Posts Tagged 'portret'


Arhimandritul Cleopa Ilie, o candelă aprinsă în întuneric; de Ieromonahul Cosma, m-rea Sihăstria


parintele cleopaPărintele Cleopa s-a născut la data de 10 aprilie 1912 în comuna Suliţa, judeţul Botoşani, într-o familie cu 10 copii, el fiind al cincilea copil al lui Alexandru şi Ana Ilie. Se pare că strămoşii părintelui Cleopa ar fi fost oieri, originari din Siliştea Sibiului, care, datorită persecuţiilor religioase de la sfârşitul secolului al XVII-lea, au trecut Carpaţii stabilindu-se în Moldova[1]. În familie a primit o aleasă educaţie creştinească, fapt ce i-a marcat pozitiv întreaga existenţă. De momentele copilăriei, de părinţii, fraţii, obiceiurile satului moldovenesc şi de modul cum a fost crescut în satul natal îşi va aduce aminte cu recunoştinţă toată viaţa.

A urmat ciclul şcolii primare în sat, evidenţiindu-se printr-o minte ageră şi mare dragoste pentru carte. Încă din fragedă copilărie îl cunoaşte pe Schimonahul Paisie Olaru din Schitul Cozancea, de la care a deprins primele nevoinţe monahale.

Intrarea în viaţa monahală

La numai 17 ani, în data de 12 decembrie 1929, a fost închinoviat la Schitul Sihăstria, fiind primit aici de Protos. Ioanichie Moroi, care îl va şi călugări la 2 august 1937. La Sihăstria Părintele Cleopa a mai avut doi fraţi, mai mari ca el, pe monahul Gherasim şi fratele Vasile, care însă au murit de tineri. În primii ani de viaţă monahală a făcut ascultare la stâna mănăstirii. Atunci, pe când mergea cu oile prin pădurile din jurul mănăstirii, l-a întâlnit pe pustnicul Ioan, fost arhiereu-vicar la Kiev, refugiat din Rusia sovietică datorită persecuţiei bolşevice. Acest arhiereu cu viaţă sfântă i-a descoperit fratelui Constantin, viitorul Părinte Cleopa, multe taine ce s-au împlinit toate la vremea lor.

În anul 1942 părintele Cleopa primeşte ascultarea de locţiitor de egumen, iar după trecerea la cele veşnice a stareţului său Ioanichie Moroi, în anul 1944, este ales egumen al schitului. În această calitate restaurează schitul, care trecuse în ultimii ani prin mai multe greutăţi, şi reorganizează viaţa monahală. Datorită strădaniilor lui, în anul 1947 schitul a fost ridicat la rang de mănăstire. 

Începutul persecuţiei

Regimul comunist, instalat la putere prin fraudarea alegerilor din 1946 şi în urma abdicării regelui în 30 decembrie 1947, a început să controleze despotic întreaga viaţă politică, economică şi culturală a ţării. Au început epurările, au fost înlăturate în mod brutal personalităţi marcante din diferite domenii de activitate, care nu acceptau compromisul şi delaţiunea. În acest sens, începând din anul 1948, pentru Părintele Cleopa, începe un greu supliciu, care va dura până în 1989, la căderea regimului ateu. În anul 1948, pe când avea 36 de ani, va fi anchetat prima dată în beciurile securităţii de la Târgu Neamţ[2]. Acest fapt a avut loc în ziua de 21 mai, când se pomenesc Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. În predica de la Sfânta Liturghie părintele făcuse o afirmaţie care a deranjat regimul, ceea ce a determinat ridicarea şi anchetarea lui. La puţin timp după eliberare va fi sfătuit de către un om cu frică de Dumnezeu, care făcea parte din structurile regimului, să se retragă într-un oarecare loc, până se vor linişti lucrurile. În acest sens, o notă informativă menţionează: În ziua de 23 noiembrie discutând cu călugărul Ioachim Spătarul despre Ilie Cleopa, a spus că a plecat din mănăstire, căci a fost anunţat de la miliţie (căci şi acolo sunt oameni credincioşi) că-l va aresta şi deci să se facă dispărut (sic). Nu mi-a spus de unde are această informaţie sau este o presupunere personală[3].

pr. cleopaStareţ la mănăstirea Slatina

În 1949 Patriarhul Justinian îl trimite pe Părintele Cleopa, cu un grup de 27 călugări din Sihăstria, la Mănăstirea Slatina, pentru a reorganiza viaţa monahală de acolo. La Mănăstirea Slatina el reuşeşte într-un timp extrem de scurt să adune un mare număr de călugări tineri, unii cu studii superioare, şi să organizeze o viaţă de obşte model. Aceste realizări ale Părintelui Cleopa, personalitatea puternică şi prestigiul de care se bucura în rândul credincioşilor au atras asupră-i persecuţii din partea regimului comunist. Începând cu plecarea din Mănăstirea Sihăstria, în 1949, Părintele Cleopa va trece prin foarte multe încercări.

