Posts Tagged 'portret'


CONSTANTIN (TACHE) RODAS – MĂRTURISITORUL NEÎNVINS, CU SUFLET DE COPIL ȘI SÂNGE DE MARTIR


„DE MÂNĂ CU MAICA DOMNULUI” PE „DRUMUL CRUCII”

„Eu sunt jumătate grec, jumătate român, tatăl grec și mama româncă, dar eu întotdeauna am trăit și am simțit românește și nu m-am dezis niciodată de crezul meu românesc și de credința ortodoxă”.

„Sunt oameni, sunt chipuri în fața cărora nu putem decât să ne plecăm capul și să ne făgăduim că le vom purta vie amintirea, tocmai pentru ca povestea lor să nu devină povestea celor de mâine. Unul dintre acești oameni a fost Constantin Rodas, neprihănitul supraviețuitor al cumplitei reeducări de la Pitești”[1]. În ziua de praznic a Maicii Domnului, de Intrarea ei în biserică (21 noiembrie 2020), în vreme ce la mănăstirea Petru-Vodă se făcea pomenirea de 14 ani de la trecerea la Domnul a părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa, la Aiud pășea triumfător în veșnicie „de mână cu Maica Domnului”, surâzătorul Tache Rodas, neînvinsul mărturisitor al temnițelor comuniste.

Originar din Drăgănești, județul Prahova, Constantin Rodas a văzut lumina zilei la 14 noiembrie 1924, fiind fiul lui Hrisostomos și al Ioanei Rodas. Tatăl, grec de origine, a rămas în România până la emiterea Decretului de repatriere a cetățenilor greci care trecuseră prin închisorile comuniste și va muri în Grecia, nemaiapucând să-și vadă fiul, rămas să pătimească în iadul gulagului românesc. Puterea nebănuită de a răbda cu sufletul senin supliciile detenției, Constantin Rodas o va regăsi atât în mijlocirea Maicii Domnului, cât și în moștenirea de har primită de la unchiul său, mitropolitul Hrisostom de Smirna, trecut în rândul sfinților în calendarul Bisericii Greciei, după cum ne mărturisește Tache Rodas însuși: „În toată perioada pușcăriei am știut că Maica Domnului și rugăciunile unchiului meu sfânt m-au ajutat să rezist, să nu cedez torturilor și reeducării. În chinurile cele mai mari simțeam înlăuntrul meu o forță, o bucurie care mă întăreau și nu simțeam nimic când eram bătut. Mitropolitul Hrisostom de Smirna este fratele bunicului meu și a fost martirizat de către turci în chinuri inimaginabile și apoi trupul batjocorit în mijlocul mulțimii. Eu sunt jumătate grec, jumătate român, tatăl grec și mama româncă, dar eu întotdeauna am trăit și am simțit românește și nu m-am dezis niciodată de crezul meu românesc și de credința ortodoxă”[2]. În lunga detenție pe care o va ispăși cu o maiestuoasă demnitate, va pecetlui chiar cu sângele său această mărturisire de credință. Continue Reading »



MIRCEA VULCĂNESCU – FILOSOFUL MARTIR AL PĂTIMIRII PENTRU NEAM


MIRCEA VULCĂNESCU – FILOSOFUL MARTIR AL PĂTIMIRII PENTRU NEAM SAU PE CULMILE IUBIRII CREŞTINE

 SCHIŢĂ BIOGRAFICĂ. PRIMII ANI DE ŞCOALĂ

S-a născut pe 3 martie 1904[1], la Bucureşti, ca al doilea copil al lui Mihail Vulcănescu, care a fost 41 de ani funcţionar al Ministerului Finanţelor, şef al serviciului Contabilităţii Casei de Depuneri, apoi al Regiei Monopolurilor Statului, inspector financiar şi unul din întemeietorii Societăţii Generale a Funcţionarilor publici, al cărei preşedinte a fost. Mama, Maria, născută Tomescu, la Slatina, în 1876 este fiica lui Mihail Tomescu, moşier, proprietar al moşiei Potcoava, judeţul Olt şi alegător la divanul din 1854 şi al Elisabetei. Primele trei clase ale şcolii primare le urmează la Institutul Anglo-German din Bucureşti, iar clasa a patra, la Şcoala primară de Stat de la Lucaci, unde absolvă cursul primar.

