Posts Tagged 'Petru Voda'


DE VORBĂ CU PĂRINTELE ATANASIE ȘTEFĂNESCU: DESPRE FORMĂ ȘI FOND. „CEA MAI GREA PRĂBUŞIRE VINE PRIN TINE ÎNSUŢI”


DISCERNĂMÂNTUL ȘI PRICEPEREA DUHOVNICULUI

În vremurile de acum rolul duhovnicilor e considerat a fi unul extrem de pregnant şi de clar. Mă gândesc la Athos, cunoscut îndeobşte ca un loc de rugăciune şi de reculegere care a avut şi el momente de criză, atunci când Sf. Maxim Cavsocalivitul s-a întâlnit cu Sf. Maxim Sinaitul și îşi puneau întrebarea câţi mai sunt dintre duhovnicii care pot să povăţuiască. Pentru sfinţia voastră contextul de acum, cum poate fi perceput? Mai avem duhovnici astăzi de anvergura şi de forţa pe care societatea, treburile şi problemele ei le necesită?

La întrebarea precisă, doresc să vă dau un răspuns precis şi am să vă spun că partea cea mai importantă în preoţie este duhovnicia, iar cât priveşte numărul, nu este atât de important. Interesează valoarea şi intensitatea luptei, a lucrării în cazul de faţă. Aţi amintit de Muntele Athos, supranumit grădina Maicii Domnului, patria creştinismului, dar acum Athosul nu mai e cel care a fost atunci. S-au făcut schimbări, mutaţii. Toate nenorocirile, nouă ne-au venit de la greci, deşi sunt în vatra creştinismului. Mă refer la perioada de 110 ani a fanarioţilor care ne-a imprimat nouă un creştinism sumbru. Ei ne-au prăbuşit toată pătura noastră intelectuală şi bisericească. O cincime din suprafaţa ţării ajunsese în mâna lor până când Cuza a făcut acel act de secularizare, Cuza care a fost mason şi care făcea parte din aceeaşi frăţie din care făcea parte şi Bălcescu, o ramură a rotarienilor. Şi în perioada aceea, Cuza a făcut secularizarea pentru că o cincime din averile mănăstirilor erau în mâna grecilor. Cât aur a curs din România către Sf. Munte! Şi noi avem Prodromul care este la rangul de schit şi nici apă nu i-au dat. Când am citit eu cartea despre Athos, erau 10.000 de călugări. Acum dacă mai sunt vreo mie. Sunt momente de scăzământ, de alunecare morală. Oltenia a fost pentru un timp, ca şi Bucovina, ocupată de austrieci. Citiţi documentarea în Păsculescu şi primul lucru pe care l-au făcut grecii a fost să-şi asigure drepturile lor. Eu sunt din Corabia, cetatea de altădată a Sucidavei şi sunt consemnate pe hartă bălțile din care şi-au luat cota lor de peşte, fără să-i intereseze ce schimbări sunt în ţară. Asta au făcut grecii! Era o necesitate să se facă această secularizare, deşi nu s-a făcut cum trebuie, cum se fac şi azi retrocedările.

Să revenim însă la ideea esenţială: când vom avea duhovnici mari, pictori, sculptori, medici, muzicieni, arhitecţi am câştigat bătălia. Şi peste toate şi deasupra tuturor este duhovnicia aceasta. Nu se poate pune temelie, nu se poate clădi fără aşternut temeinic şi asta se face numai prin duhovnicie. Dumneavoastră ca om n-aveţi altă cale de început. Puteţi să citiţi toate cărţile, dar nu puteţi pune început bun decât numai printr-o mărturisire la duhovnic, care are puterea de a ierta şi de a dezlega păcatele, lăsată de Dumnezeu. Şi cu această conştiinţă curată poţi să clădeşti. Nu poţi porni din altă parte. Nici nu reuşeşti decât numai prin mărturisire. Şi, într-adevăr, mai sunt duhovnici mari, unii ştiuţi, alţii neştiuţi, ştiuţi poate numai de Dumnezeu.

Vedeţi dumneavoastră, medicina e ştiinţă, dar e şi artă. Cu valorile ştiinţei, omul artei aplică la caz, boala individualizată. Nu e la toţi la fel. Aşa este şi în treaba aceasta cu duhovnicia. Continue Reading »



Părintele Paulin Clapon de la Mănăstirea Petru Vodă – necrologul unui martir


Părintele Paulin a trecut la Domnul în ziua de 14 septembrie 2015, mănăstirea Petru Vodă

„Mi-am iubit neamul, țara, am făcut 20 de ani de pușcărie și dacă aș face acum încă 30 de ani, tot nu mă poate convinge nimeni, nu mă poate cumpăra nimeni cu toate averile din lume”. 

Exponent al generației de la 1948, generație care și-a croit urcușul spre cer prin asumarea conștientă a suferinței în moara comunistă, părintele Paulin Clapon, a întregit ceata triumfătoare a mărturisitorilor români din temnițele ateiste la 14 septembrie 2015. Brăilean patriot, Gheorghe, numele cu care a fost afundat în apa botezului creștin, se naște la 16 aprilie 1920 și va fi dăruit de Dumnezeu cu o tărie de caracter care, pe durata întregii vieți îi va îmbrăca sufletul în armura curajului și a intransigenței în fața compromisului.

