Posts Tagged 'portret'


GEORGE MANU – RECTORUL „UNIVERSITĂŢII” DE LA AIUD


SINAXAR 2 APRILIE:

Sfintii inchisorilor„ERA VEŞNIC CU MÂNA ÎNTINSĂ SĂ DEA ŞI CU SUFLETUL DESCHIS” 

Motto: „Trăim într-un veac al ştiinței şi credem că totul se rezolvă prin ştiință. Vă spun eu, un om care am stat pe microscop: nu prin știință, nu prin laborator, ci prin credință”.

GENEALOGIE. RECURS LA ISTORIE

Născut la 13 februarie 1903, George Manu se trage, după tradiţie şi unele apropieri de nume, dintr-o ramură a vechii familii Manno. El însuşi semnează teza de doctorat „Mano” (cu un singur „n”), făcând legătura peste timp cu acei Manno din republicile Veneţia şi Genova, care se stabiliseră la Constantinopol în secolele XV-XVI. Cel mai vechi Manno (conform studiului foarte amănunţit – de sute de pagini – al lui Constantin George Manu) este Conrad, citat la 1267 comandant de oşti al regelui Siciliei, cu titlul „condotiere di armi”. În 1343 găsim în Sciacea pe Nicolo Manno „barone militare della cita”. În 1595, Mihail Manno ajunge la Constantinopol, la Patriarhia ecumenică. Acolo, din tată-n fiu urmaşii săi vor îndeplini timp de două secole demnităţile de Mare logofăt şi Mare eclesiarh al Bisericii de Răsărit.

În 1818, într-un incendiu la Therapia arde un edificiu al familiei, cu toată arhiva şi cu 17 membri, mulţi dintre ei copii şi adolescenţi. După acest dezastru şi după evenimentele din 1821, familia se împarte în trei ramuri: cea moldavă (astăzi stinsă), cea valahă şi cea greacă.
Ramurii valahe, înrudită prin Văcăreşti, Ghiculeşti şi Cantacuzini cu cele mai importante familii românesti, îi aparţine generalul Manu (bunicul lui George), ministru de război în timpul conflictului româno-turc, autorul declaraţiei de independenţă a României.

Până la sfârşitul secolului XIX, numărăm printre membrii familiei: un mare ban, patru mari vornici, cinci mari logofeţi, patru mari postelnici, trei mari hatmani. Între aceşti boieri veliţi îl amintim şi pe marele vornic şi caimacam (locţiitor domnesc) Mihail Manu (1762-1838) care alături de fraţii Dinicu şi Iordache Golescu şi de „pământenii” Ion Câmpineanu, Filipescu şi Văcărescu sprijină mişcarea antifanariotă a lui Tudor Vladimirescu. Bunica soţiei lui, Smaranda Văcărescu, este Safta (căsătorită Kretzulescu), fiica domnitorului Constantin Brâncoveanu. Nepotul acestui Mihail Manu şi al Smarandei este generalul George Manu (1833-1911), fost şef al Statului Major al Armatei Române, ministru de război şi la un moment dat prim-ministru. Fiul lui, Ion, consilier la curtea de casaţie, este tatăl lui George Manu.

Pe linie maternă, George Manu se trage din „ramura Şerban-Vodă” a familiei Cantacuzino. Mama lui, Elisabeta (Zetta) Cantacuzino este fiica unuia dintre primii industriaşi români, inginerul Iancu Cantacuzino (1847-1911), constructorul căii ferate Bucureşti-Predeal şi fondatorul primei fabrici de ciment din România, la Comarnic. Unul dintre fraţii Zettei, generalul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino – viitor preşedinte al Partidului Totul pentru Ţară – va determina opţiunea politică a nepotului său.

STUDIILE ŞI ACTIVITATEA ŞTIINŢIFICĂ

George Manu îşi începe pregătirea şcolară ca elev particular, după un program făcut de bunicul său, generalul Manu. Instrucţia tânărului Manu, bazată pe memoria sa prodigioasă, este astfel completă, chiar enciclopedică, şi la cel mai înalt nivel.

