Posts Tagged 'Parintele Justin'


Părintele Justin Pârvu despre spiritul de jertfă pentru aproapele


iustin parvuRăbdarea și suferința sunt două aripi care te ridică la înălțime. Restul e așa, o brumă pe iarba noastră. Chiar și pe rugătorul nostru, când îl pui oleacă la încercarea răbdării și a suferinței, dă înapoi. Dar el își face programul de ascet, își face cele șapte laude, dar când îl pui la încercare, nu merge. În închisoare, cum v-am mai spus, în locul tău când erai pedepsit, mergea altul. Care făcea o gafă, rămânea în celulă câte două, trei zile că nu venea la tine să te ia îndată la pedeapsă. Nu! Te lăsa două, trei zile. În timpul ăsta, făceam un calcul: „Măi, tu ești bătrân sau ești mai slab. Merg eu în locul frăției tale. Când vine caraliul să întrebe: «Care e Chirilescu?», o să zic: «Eu sunt»”. Apoi te băga la subsol, stăteai cele 4, 5 zile, o săptămână și era soră cu moartea o stare din asta. Cam acesta era spiritul de jertfă pentru aproapele. Asta trebui să știți că omul în libertate, nu știe să-și realizeze viața. Omul este foarte nesigur și influențabil de toți agenții din jurul lui. Dar când este pus obligatoriu să-și formeze caracterul, să-și formeze o poziție și o linie de conduită, aceea este sfânta suferință.

Creștinismul ortodox n-ar fi fost creștinism ortodox dacă n-ar fi trecut prin cei 200 de ani de persecuții, dacă n-ar fi trecut prin tot Evul Mediu până în zilele noastre pentru că, creștinismul a trebuit să sângereze dintr-un loc într-altul. Și până acum creștinismul sângerează și își duce existența lui de la o generație la alta pentru că sângele martirilor este sămânța creștinismului. Și viața pe care am dus-o în acești ani este poate cea mai fertilă și mai frumoasă, pentru că am trecut  de la moarte la viață și de la viață la moarte în toți acești 16 ani…

Toate greutățile, necazurile care vin peste noi, trebuie să le primim cu dragoste și cu satisfacție, pentru că sunt binecuvântarea lui Dumnezeu. A te retrage, a-ți găsi pacea și liniștea sau, în sfârșit, a fugi de suferință, înseamnă a lepăda crucea lui Hristos.

Noi trebuie să fim înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii, ca să putem duce carul ăsta anevoios, că toți ne atacă din toate părțile, dacă ne mai atacăm dinăuntru, dezbinarea și prăbușirea sunt evidente.

(Selecții din ultimul număr al Revistei Atitudini)



Părintele Justin Pârvu: Cuvânt de întâmpinare la colindul maicilor din mănăstirea Paltin


manastirea paltinToaca-n cer și slujba-n rai

Cuvânt de întâmpinare la colindul maicilor din mănăstirea Paltin[1]

Vă mulțumesc pentru străduința voastră de a ne face frumusețea asta de colinde. Poate dă Dumnezeu și cine știe cum să ne mai găsim și la anu. Uite am trecut așa cu frățiile voastre aici vreo 11 ani. Păi 11 ani au trecut așa ca un an. Și ce ar mai fi să mai adăugăm unul?!

Era frumos colindul acesta cu Liturghia cerească, cu cea pământească, Toaca-n cer și slujba-n Rai. E minunată credința aceasta a poporului nostru ca și obiceiul de a posti până pe la 9-10, să nu se mănânce. Creștinul adevărat care mai ține o rânduială se uită la soare să vadă unde a ajuns: e pe la 9, e pe la 10? Și atunci el dezleagă și ia anafură și mănâncă și el ceva. Dar până atunci feritu’ Sfântu, până se împărtășesc îngerii măi. Se termină Liturghia cerească, se împărtășesc îngerii și atunci și noi împreună cu cerurile, cu lumea cerească ne împărtășim și noi din bunurile acestea ale noastre, în afară de vin și de rachiu. Dar încolo ne înfruptăm și noi din toate.

