Părintele Justin și Troița din Poiana Largului – un ideal împlinit

Astăzi, 10 iunie, de Ziua Eroilor, înveșmântată în haina sărbătorii Înălțării Domnului nostru Iisus Hristos, comuna Poiana Teiului, împreună cu mănăstirile Petru Vodă și Paltin, precum și mai mulți preoți de pe valea Bistriței, au comemorat într-un eveniment festiv pe martirii și eroii Neamului Românesc, căzuți la datorie pe câmpul de luptă al celor două războaie mondiale, dar și în lagărele comuniste de pe întreg cuprinsul țării. Valea Bistriței, din care excelează satul Petru Vodă, a închinat țării și Bisericii mulți martiri și eroi, al căror sânge a adăpat pământul țării, dându-i tărie și roadă, unul dintre aceștia fiind și vrednicul de pomenire Părinte Justin Pârvu.

Comemorarea a avut loc la Troița înălțată anul trecut, la îndemnul Părintelui Justin Pârvu și prin osteneala domnului consilier superior, Cătălin Bogdan Ancuța, care aduce un plus de valoare comunei Poiana Teiului, prin cinstea acordată înaintașilor noștri, promovând astfel patriotismul, jertfa și frumusețile tradiției românești.

Evenimentul a debutat cu slujba de aghiasmă și parastasul de pomenire a eroilor, oficiată de Părintele Protopop Ionel Cuțuhan, alături de un sobor de preoți de la mănăstirea Petru Vodă și parohiile din zonă. Răspunsurile la strană și cântările psaltice au fost susținute de către maicile de la mănăstirea Paltin Petru Vodă.

Momentul cel mai solemn a fost oferit de către invitații cu totul speciali, Dl. General de brigadă Gheorghe Dascălul, originar din comuna Poiana Teiului și Dl. General Maior Gheorghe Moțoc, din comuna Borca, ce ne-au împărtășit bucuria demnității adevărate a Armatei Române, prin luptele și ostenelile închinate cu noblețe țării și lui Dumnezeu.

Cu acest prilej Doamna primar Ana Ancuța a înmânat celor doi generali în rezervă diploma de excelență din partea primăriei comunei Poiana Teiului, mulțumind pentru jertfa și cinstea pe care cei doi mari generali au adus-o comunei și muntenilor de pe Valea Bistriței.

La eveniment au fost prezenți și agentul şef principal de poliţie Ciobanu Mihai, împreună cu domnii polițiști de la Postul de poliţie Poiana Teiului, care au asigurat bunul curs al evenimentului, la care au participat numeroși săteni dar și pelerini de pe întreg cuprinsul țării, prieteni ai mănăstirii Petru Vodă.

Mulțumim lui Dumnezeu pentru această zi minunată, în care am putut să ne rugăm pentru martirii și eroii neamului nostru, aducându-le cinstea cuvenită, într-o atmosferă înălțătoare de bucurie și liniște sufletească. Pentru acești eroi căzuți la datorie Părintele Justin a închinat, de-a lungul timpului mai multe rugăciuni și troițe, pentru veșnica lor pomenire.

Referitor la ridicarea unei troițe în Poiana Largului, Părintele Justin ne spunea pe vremea când încă troița nu era înălțată: „Da şi mi-as dori să mai înalţ o troiţă şi la Poiana Lar­gului. Pentru că datorită retragerilor din Moldova înspre Ardeal, Valea Bistriţei a fost punct cardinal între cele trei zone: Basarabia, Moldova şi Ardealul. Aici unde vrem să înălţăm crucea aceasta s-au petrecut evenimente foarte sălbatice din partea nemţilor în 1944. Aici nemţii observau din partea viaductului, de la înălţimile munţilor, cu aparatele lor de observare, tot ce mişcă în spatele frontului lor. Când au ajuns trupele sovietice pe aici, românii ca de obicei au sărit cu mâncare, cu băutură pe care să le dea ostaşilor. Pe român nu-l interesează dacă este inamic sau amic. El tre­buia să-şi aplice omenia lui. Şi au dat de mâncare ostaşilor ruşi care se simţeau ca la casa lor. Nemţii, văzând, au dat un atac, i-au respins pe ruşi până departe în Moldova, iar în cele din urmă, într-o mânie extraordinară, au adunat tot ce se găsea pe şosea, prin case, vreo 30-40 de familii pe care le-au băgat în beci cu tot cu copii şi au aruncat vreo trei-patru grenade, omorându-i pe toţi. A scăpat o femeie cu un copilaş în braţe, care a rămas dedesubt, pentru că celelalte trupuri au căzut grămadă peste ea şi ea însăşi, din familia Tărâţă, povesteşte de aceste evenimente”.