Profesori străluciţi – savantul chimist Longinescu sau părintele Chiricuţă – erau aduşi cu trăsura la casa Manu, „o superbă vilă, clădită după modelul muzeului Rodin de la Paris, de care tatăl său şi mama sa s-au îndrăgostit în timpul călătoriei lor de nuntă. După exproprierea moşiei, nu şi-au mai putut însă permite luxul de a o întreţine şi astfel a fost cumpărată de Auşnit, care în calitate de cel mai mare industriaş al ţării, putea susţine cheltuielile ei. Azi ea este casă de oaspeţi pentru şefi de guverne şi capete încoronate. George Manu nu s-a plâns totuşi nicicând de faptul că din o atare vilă superbă a ajuns la zarca din Aiud, unde dormea pe o jumătate de rogojină ruptă, acoperit cu o jumătate de pătură, ferfeniţă şi ea, răbdând nu numai foamea neumamă, ci şi frigul cumplit[1].

Absolvă ultimele două clase de liceu în Franţa, la Nancy, în 1921, după care se înscrie la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti şi obţine în 1925 două diplome de licenţă: în fizico-chimie şi în matematică, după care pleacă în Franţa. În 1926, obţine un certificat de studii superioare în chimie fizică şi radio-activitate la Facultatea de Ştiinţe din Paris. Între 1927-1934 lucrează la elaborarea tezei sale de doctorat în laboratorul doamnei Marie Curie, cu titlul: Recherches sur l’absorption des rayons a (Cercetări asupra absorbţiei razelor alfa). Frecventează în paralel cursurile lui Loius de Broglie, Paul Langevin, E. Bloch, la Sorbona şi la Collège de France şi publică o serie de comunicări în Comptes Rendus de l’Academie des Sciences. La 5 iulie 1933, George Manu îşi susţine teza de doctorat, la Universitatea din Paris, comisia fiind formată din Marie Curie – preşedinte, Jean Perrin şi A. Debieme – membri. Teza, având menţiunea „très honorable”, e publicată în Annales de Physique, seria XI, tome I, pag. 407-531 şi reprezintă cea mai completă investigaţie a interacţiei radiaţiei alfa cu materia, din acea vreme. Are şansa de a fi martorul descoperirii de către Werner Heisenberg în 1927 a teoriei indeterminării care i-a adus acestuia premiul Nobel și l-a așezat între primii șapte savanți ai lumii în fizica atomică. La Aiud, George Manu îi va mărturisi părintelui Nicolae Grebenea „Descoperirea colegului meu Heisenberg face posibilă pentru prima dată în lume dovedirea știintifică a existenței lui Dumnezeu. Biserica, însă, nu s-a aplecat destul asupra cercetării acestei teorii ca să tragă în folosul său toate consecințele ce decurg din ea[2].

La propunerea doamnei Marie Curie de a rămâne definitiv în laboratoarele Institutului de radioactivitate din Paris, va răspunde cu un refuz, alegând să se întoarcă în ţară unde la 1 noiembrie 1935, ia în primire funcţia de asistent la Catedra de Fizică moleculară, Acustică şi Optică (a profesorului Eugen Bădărău), de la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti. După instalarea la catedră, ţine o conferinţă la sala Dalles, la care asistă toţi marii profesori de fizică şi matematică de pe vremea aceea, precum şi unchiul său după mamă, generalul Cantacuzino Grănicerul. „După ce l-au felicitat toţi, la sfârşitul conferinţei, generalul se apropie de profesor, îl îmbrăţişă cu efuziune şi-i spune textual: «Mă! deştept eşti! Ai vorbit două ore şi n-am înţeles nimic». A fost pentru George Manu un superlativ al aprecierii, care peste ani, îl emoţiona de câte ori îl povestea”[3]. Pe lângă comunicări de strictă specialitate, G. Manu publică în revista Natura, articole de interes mai general: Razele cosmice (1935), Evoluţia ideilor în fizică de la 1800 până azi (1936). În calitate de secretar al comitetului de conducere a Societăţii Române de fizică (1935-1945) susţine un număr impresionant de prelegeri, care familiarizează şi informează auditoriul despre domeniul aproape necunoscut al fizicii nucleare. În 1940, publică volumul I al monografiei Fizica nucleară – primul tratat de fizică nucleară din ţara noastră – proiectată în trei volume care, din nefericire, nu vor mai vedea lumina tiparului.