Pruncul Iisus a venit aici la noi în iesle, a coborât pe paie, și ne-a dăruit noua dragoste desăvârșită pentru om. Apoi și noi trebuie să mergem cam pe aceeași urmă. Că  dacă te-aș pune să stai în paie, într-o șură așa, să viețuiești acolo măcar un post de 6 săptămâni…, nu știu câți am răbda. Să stai acolo! Stăteam, maicilor, în Delta Dunării câte 120 de oameni într-o cabană. Nu exista foc, nu exista căldură și eram plini de apă până sus la brâu. Zăceam cu trupul nostru în apă. Ajungeai în cabana aceea fără foc, fără nicio căldură, nimic. După o jumătate de oră, ne încălzeam puțin unul de la altul. Eu urcam la etajul 3, erau paturi pe 2 etaje, pe 3 etaje. Apoi, vă puteți închipui, se descălța cel de sus și se dădea și masa, chipurile! În gamelă numai te trezeai cu un fes, te trezeai cu… să nu mai zic ciorap. Ei, așa frumos, îl luai, îl dădeai la o parte și mâncai ca la felul 3. Da n-aveai nicio grijă! Ei bine, cam așa se face viața creștină, măi! Pentru noi, cei ce ne tragem din comoditatea aceasta a noastră, nu se mai nasc sfinți, nu se mai nasc eroi, nu se mai nasc mărturisitori, nu se mai nasc cuvioși. Dacă noi am călca puțin pe urmele lor atunci viața de mănăstire ar fi totul o deplină dragoste și o împărtășanie și o trăire, unul pentru altul. În mănăstire nu există tot eu sau numai eu. Eu să fiu prima, eu să mă duc să fac pentru cealaltă și pentru celălalt. Cam asta ar fi de altfel mentalitatea noastră creștin-ortodoxă.

slujba manastirea de maiciÎn fond, ce-s maicile? Maicile sunt niște creștine mai bune. Niște creștini desăvârșiți. Apoi ele nu refuză nimic în numele acestei creștine desăvârșite cât privește nevoința și dragostea față de celălalt sau față de cealaltă.

Acuși, peste câteva zile, împlinesc 92 de ani. Aș vrea ca și frățiile voastre, cât e posibil, să tindeți către acești ani materiali. Dacă vă aduce Dumnezeu la acești ani o să puteți reabilita și ceea ce a fost în trecutul frățiilor voastre. Dar numai să-i folosiți cum trebuie. Eu poate că nu i-am folosit cum trebuie de aceea și Dumnezeu mi-a mai dat unele încercări. M-a luat și cu nuiaua, m-a mai luat și cu asprimea: „Stai măi, că tu ai luat-o, așa, pe miriște, ia coboară și vino încoace la Mine”. De aceea și acum când stau, de pildă, la Liturghiile acestea frumoase, zilele acestea nemaiîntâlnit de bogate în ceea ce privește viața duhovnicească, stau și eu pe scaun acolo și văd soborul frumos împodobit, veșminte strălucitoare, cu pietre scumpe. Pe vremea mea nu erau așa, măi. Era un veșmânt pentru duminică și unul de sărbători. D᾿apoi acum când mă uit cum se îmbracă cu atâta lumină, ca îngerii pe pământ, măi, căci biserica este cerul pe pământ. Într-adevăr, frumusețea cu care e împodobită acum biserica, o mare artă, asta dovedește și bogăția sufletească. Câte frumuseți! Continue Reading »



PĂRINTELE JUSTIN: SĂ NE APROPIEM ȘI NOI CÂTE PUȚIN DE DURERILE ȘI SUFERINȚELE CELOR DIN ÎNCHISORI!


Pr. Justin: Aici ieșeau deținuții la plimbare…

Atunci ar trebui să facem acolo un trisaghion.