Într-o sinteză a notelor informative, care face referinţă la începutul anilor 50, se menţionează: „Susnumitul s-a călugărit din anul 1937, a fost preoţit în 1945. Înainte de a fi stareţul Mănăstirii Slatina a fost stareţ la Sihăstria. În trecut nu este cunoscut să fi făcut vreo politică, iar în prezent nu s-a încadrat în nicio organizaţie politică. Susnumitul este un element duşmănos al regimului şi permanent se manifestă ostil la adresa guvernului şi regimului democrat popular. Astfel a fost semnalat de inf. Galina că în cursul lunii septembrie 1950 a spus că securitatea a vrut să-i ridice o icoană făcătoare de minuni, dar că plecând de la ei, motorul s-a oprit mereu şi ofiţerii securităţii s-au rugat în genunchi să ia icoana înapoi în mănăstire, iar el a trimis copii mici şi curaţi să facă această acţiune. Apoi a afirmat că o parte din oamenii securităţii s-au convertit iar ceilalţi nu mai îndrăznesc să se apropie de mănăstire.

În ziua de 29 iulie 1950, aflându-se în comuna Rădăşeni, raionul Fălticeni, ar fi spus că el este mare predicator şi vin la el mii de cetăţeni pentru a-i asculta predica, care durează două-trei ore. Apoi a afirmat că el este în legătură cu Patriarhia şi că a mers împreună cu patriarhul la o mănăstire de maici de lângă Tecuci, unde stareţa acelei mănăstirii a avut nişte vedenii. Tot cu această ocazie, în legătură cu colectivizarea agriculturii, a spus că preoţii de mir nu trebuie să facă nimic în această privinţă, că preoţii nu trebuie să vorbească decât despre Hristos”[4]. Continue Reading »



Radu Gyr – „Apostolul poet al închisorilor româneşti”


 

Când noaptea mă prindea de caraulă,
Însâ
ngerat de-al dorurilor șir,
Iisus venea la mine în celulă,
Adus de mucenicul Radu Gyr[1]

„Dacă Iisus a spus că oricine întoarce pe cineva în numele Lui de pe o cale greşită, Apostol se va numi, oare cum se va numi Radu Gyr care a scos atâtea suflete din disperare? De câte ori trebuie să se numească Apostol numai pentru acest fapt? Pentru că el a ajutat „n” număr („n” înseamnă infinitul în fond, un număr de necuprins cu imaginația). Un număr de necuprins de deținuți au aflat în poezia „Iisus în celulă” posibilitatea de a-şi găsi în palme urmele cuielor Lui. Oare puțin lucru este acesta?”(Aspazia Oțel Petrescu).

Copilăria

Radu Gyr, pe adevăratul său nume, Radu Ştefan Demetrescu, s-a născut la 2 martie 1905, la poalele Gruiului din Câmpulung Muscel, de unde şi pseudonimul literar Gyr, prin derivație. Aceasta s-a făcut astfel: „g”-ul a rămas la început, „r”-ul s-a dus la sfârşit, iar „y”-ul este de fapt un semn care reprezintă contopirea „i”-ului cu „u”-ul, formând acest diftong ce se pronunță „gir”.

Radu Gyr descinde dintr-o familie de intelectuali, fiind fiu al renumitul actor Ştefan Coco Demitrescu şi al Eugeniei Gherghel, muziciană provenită dintr-o veche familie botăşăneană, cu origini germane. La vârsta de 3 ani Radu se va muta împreună cu părinții săi în oraşul Craiova, unde tatăl său lucra la Teatrul Național al oraşului. Micul Radu primeşte o aleasă educație culturală, însuşindu-şi cultura germană de la mama sa, cât şi talentul muzical. Despre mama sa, Radu Gyr consemna în memoriile sale: „inteligentă, spirituală şi îndrăgostită de tot ce este artă, mama a fost cel mai bun sfetnic al artei tatălui meu, repetând cu el acasă rolurile lui, sugerându-i tonul şi gesturile personajelor pe care urma să le interpreteze pe scenă. În acelaşi timp, ea mi-a trezit şi stimulat dragostea pentru poveşti şi poezie”. Crescând în şoaptele basmelor mamei şi dinamismul pieselor de teatru ale tatălui, micul Radu îşi formează propriul orizont literar, din care începe să compună, oferind celor dragi câte o mică epigramă. Începe să scrie versuri la vârsta de 10 ani, dedicând profesorilor săi epigrame. Copilăria sa, Gyr şi-o descrie astfel: „Am fost un copil blând şi iubitor, deloc zburdalnic, puțin cam încăpățânat, timid şi dispus către visătorie. Temperamentul meu, dovedindu-se integral mai târziu, a păstrat din trăsăturile sufleteşti ale copilului de odinioară sfiiciunea şi înclinația spre reverie”. Continue Reading »



VALERIU GAFENCU / Portret de familie, de Valentina Gafencu


Mă numesc Valentina Elefteriu, fostă Gafencu, sora cea mai mare a lui Valeriu Gafencu. El era cel dintâi, apoi eu, Eleonora şi Elisabeta. Am să încerc să fac o notă biografică asupra familiei, pe scurt. Sunt născută în Sângereni, în 1921, într-o familie, aş putea spune, creştină. Tatăl meu a fost deputat în Sfatul Ţării, a luptat pentru Unirea Basarabiei cu România, dar situaţia a fost de aşa natură, încât a fost deportat în ’40 şi nu am mai ştiut nimic de el. Şi nu mai ştiu nici până astăzi. Mama noastră, o bună creştină, o bună gospodină a crescut patru copii.