Acum, cu siguranță Părintele Justin se bucură din ceruri văzând pe fiii săi duhovnicești ducând mai departe idealurile și misiunea sa de reînviere și înălțare a neamului românesc.

Hristos S-a înălțat și așa să ne înălțăm și noi sufletele de creștini și inimile de români!

(a consemnat Monahia Fotini)

Eu chiar am să plec de la această problemă că foarte mulți îl disprețuiau pe Părintele Justin Pârvu și încă îl disprețuiesc. Asta pentru faptul că el, de multe ori, se exprima simplu, nu putea să dea neapărat explicații savante. Vă mărturisesc că Părintele Justin, cel puțin din punctul meu de vedere, este singura conștiință politică a neamului românesc din secolul XXI. Și a putut să realizeze acest lucru mai ales datorită educației pe care a avut-o înainte. Mulți l-au luat ca pe un bătrân simplu care, eventual a dobândit ceea ce a dobândit doar prin harul rugăciunii. Părintele Justin era foarte educat. Noi am rămas șocați când la un moment dat a spus „Măi, băieți, credeți că nu-mi mai aduc aminte ce v-am prezentat?”. De pildă, declinări în germană, știa rusă, franceză, engleză, învățase parțial mai ales rusa și engleza în pușcărie. La un moment dat întreabă unul din grup: „Părinte, da’ unde ați făcut școala?”. „La Universitatea din Aiud!”. Pentru că a stat cu mari profesori universitari în temnițe și acolo, practic, a avut cursuri reale, cursuri vii, mult mai importante decât ceea ce se preda în universitățile vremii, înainte să vină comuniștii la timpul respectiv. Cred că o temere foarte mare a Părintelui Justin era și îl vedeam foarte supărat când veneau oameni la el, tot timpul să-l întrebe: „Vai, Părinte, ce să fac? Ce să facem?”. Și Părintele dădea o soluție. Unul din puținele momente în care l-am văzut supărat pe Părintele Justin a fost când a venit un om foarte amărât și insistent îi spunea: „Vai, Părinte, a fugit vaca în curtea vecinului. Ce să fac? Spuneți o rugăciune!”. „Măi, omule, du-te și ia-o!”. „Dar pot să mă duc să o iau?”. Adică, omul de rând de astăzi ajunge în punctul în care tot timpul caută ca altcineva să facă pentru el ceea ce trebuie să facă el însuși.