Erudit şi savant prin excelenţă, George Manu se angajează într-o luptă acerbă împotriva
confreriei oculte numite Falanga
– formată din cadre universitare şi funcţionari superiori din Ministerul Învăţământului care, fără pregătirea necesară, recurgeau la diferite subterfugii pentru a plasa în posturi, oameni aserviţi unor interese meschine. Conflictul iscat între organizaţia pomenită şi grupul de tineri fizicieni cu o excelentă reputaţie profesională şi morală: G. Manu, Aurel Ionescu, Radu şi Şerban Ţiţeica se termină cu suspendarea lui George Manu din funcţia de conferenţiar. Dar Armand Călinescu (ministrul de atunci) respinge referatul de suspendare, deşi acesta fusese semnat de o serie de somităţi profesorale.

ACTIVITATEA POLITICĂ. LECŢIE DE PATRIOTISM

George Manu intră în Mişcarea Legionară în 1937 – moment de apogeu al Legiunii – dar nu activează prea mult, limitându-se la sfera universitară. La alegerile din 1937, în pofida numelui său de rezonanţă istorică, a legăturii sale de rudenie cu generalul Cantacuzino Grănicerul, a pregătirii sale şi chiar a vârstei (35 de ani), nu apare pe listele electorale, unde ceilalţi asistenţi universitari ai Facultăţii de Ştiinţe, legionari, se aflau înscrişi (Iordache Nicoară, Gheorghe Macrin, de la fizico-chimice, şi Luca Teodoriu, de la matematici). Nici în scurta perioadă a prezenţei la guvernare a legionarilor, nu figurează în niciun post de mare răspundere politică. Cu toate acestea, i se blochează ascensiunea profesorală pentru că i se cunoşteau opţiunea şi simpatiile politice.

În 1943 se ocupă cu legăturile politice între Mişcare şi celelalte formaţiuni politice, aşa cum reiese din declaraţia sa din 6 mai 1948: „… Făceam parte din comandamentul Mişcării Legionare, fiind consilier politic al lui Radu Mironovici, comandant interimar al Mişcării”. Însufleţit de idealurile nobile ale generaţiei sale – zidirea unei Românii noi, a duhului – se implică tot mai mult în acţiunile mişcării de rezistenţă anticomuniste, intrând complet în subversivitate după toamna lui 1945. După ce Nicolae Petraşcu calcă pactul de neutralitate cu comuniştii şi îi interzice să mai menţină contactul cu mişcările de rezistenţă, Manu se hotărăşte să pornească pe un drum propriu de luptă, înscriindu-se în formaţiunea de rezistenţă Sumanele negre. Continue Reading »



ASPAZIA OȚEL PETRESCU – LACRIMA CURATĂ A TEMNIȚELOR ROMÂNEȘTI


Portret realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă

otel petrescu„O LACRIMĂ LIMPEDE, ROTUNDĂ ȘI MARE CÂT TOATĂ ÎNTINDEREA SUFLETULUI MEU” 

ZORII COPILĂRIEI SUB CERUL LIBER AL BUCOVINEI

„Satul meu natal, din preajma Cernăuților este un «cot» neaoș românesc, fericit în anul nașterii mele, pentru că se afla «acasă» lângă patria mamă, după Unirea cea Mare, timp astral pentru întreaga noastră țară, ce se numea cu binecuvântată mândrie ROMÂNIA MARE”.