În 1941, la doar 21 de ani pleacă pe front împreună cu nou înfiinţatul batalion de paraşutişti, o armă de elită a Armatei Române greu încercată în confruntările celui de-al doilea război mondial, numărându-se printre aviatorii de elită ai țării noastre. Dragostea curată de glia străbunilor îl va anima mereu să se ridice cu arma în mână împotriva năvălirilor străine: „Sunt român. Casa în care m-am născut este pe moșia lui Ștefan cel Mare, dată la 1479 străbunilor mei, care au fost împroprietăriți cu 135 hectare – 90 de fălci de pământ. Deci, asta acum 500 de ani. Și pământul pe care l-a primit tata de la străbunii mei este pământul nașterii mele; acolo m-am născut, pe pământul ăla, dintre Prut până în Jijia. De aceea spun că nu mă poate convinge nimeni cu toate averile de pe lume”[1].

Înlănțuit 20 de ani pentru credință și neamul românesc

Sfârșitul războiului îl găsește pe temerarul luptător pentru neam, pe meterezele rezistenței armate împotriva opresiunii comuniste venite de la Răsărit, motiv pentru care va fi arestat, judecat și condamnat ca „dușman al poporului”, la 20 de ani de închisoare. Itinerariul pătimirii sale va cunoaște popasuri prin cele mai cumplite temnițe ale regimului comunist: Pitești, unde va trece prin ororile reeducării, Gherla, Aiud, Cavnic, Baia Sprie și Jilava. Majoritatea anilor de închisoare și-i va petrece între zidurile „cetății morții” a Aiudului alături de cei mai valoroși oameni de cultură, generali, miniștri și preoți pe care i-a avut România în acea perioadă: „Toată floarea neamului a fost arestată și dusă la Aiud. Au fost demni, să știți… Când am plecat de la Aiud la Baia Sprie, erau 722 de avocați numai, ca să nu mai spun câți profesori și ingineri! Deci, ăsta a fost Aiudul: locul unde au fost aduși toți oamenii cu carte”[2]. Continue Reading »



MONAHUL ATANASIE (ALEXANDRU ȘTEFĂNESCU) ȘI TAINA DISCERNĂMÂNTULUI


Atanasie Stefanescu

Monahul Atanasie Stefanescu

de Constantin Mihai

Figura luminoasă a lui Alexandru Ștefănescu, monahul Atanasie în ultimii ani ai vieții sale, nu poate trece neobservată în orizontul martiriului românesc din secolul XX, ea constituind o adevărată piatră de temelie a istoriei neamului nostru. Descendent din „vița nobilă a lui Ștefan cel Mare și Sfânt, a plăieșilor din Cetatea Neamțului, a Sfântului Voievod Mihai Viteazul, a Sfinților Brâncoveni”, cum frumos îl caracteriza Părintele Justin Pârvu pe fratele său întru suferință și ucenicie creștină, monahul Atanasie, acesta din urmă, „alături de mucenicii partizani din Munții Făgăraș, împreună cu Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Adrian Făgețeanu, Monahul Marcu Dumitrescu (Dumitru), Sfântul Valeriu Gafencu și cu toată generația din 1927 până în 1964”, constituie „un buchet de rugători în Biserica Triumfătoare, alături de care s-au jertfit și Ionel Moța și Vasile Marin, care au plecat în Spania, «unde se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos», alături de grupul de voluntari de la Majadahonda”1.

Chipul Părintelui Atanasie „se impune cu prezența sa demnă, dar și poetică, cu puritatea de mucenic și viețuirea cuvioasă pe care a avut-o în Mănăstirea Petru-Vodă, unde își dă obștescul sfârșit și se odihnește în Domnul, lângă Părintele Gheorghe Calciu, colegul său de amărăciuni și suferință. Putem spune că Părintele Atanasie rămâne o icoană vie a generației moderne pentru care și-a jertfit întreaga viață, încălzind zidurile pușcăriilor de pe întreg cuprinsul țării: Chișinău, Vaslui, Aiud, Gherla și Poarta Albă (lagărul de exterminare al burgheziei românești). Părintele Atanasie a fost și rămâne un ochi trezvitor al Ortodoxiei și Neamului Românesc pentru care s-a jertfit cu neostenită râvnă și pentru care mijlocește acum înaintea Tronului Ceresc”2.

Un tămăduitor de suflete, Alexandru Ștefănescu se remarca nu numai printr-o prezență de spirit deosebită, ci și printr-un discernământ de o profunzime specifică4. Acest discernământ devenea pregnant în relația dialogică cu apropiații și cu semenii săi, în care dimensiunea duhovnicească, forța de pătrundere a lucrurilor, faptelor sau evenimentelor până la esența lor erau preeminente.

Dăruirea până la jertfire către ceilalți contura un chip al mucenicului, veșnic săritor și ajutător nu doar cu sfatul, ci și cu acțiunea, încercând schimbarea unor stări. Risipirea sa către ceilalți se manifesta pe toate planurile existenței, neprecupețind niciun efort, nicio minimă energie spre folosul tuturor. Acestea transpar și din schimburile sale epistolare cu diverse persoane, de diferite categorii sociale și intelectuale, cuvântul său fiind mereu însoțit de o faptă semnificativă. Continue Reading »