Pr. J: Aici în trei cu mâinile la spate, privirea în pământ, uite un tunel acolo, unul dincoace și aici se făceau cercuri. Acum ce se întâmplă? De sus se lucra prin semne, alfabetul morse, acesta făcea semne și celălalt înregistra… Mergea ca la calculator, așa-ți mergeau degetele. Și caraliul stătea acolo cum vă spun și nu se auzea, sigur că și el mai moțăia acolo și acesta dincolo răspundea, dădea informații: „Vezi, la etajul 2, e cutare și cutare, e bolnav și cere să dai nu știu ce, spune acolo”; altul: „Vezi că la etajul 4 este o carte în fascicule și merge din celulă în celulă. Interesați-vă, la camera 12!”. Și acolo se interesa la camera 12 și într-adevăr în două zile o aveai în celulă.

Facem trisaghionul la Neagra în celulă.

Da, da, acolo! Uite, aici sunt numele lor, ale deținuților

Aici era Zarca?

Zarca era închisoarea de la Aiud, Zarca Maria Tereza, pușcăria veche și Aiudul nou unde am stat acolo vreo 24 de luni, făcută de ministrul Duca.

 Au fost și  împușcați aici?

Păi, nu numaidecât să te împuște, când te băga aici, mureai fără să te împuște. Intrai pe cimentul acesta rece, câte unul. Unul care dădea o pedeapsă mai ușoară, altul mai grea, depinde cum erai în cont la dosar.

După săvârșirea parastasului

Iată, părinților, că a rânduit Dumnezeu să ne bucurăm împreună cu sfinții mucenici, cu cei ce au suferit, cu cei ce au pătimit în închisoarea aceasta. Ei sunt o mărturie, un îndemn pentru noi să ne luăm viața cât mai aspră și cât mai incomodă, ca să ne putem apropia de durerile și de suferințele lor. Noi, îi pomenim așa, în fuga mașinii, în fuga grabei noastre, fie la altar, fie într-o închisoare unde mai mergem din când în când, dar ei se roagă pentru noi; avem acești sfinți rugători ce poate numai cu rugăciunile lor ne mai întâlnim noi, astăzi. Mare lucru au făcut înaintașii noștri, domnitorii noștri de au adus sfinți de unde au socotit ei și unde au găsit. Au fost cumpărați cu bani grei, cu aur, dar de ce au umblat după ei? Pentru că aceștia sunt bărbații vrednici care salvează prin rugăciunea lor neamul nostru, adică ne-au salvat și ne salvează. Acum, la ora aceasta, datorită acestor vremuri de ucidere a comunismului asupra creștinismului am avut un prilej fericit ca să înmulțească tot mai mult numărul martirilor și al eroilor noștri. Și cu aceștia și noi trăim mai departe și ne ducem ca să ne găsim cu ei acolo și să ne bucurăm împreună cu dânșii, pregătiți așa, cât se poate, pentru Înviere, să ne bucurăm în veșnicie și pentru neamul nostru. Că neamul nostru ce înseamnă? Cei din trecut, cei din prezent și cei care vor veni. Acesta este neamul nostru. De aceea, niciodată trupul acesta mistic al lui Hristos, niciodată nu scade, ci mereu crește în Împărăția lui Dumnezeu, datorită acestor tineri și altor sfinți cunoscuți și necunoscuți, care s-au jertfit. Noi stăm aici numai câteva minute și ne ia frigul și hai să mergem! Dar aici câți și-au găsit moartea, zile întregi până s-au topit ca lumânarea aceasta? S-au stins neșezând niciun moment, iar aceștia care au intrat aici au fost niște oameni foarte inteligenți. Măi, nu au scos nici un cuvânt, nimic, la anchete. Te prindea la geam că te uiți să vezi și tu lumina soarelui, o rază cât de mică, ei bine, și asta costa! Și te aruncau aici, la camera aceasta, unde stăteai 3-4 zile cu o cană de apă sărată puțin și cu 100 de gr. de pâine, pe care ți-o dădea dacă-și amintea caraliul. Cam așa a fost viața aceasta de celulă, precum viața ascetică a vechilor noștri călugări, a marilor nevoitori. Trăiau viața aceasta aspră și se martirizau și se topeau, zi cu zi, de bunăvoie. De aceea, trebuie să fim foarte atenți, vremurile sunt grele, cât trăim să căutăm să ne conformăm cât se poate de a atinge cât de puțin această chemare a lor, de a se jertfi pentru Dumnezeu și neamul nostru și s-au topit în închisorile acestea câte 10, 15, 20 de ani și poate și 25 de ani, condamnați pe vremea lui Antonescu și au murit prin ’60, prin ’65 în închisori, cum a fost și sfântul acesta al închisorilor, redați de scriitorii noștri. Dumnezeu să ne îndrepte și să ne binecuvinteze și pe noi, să ne primească osteneala.