Discutam la un moment dat cu Părintele despre cum putem explica celor care nu sunt creștini sau care nu înțeleg sau care nu cred în Cartea Apocalipsei, ce înseamnă antihrist sau ce înseamnă sfârșitul lumii? Ce înseamnă acest Stat antihristic? Și am convenit cu Părintele Justin următoarele: acest Stat, acest model de orânduire globală este statul existențialist în care omul înlocuiește pe Dumnezeu cu Statul, omul se închină Statului. Nu mai fac eu milostenie, lasă să-mi ia impozit Statul că face Statul binefacere, după aceea tot omul politic decontează. Dar asta nu este milostenie, milostenie este când îi pui omului în mână și spui: „De sufletul cutăruia, al adormiților robilor tăi sau de sănătatea cutăruia”. Nu suntem creștini atunci când apar mari încercări și noi în loc să ieșim să scoatem să dăm zăpada din drum, să-i ajutăm pe cei năpăstuiți, stăm cu mâna în sân, ne uităm la TV și așteptăm să vină Statul să facă. Măria sa „sfântul Stat” care la un moment dat, noi dându-i și cedându-i din putere, a spus: „Dacă voi m-ați investit cu atâta putere și voi nu vă mai închinați Dumnezeului vostru, să vă închinați mie că eu vă dau de mâncare, eu vă dau casă”, că așa ziceau unii că „era bine pe vremea comunismului că aveai casă, serviciu, de toate. Trebuia doar să spui că nu există Dumnezeu și să nu mergi la biserică. Eh, un fleac”. Dar, atenție pentru că acceptând astăzi să se facă un abuz și plecând capul, mâine nu vom mai fi liberi.

Continue Reading »

Ați auzit de vitejia Sf. Gheorghe! Odinioară îl întreba Sf. Gheorghe pe Dioclețian: „Cât mai durează această pedeapsă a noastră? Şi atunci a răspuns Diocleţian: „azvârlă-l în temniţă, cu picioarele în butuc, cu o lespede mare pe piept.” Şi a doua zi e scos de acolo nevătămat. Apoi, cât este de mult de la Sfântul mare mucenic Gheorghe şi până în zilele noastre! Sigur că au trecut secole, ani, zile, săptămâni până în zilele noastre. Oare şi noi nu suntem la aceeaşi măsură de a striga? Oare cât va putea răbda creştinătatea noastră  toate abuzurile care se fac asupra noastră, toate greutăţile care vin? Dar dacă până acum au căutat să vâneze trupurile noastre, de data aceasta ne vânează şi sufletele noastre. Şi nu este de ajuns să ia un suflet, două, trei sau cincizeci, o sută, ci tânjesc să ia popoarele în întregime; nu numai un popor sau două, ci toată lumea. Să fie în acelaşi consens satanic care măreşte aria iadului.

De aceea şi noi, creştinii de astăzi, trebuie să avem grijă de sufletele noastre, să fim foarte atenţi ca să nu le pierdem. Căci un suflet avem şi acela trebuie să-l dăm aşa cum l-am primit de la Dumnezeu.

Sfinţii nu au încetat nici până în zilele noastre, şi cât va fi lumea. Începând de la cele mai fragede vârste ale creştinătăţii şi până astăzi, sângele creştinilor este peste tot. În zilele noastre Aiudul, Gherla, Piteşti şi toate închisorile comuniste au zdruncinat generaţie după generaţie din 1948 şi până în 1964 şi au bucurat un tineret care astăzi formează buchet de rugăciune pentru noi.

Ca şi cei din trecut să cerem forţa, puterea, energia şi curajul Sfântului Mare mucenic Gheorghe şi ale tuturor sfinţilor care ne călăuzesc în Înviere. Să fim tari, să avem curaj să înfruntam cu sufletul şi cu preţul vieţii noastre toate primejdiile vieții!

(Fragment din predica Pr. Justin la hramul bisericii din satul Petru Vodă, Sf. M.Mc. Gheorghe, 2009)

DISCERNĂMÂNTUL ȘI PRICEPEREA DUHOVNICULUI

În vremurile de acum rolul duhovnicilor e considerat a fi unul extrem de pregnant şi de clar. Mă gândesc la Athos, cunoscut îndeobşte ca un loc de rugăciune şi de reculegere care a avut şi el momente de criză, atunci când Sf. Maxim Cavsocalivitul s-a întâlnit cu Sf. Maxim Sinaitul și îşi puneau întrebarea câţi mai sunt dintre duhovnicii care pot să povăţuiască. Pentru sfinţia voastră contextul de acum, cum poate fi perceput? Mai avem duhovnici astăzi de anvergura şi de forţa pe care societatea, treburile şi problemele ei le necesită?