Studiile secundare le face în frământarea războiului trecut: clasa întâia şi a doua la Liceul Matei Basarab din Bucureşti (1914-1916); clasa a treia, particular, la Liceul refugiaţilor de pe lângă Liceul Naţional din Iaşi (1917-1918). Îşi dă capacitatea la Gimnaziul din Tecuci (vara 1918) şi o finalizează la Liceul Lazăr din Bucureşti (1918-1919); clasa a şasea şi a şaptea, ca particular, la Liceul Matei Basarab din Bucureşti (1919-1921); clasa a opta, ca particular (vara 1921), la Liceul Mihai Viteazul din Bucureşti, unde îşi susţine bacalaureatul (octombrie 1921)[2].

Încă din adolescenţă scrie poezii şi eseuri (Conştiinţa naţională la români, Cine e poetul românismului), devine cercetaş la 12 ani, iar la 16 ani se înscrie în Societatea culturală Înfrăţirea românească. Continue Reading »



MARIN RĂDUCĂ. PORTRET DE SFÂNT


MĂRTURISITORUL MARIN RĂDUCĂ, SMERITUL ISIHAST ȘI TAINICUL RUGĂTOR AL LUI HRISTOS

  

LA ȘCOALA CREDINȚEI ȘI A JERTFEI, DIN FRAGEDĂ COPILĂRIE

„Credința ni s-a predat în școli. Nu se începeau lecțiile înainte de a spune Tatăl nostru”.

Cu doar câteva zile înainte de prăznuirea Sfintei Cuvioase Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, după ce a așteptat răbdător să treacă ziua în care a împlinit cei 99 de ani de viață, nevrând parcă să umbrească bucuria celor dragi de a-l avea încă aproape, smeritul și isihastul mărturisitor al temnițelor comuniste, Marin Răducă, a plecat dintre noi ca să dea răspunsul cel bun înaintea nemitarnicului Judecător.

„Sunt născut într-o comună, Poienarii-Rali, județul Prahova, la 10 octombrie 1922”, mărturisea Marin Răducă într-un dialog purtat cu P.S. Macarie al Europei de Nord și „bineînțeles că la timpul respectiv, nu exista familie care să nu creadă în Dumnezeu. Credința ni s-a predat în școli. Nu se începeau lecțiile înainte de a spune Tatăl nostru. Nu erau anomaliile de astăzi când au încercat să-L scoată pe Dumnezeu, începând cu icoanele din școli. Nouă, comuniștii au încercat să ni-L scoată pe Dumnezeu din inimile noastre, din credința noastră[1].

Viața satului în care Marin Răducă a văzut lumina zilei proba mărturisirea de credință a poetului Lucian Blaga, pentru care „veșnicia s-a născut la sat”. Lumea satului, Poienarii, era circumscrisă firescului credinței în Hristos. Familia, școala și Biserica erau un tot unitar și făceau un zid împotriva celor care încercau să propovăduiască alte credințe decât cea ortodoxă. Marin Răducă a crescut sorbind din izvorul nesecat al credinței adânci a sătenilor săi. Preotul și învățătorul satului natal i-au fost modele vii de pilduitoare viață creștină până la 14 ani când a plecat la Brașov ca să urmeze cursurile Liceului Andrei Șaguna.

Anii de liceu îi vor fi marcați de atmosfera de efuziune creată în jurul Frățiilor de Cruce. Se înfiripa o lume nouă, a cărei ideologie pornea de la testamentul celor doi martiri, Ionel Moța și Vasile Marin, căzuți pe câmpul de luptă de la Majadahonda: „Nu e o mare binefacere sufletească, pentru viaţa viitoare, să fi căzut în apărarea lui Hristos? Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători?!”. Iar într-o scrisoare adresată soției, Vasile Marin conchidea: „Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El!”. Noblețea jertfei până la lepădarea desăvârșită de sine, regăsită în viața celor doi luptători naționaliști, a aprins în sufletul adolescentului Marin de numai 16 ani, chemarea de a intra ca membru în Frăția de Cruce a liceului său, sub călăuzirea lui Ion Agapie şi Gheorghe Apostolescu, proaspeţi absolvenţi ai şcolii militare de ofiţeri. „Politica noastră era iubirea de Dumnezeu și de neam și în jurul acestor valori era și activitatea noastră. Se punea accent pe sinceritate, pe corectitudine, pe credință. Ni se făcea educația morții, a sacrificiului, a jertfei”[2], mărturisea Marin Răducă într-un interviu acordat în anul 2018, revistei Atitudini. Prețul plătit pentru idealul de a sluji cu toată ființa neamul și Biserica a fost arestul în beciurile Siguranței Statului din timpul regimului antonescian și condamnarea la ani grei de închisoare. Continue Reading »