Și rezistai pentru că era minunea lui Dumnezeu, măi! Erai acoperit ca pruncul în brațele mamei…

(Vizitând închisoarea Sighet, în anul 2009; Fragment publicat în Revista Atitudini Nr. 63)

 

 



Părintele Justin – ajutătorul celor săraci: „Eu știu unde ajung banii ăștia”


parintele iustin in chilie

„EU ȘTIU UNDE AJUNG BANII ĂȘTIA!”

Încerc să vă spun și eu o întâmplare cu Părintele Justin din vremurile în care veneam pe la sfinția sa.

Când intram în chilia sfinției sale, Părintele mă binecuvânta și apoi mă întreba de un om de la Borca despre care zicea că mult bine i-a făcut lui când a stat ascuns în Muntele Budacu și pe care îl chema Mitică Iliescu. Odată, când să plec Părintele a băgat mâna într-o sacoșă în care avea banii, a îndesat mâna și a luat o sumă mai mare de bani, mi-a întins mâna cu banii și a zis: „Să nu mă întrebi ce să faci cu banii că eu știu unde ajung banii ăștia!”. I-am luat tremurând și m-am gândit că o să văd și eu unde ajung banii ăștia. A doua zi eram în casă cu ușa deschisă, când am auzit poarta și pe cineva care venea gâfâind. Persoana respectivă a apărut în ușă și a zis: „Vai! Bogdaproste că te-am găsit acasă. Au venit cei de la I.R.E. să-mi taie lumina că nu am bani cu ce plăti. Și le-am zis plângând să nu îmi taie curentul că mă duc la o femeie și ea nu o să mă lase”. Iar eu i-am zis: „Unde sunt cei de la I.R.E.? Hai repede să plătim!”. Am luat banii de la Părintele Justin, i-am găsit pe cei de la I.R.E., am achitat suma și le-am zis: „Când cineva nu are bani cu ce să plătească, să nu îi tăiați lumina! Să vină la mine!”. Și așa am înțeles cuvintele Părintelui: „Să nu mă întrebi ce să faci cu banii că eu știu unde ajung banii ăștia!”. Părintele Justin avea lângă fotoliul lui două sacoșe: una cu icoane și una cu cărți din care îmi dădea întotdeauna. Eu mă mai duceam pe la nevoiași, bătrâni și bolnavi. Mă uitam pe pereții caselor lor și le ziceam: „Măi, dar n-aveți nicio icoană?”. Și îmi răspundeau bieții oameni: „Am avut una, am dus-o la stână, și nu am mai adus-o”. „Dar vreo carte de rugăciuni aveți?”. „Am avut una, dar s-a rupt”. Și fugeam acasă, luam icoana și cartea de rugăciuni de la Părintele și așa ele ajungeau în mâna celor nevoiași și doritori de mântuire.