La întrebarea precisă, doresc să vă dau un răspuns precis şi am să vă spun că partea cea mai importantă în preoţie este duhovnicia, iar cât priveşte numărul, nu este atât de important. Interesează valoarea şi intensitatea luptei, a lucrării în cazul de faţă. Aţi amintit de Muntele Athos, supranumit grădina Maicii Domnului, patria creştinismului, dar acum Athosul nu mai e cel care a fost atunci. S-au făcut schimbări, mutaţii. Toate nenorocirile, nouă ne-au venit de la greci, deşi sunt în vatra creştinismului. Mă refer la perioada de 110 ani a fanarioţilor care ne-a imprimat nouă un creştinism sumbru. Ei ne-au prăbuşit toată pătura noastră intelectuală şi bisericească. O cincime din suprafaţa ţării ajunsese în mâna lor până când Cuza a făcut acel act de secularizare, Cuza care a fost mason şi care făcea parte din aceeaşi frăţie din care făcea parte şi Bălcescu, o ramură a rotarienilor. Şi în perioada aceea, Cuza a făcut secularizarea pentru că o cincime din averile mănăstirilor erau în mâna grecilor. Cât aur a curs din România către Sf. Munte! Şi noi avem Prodromul care este la rangul de schit şi nici apă nu i-au dat. Când am citit eu cartea despre Athos, erau 10.000 de călugări. Acum dacă mai sunt vreo mie. Sunt momente de scăzământ, de alunecare morală. Oltenia a fost pentru un timp, ca şi Bucovina, ocupată de austrieci. Citiţi documentarea în Păsculescu şi primul lucru pe care l-au făcut grecii a fost să-şi asigure drepturile lor. Eu sunt din Corabia, cetatea de altădată a Sucidavei şi sunt consemnate pe hartă bălțile din care şi-au luat cota lor de peşte, fără să-i intereseze ce schimbări sunt în ţară. Asta au făcut grecii! Era o necesitate să se facă această secularizare, deşi nu s-a făcut cum trebuie, cum se fac şi azi retrocedările.

Să revenim însă la ideea esenţială: când vom avea duhovnici mari, pictori, sculptori, medici, muzicieni, arhitecţi am câştigat bătălia. Şi peste toate şi deasupra tuturor este duhovnicia aceasta. Nu se poate pune temelie, nu se poate clădi fără aşternut temeinic şi asta se face numai prin duhovnicie. Dumneavoastră ca om n-aveţi altă cale de început. Puteţi să citiţi toate cărţile, dar nu puteţi pune început bun decât numai printr-o mărturisire la duhovnic, care are puterea de a ierta şi de a dezlega păcatele, lăsată de Dumnezeu. Şi cu această conştiinţă curată poţi să clădeşti. Nu poţi porni din altă parte. Nici nu reuşeşti decât numai prin mărturisire. Şi, într-adevăr, mai sunt duhovnici mari, unii ştiuţi, alţii neştiuţi, ştiuţi poate numai de Dumnezeu.

Vedeţi dumneavoastră, medicina e ştiinţă, dar e şi artă. Cu valorile ştiinţei, omul artei aplică la caz, boala individualizată. Nu e la toţi la fel. Aşa este şi în treaba aceasta cu duhovnicia. Continue Reading »

Părintele Paulin a trecut la Domnul în ziua de 14 septembrie 2015, mănăstirea Petru Vodă

„Mi-am iubit neamul, țara, am făcut 20 de ani de pușcărie și dacă aș face acum încă 30 de ani, tot nu mă poate convinge nimeni, nu mă poate cumpăra nimeni cu toate averile din lume”. 

