rămână neobservate de către cei din jurul său. Astfel, ajunse să fie remarcat de conducătorii Şcolii Metocului Sfântului Mormânt, care l-au angajat la scurt timp ca pedagog şi dascăl pentru clasele mai mici. Acolo a lucrat până la vârsta de 20 de ani. În tot acest timp nu şi-a uitat nicio clipă părinţii şi fraţii mai mici, cărora adesea le trimitea bani din micul său câştig.

La vârsta de 20 de ani, Anastasie părăseşte Constantinopolul şi se retrage în insula Chios. Aici, în satul Liti, va fi numit din nou învăţător. În paralel, va aprofunda studiile sale teologice şi, de multe ori va fi rugat să predice în bisericile din satele vecine. Cuvântul său teologic era atât de bogat şi de atrăgător, încât a devenit foarte iubit de către toţi locuitorii insulei Chios. Ducea o viaţă simplă, curată, în permanentă rugăciune şi comuniune spirituală cu duhovnicul său.

Adeseori mergea la Mănăstirea Nea Moni, unde-i plăcea să cânte la strană. Cu timpul, Anastasie a reuşit să-şi aducă în insulă întreaga familie şi după ce i-a aranjat pe fiecare la locul lor, Anastasie se hotărăşte, la vârsta de 27 de ani, să intre ca frate în Mănăstirea Nea Moni. Continue Reading »