25 ianuarie 2018… zi scăldată de razele blânde ale soarelui iernatic care mângâie chipul luminos al doamnei Aspazia Oțel Petrescu, slobozită de bunul Dumnezeu din carcera vieții la 23 ianuarie a.c., odată cu prăznuirea Sf. Părinți de la al VI-lea Sinod Ecumenic. Cu 94 de ani în urmă, tot într-o zi de iarnă (9 decembrie 1923) când „natura era înveșmântată în albul zăpezii și în tăcerea profundă caracteristică zilelor de iarnă, când doar clopotele bisericii sunau clar în văzduhul încremenit”[1], în cătunul Cotul Ostriței din preajma Cernăuților, în căminul învățătorilor Ioan și Maria Oțel, saluta lumina zilei țipătul primului copil, Aspazia, din cei doi rămași în viață (fratele Anatolie va veni pe lume cu doi ani mai târziu, în vreme ce sora mai mică, Ariadna va pleca pe drumul cel veșnic în 1927, la doar 8 luni).

aspaziaAșezat în trecutul îndepărtat chiar pe malul Prutului, satul natal va fi pentru Aspazia leagănul unei copilării fericite, cu amintiri de neuitat: „Duminica, tata ne ducea la biserică cu regularitate și ascultam, alături de el, la dreapta și la stânga lui, toată Liturghia de la primul până la ultimul cuvânt. După ce luam masa, plecam la hoinărit prin toate cotloanele satului, nimic nu rămânea necercetat. Tata ne arăta tot ce era mai frumos și mai interesant de văzut”. Cursurile primare le va urma la școala din comuna Ghizdița (Fântânele), iar studiile liceale le va face mai întâi la Liceul din Bălți, fiind retrasă după un trimestru pe caz de boală, iar între anii 1936-1940, le va continua la Liceul ortodox de fete «Elena Doamna» din Cernăuți.

Alcătuirea delicată, de filigran a sufletului tinerei Aspazia, se va oglindi de timpuriu în scrisul ei, încă din primii ani de liceu: „Eram în clasa a III-a, când liceul m-a trimis la Concursul «Tinerimii Române» pentru limba și literatura română. L-am câștigat și am avut șansa unei premieri cu totul ieșită din comun: o excursie în Țara Moților. Ne aflam în punctul cel mai fascinant al excursiei noastre când a avut loc întâmplarea. Pe Detunata, îngenunchiați sub coloanele de basalt, circa cinci sute de premianți și două sute de însoțitori am intonat Tatăl nostru. Răsunau văile în ecouri repetate. Rugăciunea Domnească trezise somnul munților cărunți”.

Licăririle de lumină ale copilăriei bucolice trăite de Aspazia pe meleagurile bucovinene se vor stinge rând pe rând în bezna zbuciumatului an 1940, an de cumpănă, încărcat de jale și amărăciune pentru toți românii din Basarabia și nordul Bucovinei. În frământările clipelor tragice de atunci, Aspazia va pierde anul școlar, pe care îl va recupera în particular, reușind să-și ajungă din urmă colegii de generație, în clasa a VII-a de liceu.

REFUGIUL ÎN PATRIA MAMĂ. ANII ZBUCIUMAȚI AI STUDENȚIEI

aspaziaUrgiile celui de-al doilea Război Mondial vor brăzda dâre adânci de sânge pe trupul românesc al Bucovinei de Nord, readus în hotarele patriei străbune în iulie 1941. Înfrângerile suferite de Armata Română în Crimeea în toamna anului 1943, vor determina Statul Major să ordone evacuarea românilor din ținuturile de peste Prut începând cu luna martie a anului 1944. Astfel, la 18 martie 1944, cursurile Liceului „Elena Doamna” din Cernăuți se închid, înainte ca elevii din anul terminal să-și poată susține examenul de absolvire.

Familia Oțel va lua și ea drumul refugiului dureros și definitiv, iar Aspazia își va lua bacalaureatul în vara anului 1944, la Orăștie, sub bombardamente. Stabiliți în cătunul Șugag-Bârsana de pe Valea Frumoasei a râului Sebeș, părinții Aspaziei vor locui într-o cameră mobilată foarte sumar și rudimentar, aflată în incinta școlii satului al cărei director devenise învățătorul Ioan Oțel. Din anul 1944, cei doi copii vor păși pragul studenției: Aspazia la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj și Anatolie la Facultatea de Politehnică din Timișoara. „Nu ne-a fost ușor să ne încadrăm în viața universitară. Fiind refugiate din teritoriul ocupat de sovietici, eram mereu căutate de Comisia Aliată de Control pentru aplicarea art. 5 din armistițiu. Cu o singură trăsătură daspazia petrescue condei, numai pentru faptul că te-ai născut acolo, te puteai trezi în Siberia. Au fost naivi care au crezut că vor ajunge la casele lor și s-au anunțat de bună voie pentru repatriere. Chiar de la frontieră au luat drumul spre ghețurile eterne”.