Exponent al generației de la 1948, generație care și-a croit urcușul spre cer prin asumarea conștientă a suferinței în moara comunistă, părintele Paulin Clapon, a întregit ceata triumfătoare a mărturisitorilor români din temnițele ateiste la 14 septembrie 2015. Brăilean patriot, Gheorghe, numele cu care a fost afundat în apa botezului creștin, se naște la 16 aprilie 1920 și va fi dăruit de Dumnezeu cu o tărie de caracter care, pe durata întregii vieți îi va îmbrăca sufletul în armura curajului și a intransigenței în fața compromisului.

În 1941, la doar 21 de ani pleacă pe front împreună cu nou înfiinţatul batalion de paraşutişti, o armă de elită a Armatei Române greu încercată în confruntările celui de-al doilea război mondial, numărându-se printre aviatorii de elită ai țării noastre. Dragostea curată de glia străbunilor îl va anima mereu să se ridice cu arma în mână împotriva năvălirilor străine: „Sunt român. Casa în care m-am născut este pe moșia lui Ștefan cel Mare, dată la 1479 străbunilor mei, care au fost împroprietăriți cu 135 hectare – 90 de fălci de pământ. Deci, asta acum 500 de ani. Și pământul pe care l-a primit tata de la străbunii mei este pământul nașterii mele; acolo m-am născut, pe pământul ăla, dintre Prut până în Jijia. De aceea spun că nu mă poate convinge nimeni cu toate averile de pe lume”^[1].

Înlănțuit 20 de ani pentru credință și neamul românesc

Sfârșitul războiului îl găsește pe temerarul luptător pentru neam, pe meterezele rezistenței armate împotriva opresiunii comuniste venite de la Răsărit, motiv pentru care va fi arestat, judecat și condamnat ca „dușman al poporului”, la 20 de ani de închisoare. Itinerariul pătimirii sale va cunoaște popasuri prin cele mai cumplite temnițe ale regimului comunist: Pitești, unde va trece prin ororile reeducării, Gherla, Aiud, Cavnic, Baia Sprie și Jilava. Majoritatea anilor de închisoare și-i va petrece între zidurile „cetății morții” a Aiudului alături de cei mai valoroși oameni de cultură, generali, miniștri și preoți pe care i-a avut România în acea perioadă: „Toată floarea neamului a fost arestată și dusă la Aiud. Au fost demni, să știți… Când am plecat de la Aiud la Baia Sprie, erau 722 de avocați numai, ca să nu mai spun câți profesori și ingineri! Deci, ăsta a fost Aiudul: locul unde au fost aduși toți oamenii cu carte”^[2]. Continue Reading »

Monahul Atanasie Stefanescu

de Constantin Mihai

Figura luminoasă a lui Alexandru Ștefănescu, monahul Atanasie în ultimii ani ai vieții sale, nu poate trece neobservată în orizontul martiriului românesc din secolul XX, ea constituind o adevărată piatră de temelie a istoriei neamului nostru. Descendent din „vița nobilă a lui Ștefan cel Mare și Sfânt, a plăieșilor din Cetatea Neamțului, a Sfântului Voievod Mihai Viteazul, a Sfinților Brâncoveni”, cum frumos îl caracteriza Părintele Justin Pârvu pe fratele său întru suferință și ucenicie creștină, monahul Atanasie, acesta din urmă, „alături de mucenicii partizani din Munții Făgăraș, împreună cu Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Adrian Făgețeanu, Monahul Marcu Dumitrescu (Dumitru), Sfântul Valeriu Gafencu și cu toată generația din 1927 până în 1964”, constituie „un buchet de rugători în Biserica Triumfătoare, alături de care s-au jertfit și Ionel Moța și Vasile Marin, care au plecat în Spania, «unde se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos», alături de grupul de voluntari de la Majadahonda”1.