(M. Parascheva, Căminul de bătrâne al mănăstirii Paltin Petru-Vodă, preluat din Revista Atitudini Nr. 62)



Colindând pe Domnul


 

 

 

 

 



Părintele Justin, așa cum l-am cunoscut eu – de Monahia Fotini. Relatare din cartea „Părintele Justin – Mărturii ale sfințeniei”


Părintele Justin, așa cum l-am cunoscut eu
de Monahia Fotini

„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 13:15).
Aceasta este porunca Mântuitorului, și desigur cea mai înaltă, pe care Părintele Justin s-a silit să o păzească întreaga-i viață, acesta a fost stindardul vieții sale, aceasta a fost în cele din urmă a doua sa fire – starea de a iubi neîncetat pe aproapele său, de a-și dărui neobosit viața prietenului său. Pentru Părintele Justin prietenii erau oamenii necăjiți, îndurerații sufletește, sărmanii, toți care aveau nevoie de ajutorul său, într-un cuvânt iubea tot omul, chiar și pe vrăjmași. Este bine-cunoscut spiritul de jertfă al Părintelui Justin în temnițele comuniste, încât, după mărturisirea unui prieten ce a lucrat în arhivele dosarelor Securității (C.N.S.A.S), pe Părintele Justin până și gardienii l-au iubit, pentru că dragostea Părintelui Justin înmuia inimi de piatră, transforma bestiile în oameni, însuflețea parcă până și iadul. Și aceasta pentru că avea un mod dumnezeiesc de a înțelege greșeala celuilalt, nu condamna, nu judeca omul, nădăjduind neîncetat în întoarcerea acestuia.
Nu am întâlnit niciodată un om care să ardă de dor pentru aproapele precum Părintele Justin, să ardă de dragoste dumnezeiască în a ajuta pe ceilalți precum o făcea sfinția sa; într-o zi în care nu putea ajuta pe cineva, mi-a spus că el nu se simțea om, dar acea zi eu nu am întâlnit-o niciodată, cât am stat în preajma sa. Eu așa l-am cunoscut pe Părintele Justin – la vârsta desăvârșirii. Cum a ajuns să dobândească acest dar, am reușit să-mi dau seama în parte, din propriile sale relatări pe care Părintele mi le-a împărtășit de-a lungul celor 10 ani petrecuți lângă dânsul. Nu încetez să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest dar pe care mi l-a dăruit – bucuria de a sta și eu, nevrednica, în preajma unui sfânt, darul de a-l întâlni pe Părintele Justin.
Părintele Justin, atât pentru mine, ultima dintre fiii săi duhovnicești, cât și pentru ceilalți ucenici cu mult mai de cinste, era un dar al lui Dumnezeu pentru oameni, era ca o rază de soare, ca o prelungire a soarelui harului dumnezeiesc de care dacă te „agățai”, te conectai la frumusețea de negrăit a Dumnezeirii. Bucuria pe care o simțeai în preajma sa, o mărturisesc toți cei ce l-au cunoscut pe Părintele Justin.
Nu scriu acestea spre lauda mea, și nici n-aș avea cu ce mă lăuda, de vreme ce eu nu am pus nimic în practică din nevoințele și virtuțile pe care le-am văzut la dânsul, dimpotrivă mă osândesc pe mine însămi că am văzut și nu am făcut, primind un talant de preț pe care nu l-am lucrat niciodată. Scriu acestea însă spre lauda sa, pentru că dacă pietrele pot glăsui despre Dumnezeu, mă gândesc că poate și sufletul meu împietrit se va înmuia vestind faptele minunate ale acestui om pe lângă care Dumnezeu mi-a hărăzit să stau și totodată spre lauda lui Dumnezeu care a arătat cum te poți sfinți în orice timp, chiar și în vremurile noastre secătuite de duh, și mai ales într-o vreme de mare prigoană asupra Bisericii, ca aceea căreia i-a fost martor Părintele Justin, făcându-se pildă luminoasă de biruință asupra iadului comunist.