Ca să se întrețină în Sibiu, în primul an de Facultate, Aspazia lucra broderie și croitorie la o familie din Cernăuți. Legăturile din cadrul Frăției Ortodoxe Române Studențești (FORS) încep să se înfiripeze cu repeziciune dând un suflu nou de viață spirituală generației din 1948 ce avea să se constituie în „borna de hotar între o lume care se prăbușea și o alta care începea să se construiască din ruine. A fost o generație 1948 care a suprasaturat temnițele comuniste, o generație care prin suferințe inimaginabile a încercat să pună stavilă celor mai crude și celor mai sângeroase hoarde din cele care s-au tot năpustit peste biata noastră țară”.

Înzestrată cu un talent literar de excepție și cu un spirit profund analitic care nu-i umbrea câtuși de puțin înclinația mistică a sufletului, tânăra Aspazia va conferenția în cadrul Frăției Ortodoxe cu lucrarea Iisus în poezia română, devenind una dintre cele mai apreciate studente ale filosofului și poetului Lucian Blaga. Între anii 1946-1948, va ocupa postul de dac­ti­lo­grafă la prestigiosul Centru de Studii Tran­silvane, condus de renumitul profe­sor academician, istoricul Silviu Dragomir. Continue Reading »



Arhimandritul Cleopa Ilie, o candelă aprinsă în întuneric; de Ieromonahul Cosma, m-rea Sihăstria


parintele cleopaPărintele Cleopa s-a născut la data de 10 aprilie 1912 în comuna Suliţa, judeţul Botoşani, într-o familie cu 10 copii, el fiind al cincilea copil al lui Alexandru şi Ana Ilie. Se pare că strămoşii părintelui Cleopa ar fi fost oieri, originari din Siliştea Sibiului, care, datorită persecuţiilor religioase de la sfârşitul secolului al XVII-lea, au trecut Carpaţii stabilindu-se în Moldova[1]. În familie a primit o aleasă educaţie creştinească, fapt ce i-a marcat pozitiv întreaga existenţă. De momentele copilăriei, de părinţii, fraţii, obiceiurile satului moldovenesc şi de modul cum a fost crescut în satul natal îşi va aduce aminte cu recunoştinţă toată viaţa.

A urmat ciclul şcolii primare în sat, evidenţiindu-se printr-o minte ageră şi mare dragoste pentru carte. Încă din fragedă copilărie îl cunoaşte pe Schimonahul Paisie Olaru din Schitul Cozancea, de la care a deprins primele nevoinţe monahale.

Intrarea în viaţa monahală

La numai 17 ani, în data de 12 decembrie 1929, a fost închinoviat la Schitul Sihăstria, fiind primit aici de Protos. Ioanichie Moroi, care îl va şi călugări la 2 august 1937. La Sihăstria Părintele Cleopa a mai avut doi fraţi, mai mari ca el, pe monahul Gherasim şi fratele Vasile, care însă au murit de tineri. În primii ani de viaţă monahală a făcut ascultare la stâna mănăstirii. Atunci, pe când mergea cu oile prin pădurile din jurul mănăstirii, l-a întâlnit pe pustnicul Ioan, fost arhiereu-vicar la Kiev, refugiat din Rusia sovietică datorită persecuţiei bolşevice. Acest arhiereu cu viaţă sfântă i-a descoperit fratelui Constantin, viitorul Părinte Cleopa, multe taine ce s-au împlinit toate la vremea lor.

În anul 1942 părintele Cleopa primeşte ascultarea de locţiitor de egumen, iar după trecerea la cele veşnice a stareţului său Ioanichie Moroi, în anul 1944, este ales egumen al schitului. În această calitate restaurează schitul, care trecuse în ultimii ani prin mai multe greutăţi, şi reorganizează viaţa monahală. Datorită strădaniilor lui, în anul 1947 schitul a fost ridicat la rang de mănăstire. 