Dar mă voi opri asupra subiectului important, fratele meu.

Valeriu a avut o copilărie, ca toţi copiii, frumoasă; părinţii au reuşit şi au căutat să-i creeze o viaţă plăcută, o viaţă cinstită, corectă. Şcoala primară a făcut-o în Sângerei, liceul la Ion Creangă din Bălţi. Poate unii dintre dumneavoastră îl cunosc după cărţile care sunt scrise despre Valeriu, în care este redată destul de amănunţit situaţia lui Valeriu. După ce a terminat liceul şi a dat bacalaureatul, el tare mult şi-a dorit să fie aici în România ca să-şi urmeze studiile pe care le-a făcut la Iaşi, ca student al Facultăţii de Drept, unde s-a evidenţiat prin comportare, prin corectitudine, prin felul de a înţelege viaţa într-un fel cinstit. A căutat să se împrietenească cu cei mai buni studenţi, cu cei mai buni copii, elevi de vârsta lui de 19, 20 de ani – atâta avea – fiind printre studenţii cei mai buni. Se poate scoate în relief sau arăta acest lucru prin profesorul Anghelescu care a spus că nu a avut un asemenea element de când este profesor. Asta a fost în timpul procesului care l-a susţinut, fără să aibă alţi avocaţi. Numai mama mea a putut fi la Iaşi şi a auzit cele ce se spuneau despre fiul ei şi bineînţeles că venea foarte încântată. Într-o şedinţă pe care a avut-o cu elevii de la liceul militar, cărora a căutat să le inspire tot aşa, multă corectitudine, să fie nişte elevi silitori, nişte elevi buni, cineva până la urmă l-a demascat şi a spus că aceasta era o şedinţă de frăţie de cruce.

Aşa a fost arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, fără drept de apărare, fără vreun avocat care să-i susţină cauza. Era pur şi simplu dorinţa lui de a fi un exemplu bun pentru toţi studenţii, pentru toţi elevii. Intrat în închisoare, la început la Aiud, unde era foarte mare severitate şi acel copil, acel student care era plin de viaţă se întreba la un moment dat: „Pentru ce am ajuns eu aici? Pentru ce am fost eu închis? Eram un model, un exemplu pentru ceilalţi prin felul de a mă comporta, de a privi viaţa”. La Aiud a fost  chinuit tare mult, a fost izolat. În ’42-’43 a fost ţinut la aşa-zisa zarcă, unde l-a ţinut trei ani dezbrăcat, pe ciment şi bineînţeles nemâncat. Spunea la un moment dat, când a putut să ne scrie, că: „Aş mânca o pâine cât o vacă de mare”. Aşa de nemâncat era şi în chinurile lui striga: „Mama, mi-e foame şi mi-e frig”. Binenţeles că nu putea să fie ajutat de nimeni. Ştiţi când a început el într-adevăr să creadă mult, mult în Hristos şi în Dumnezeu? Dacă a văzut că oamenilor nu a putut să-şi spună durerea, atunci a început să se roage mult la Dumnezeu: „Doamne, dă-mi tăria, dă-mi puterea să rezist!” A fost o perioadă când el putea să scrie acasă, chiar la Sângereni. În primul volum al lui erau scrisorile care erau adresate chiar la Sângereni. Cum au ajuns nu-mi dau seama, la sora mea Eleonora, care le-a adus în cele din urmă în ţară şi i le-a dat lui Nicolae Trifoi care a stat 6 ani în aceeaşi celulă cu Valeriu. Din ele au putut să extragă sfaturile, scrisorile care erau cenzurate, prin care el ne îndemna ce să facem noi, mai ales mama care îşi avea copilul închis, iar noi, trei fete – Eleonora, Elisabeta şi eu care eram studentă la Iaşi. Mie mama îmi spunea: „Lasă că mă descurc eu, du-te şi-ţi termină studiile”. Noi am reuşit până la urmă să terminăm studiile, sora cea mică e infirmieră, Nora a făcut conservatorul şi e asistentă, eu – profesoară. Era foarte liniştit şi bucuros că eu am intrat în învăţământ, că puteam să ne descurcăm mai uşor, deoarece mama nu avea nicio pensie, niciun venit. Aveam în schimb avere multă, tata a fost deputat în sfatul ţării, 50 de hectare. Tata a lăsat în Basarabia 50 de hectare, casă cu etaj. Când a venit refugiul, eu eram aici la Iaşi, iar mama era cu căruţa şi cu cele două surori şi a venit la mine la Iaşi. Eu am luat caii şi căruţa, m-am dus la prefectură şi mi-a dat un colţişor la Grădişte Vâlcea, apoi la Ploieşti, unde au fost primii mei ani de învăţământ. Continue Reading »