Lângă Părintele Justin simțeai o bucurie covârșitoare, simțeai Viața cea fără de moarte, cea fără de păcat, pentru că păcatul este cel ce aduce moartea și întristarea în viața noastră. Părintele Justin alina un dor, pe care oamenii obișnuiți ai lumii nu îl înțeleg – dorul de Dumnezeu. Poate că unii l-au aflat ușor, fără osteneală pe Părintele Justin. Eu, una, l-am căutat mult, cu durere și multă rugăciune.
Din clipa în care Dumnezeu s-a atins de inima mea, chemându-mă la viața aleasă a monahismului, părăsind toate bucuriile deșarte ale lumii, mă rugam neîncetat să găsesc un povățuitor duhovnicesc, așa cum citeam cu multă ardoare în Viețile Sfinților și în învățăturile filocalice ale Purtătorilor de Dumnezeu Părinți. Majoritatea celor cunoscuți mie îmi spuneau să nu mă mai necăjesc pentru că astăzi nu mai sunt povățuitori desăvârșiți ca în vremurile trecute, și singura noastră îndrumare spre dobândirea harului lăuntric ar fi doar învățătura Sfinților Părinți, pe care o putem găsi oriunde, în multele cărți publicate astăzi. Sunt sigură că Dumnezeu lucrează și așa, și cu mine a lucrat, găsind foarte mult folos în cărțile Sfinților Părinți, însă eu parcă doream ceva și mai mult, crezând cu tărie pe Sf. Simeon Noul Teolog care scria că cel ce va căuta povățuitor duhovnicesc, va găsi negreșit. Și nu încetam să mă rog ziua și noaptea ca Dumnezeu să-mi trimită acel povățuitor care să-mi arate calea sfințeniei. Voiam atât de mult să văd sfințenia, să simt, ca să știu după ce trebuie să alerg în viață, să gust, ca să recunosc gustul neînșelat al Harului, al adevăratei lucrări duhovnicești, într-o lume plină de tot soiul de înșelări și văduvită de povățuitori. Și Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea, ca și lui Toma, necredinciosul. După 5 ani de cereri și frământări, Domnul mi l-a scos în cale pe Părintele Justin. Din acest moment pentru mine a început raiul cel duhovnicesc.
Din clipa în care m-a văzut, fără să apuc să-i mărturisesc vreun gând, Părintele Justin mi-a zis, spre surprinderea mea: „Tu ai să rămâi aici, pentru că avem multă treabă împreună! Tu ai să scrii!”. Eu, vizibil consternată, îl întreb pe Părinte: „Cum să scriu eu, Părinte? Ce pot scrie atâta timp cât nu am viață duhovnicească? Eu am venit la sfinția voastră ca să învăț, nu ca să învăț pe alții”. Părintele, puțin poznaș, zâmbind, mi-a răspuns: „Ai să scrii din experiențele ascetice”. Aici am amuțit, pentru că era cumva o vedere cu duhul a Părintelui, atinsese punctul sensibil din interiorul frământărilor mele sufletești. Într-adevăr eu purtam oriunde cu mine ca o comoară de mult preț, cărțile Sf. Ignatie Briancianinov, care se chemau chiar așa, Experiențe ascetice, o carte în patru volume ce îmi era temei în viața monahală, conținând învățături despre povățuirea duhovnicească. Era de fapt un răspuns sintetizator la toată căutarea mea – experiența ascetică era sub ochii mei, întrupată în persoana Părintelui Justin. Aveam să înțeleg mai târziu că am să și scriu, colaborând la revista mănăstirii și transcriind multe interviuri, pe care Părintele Justin mi le-a oferit, încredințându-mi o mare parte din tainele sale duhovnicești, interviuri publicate și cunoscute multora. Dar atunci nu mă gândeam la nicio lucrare misionară, căutând doar să surprind la un sfânt învățături și trăiri ale experienței Harului. Continue Reading »