Începutul persecuţiei

Regimul comunist, instalat la putere prin fraudarea alegerilor din 1946 şi în urma abdicării regelui în 30 decembrie 1947, a început să controleze despotic întreaga viaţă politică, economică şi culturală a ţării. Au început epurările, au fost înlăturate în mod brutal personalităţi marcante din diferite domenii de activitate, care nu acceptau compromisul şi delaţiunea. În acest sens, începând din anul 1948, pentru Părintele Cleopa, începe un greu supliciu, care va dura până în 1989, la căderea regimului ateu. În anul 1948, pe când avea 36 de ani, va fi anchetat prima dată în beciurile securităţii de la Târgu Neamţ[2]. Acest fapt a avut loc în ziua de 21 mai, când se pomenesc Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. În predica de la Sfânta Liturghie părintele făcuse o afirmaţie care a deranjat regimul, ceea ce a determinat ridicarea şi anchetarea lui. La puţin timp după eliberare va fi sfătuit de către un om cu frică de Dumnezeu, care făcea parte din structurile regimului, să se retragă într-un oarecare loc, până se vor linişti lucrurile. În acest sens, o notă informativă menţionează: În ziua de 23 noiembrie discutând cu călugărul Ioachim Spătarul despre Ilie Cleopa, a spus că a plecat din mănăstire, căci a fost anunţat de la miliţie (căci şi acolo sunt oameni credincioşi) că-l va aresta şi deci să se facă dispărut (sic). Nu mi-a spus de unde are această informaţie sau este o presupunere personală[3].

pr. cleopaStareţ la mănăstirea Slatina

În 1949 Patriarhul Justinian îl trimite pe Părintele Cleopa, cu un grup de 27 călugări din Sihăstria, la Mănăstirea Slatina, pentru a reorganiza viaţa monahală de acolo. La Mănăstirea Slatina el reuşeşte într-un timp extrem de scurt să adune un mare număr de călugări tineri, unii cu studii superioare, şi să organizeze o viaţă de obşte model. Aceste realizări ale Părintelui Cleopa, personalitatea puternică şi prestigiul de care se bucura în rândul credincioşilor au atras asupră-i persecuţii din partea regimului comunist. Începând cu plecarea din Mănăstirea Sihăstria, în 1949, Părintele Cleopa va trece prin foarte multe încercări.

Într-o sinteză a notelor informative, care face referinţă la începutul anilor 50, se menţionează: „Susnumitul s-a călugărit din anul 1937, a fost preoţit în 1945. Înainte de a fi stareţul Mănăstirii Slatina a fost stareţ la Sihăstria. În trecut nu este cunoscut să fi făcut vreo politică, iar în prezent nu s-a încadrat în nicio organizaţie politică. Susnumitul este un element duşmănos al regimului şi permanent se manifestă ostil la adresa guvernului şi regimului democrat popular. Astfel a fost semnalat de inf. Galina că în cursul lunii septembrie 1950 a spus că securitatea a vrut să-i ridice o icoană făcătoare de minuni, dar că plecând de la ei, motorul s-a oprit mereu şi ofiţerii securităţii s-au rugat în genunchi să ia icoana înapoi în mănăstire, iar el a trimis copii mici şi curaţi să facă această acţiune. Apoi a afirmat că o parte din oamenii securităţii s-au convertit iar ceilalţi nu mai îndrăznesc să se apropie de mănăstire.

În ziua de 29 iulie 1950, aflându-se în comuna Rădăşeni, raionul Fălticeni, ar fi spus că el este mare predicator şi vin la el mii de cetăţeni pentru a-i asculta predica, care durează două-trei ore. Apoi a afirmat că el este în legătură cu Patriarhia şi că a mers împreună cu patriarhul la o mănăstire de maici de lângă Tecuci, unde stareţa acelei mănăstirii a avut nişte vedenii. Tot cu această ocazie, în legătură cu colectivizarea agriculturii, a spus că preoţii de mir nu trebuie să facă nimic în această privinţă, că preoţii nu trebuie să vorbească decât despre Hristos”[4]. Continue Reading »