Chipul Părintelui Atanasie „se impune cu prezența sa demnă, dar și poetică, cu puritatea de mucenic și viețuirea cuvioasă pe care a avut-o în Mănăstirea Petru-Vodă, unde își dă obștescul sfârșit și se odihnește în Domnul, lângă Părintele Gheorghe Calciu, colegul său de amărăciuni și suferință. Putem spune că Părintele Atanasie rămâne o icoană vie a generației moderne pentru care și-a jertfit întreaga viață, încălzind zidurile pușcăriilor de pe întreg cuprinsul țării: Chișinău, Vaslui, Aiud, Gherla și Poarta Albă (lagărul de exterminare al burgheziei românești). Părintele Atanasie a fost și rămâne un ochi trezvitor al Ortodoxiei și Neamului Românesc pentru care s-a jertfit cu neostenită râvnă și pentru care mijlocește acum înaintea Tronului Ceresc”2.

Un tămăduitor de suflete, Alexandru Ștefănescu se remarca nu numai printr-o prezență de spirit deosebită, ci și printr-un discernământ de o profunzime specifică4. Acest discernământ devenea pregnant în relația dialogică cu apropiații și cu semenii săi, în care dimensiunea duhovnicească, forța de pătrundere a lucrurilor, faptelor sau evenimentelor până la esența lor erau preeminente.

Dăruirea până la jertfire către ceilalți contura un chip al mucenicului, veșnic săritor și ajutător nu doar cu sfatul, ci și cu acțiunea, încercând schimbarea unor stări. Risipirea sa către ceilalți se manifesta pe toate planurile existenței, neprecupețind niciun efort, nicio minimă energie spre folosul tuturor. Acestea transpar și din schimburile sale epistolare cu diverse persoane, de diferite categorii sociale și intelectuale, cuvântul său fiind mereu însoțit de o faptă semnificativă. Continue Reading »

Judecătorul și avocații

Eram soră începătoare în mănăstirea Paltin și mă spovedeam la Părintele Justin. Mă confruntam însă cu o problemă. Aveam evlavie la toți sfinții, dar totuși aveam o neputință în a mă ruga lor, nici măcar Maicii Domnului nu reușeam, nu mă puteam ruga decât către Mântuitorul, pe care Îl iubeam cu tot sufletul meu. Nu știam dacă este păcat sau nu, de aceea m-am dus să îi mărturisesc această neputință Părintelui Justin. Știam că Părintele Justin avea o mare evlavie la Maica Domnului și îi acorda o cinste aparte. Apoi citeam și cât de mult o iubeau monahii cuvioși din Sfântul Munte pe Maica Domnului, dar eu nu simțeam nicio bucurie să mă rog ei.

L-am întrebat așadar pe Părintele dacă e greșit cum procedez eu. Când a auzit Părintele, foarte mirat, se uită la mine și îmi spune: „Cum să nu te rogi, măi, Maicii Domnului? Păi tu te duci la Judecată fără avocat? Maica Domnului și sfinții sunt avocații noștri înaintea Judecătorului cel drept. De aceea trebuie să ne rugăm lor cu toată osârdia, ca să pledeze pentru cauza noastră la Judecată și să-L milostivească pe Domnul pentru noi. Pentru că dacă ar fi după dreptate, greu ne-am mai mântui noi, fără ajutorul lor”.

Acestea spunându-mi Părintele, m-am înfricoșat și mi-a părut rău de lipsa mea de evlavie. Atunci Părintele mi-a dat canon să mă rog în fiecare zi Maicii Domnului și să nu o mai trec niciodată cu vederea. Probabil Părintele el însuși s-a rugat pentru mine, și a milostivit-o pe Maica Domnului să caute și spre mine, ticăloasa. Pentru că imediat cum am ajuns la chilie, mi s-a aprins așa un dor față de Măicuța Domnului cum nu mai avusesem vreodată. Mă rugam cu lacrimi să mă ierte și simțeam mângâierea ei caldă, ca și cum mă purta în brațe, ca pe copilul ei.

Sunt sigură că pentru rugăciunile Părintelui Justin, Maica Domnului mi-a dăruit dragostea ei.

(Monahia S.)  Continue Reading »