Posts Tagged 'Parintele Justin Parvu'


SINAXAR 16 IUNIE: Părintele Justin Pârvu. Un jurnal al ultimelor zile, de Monahia Fotini


iustin parvuŞi s-a dus lumina noastră, s-a furat nădejdea noastră. Moartea a furat-o pe ea. O, lucruri nefireşti şi negrăite, pline de durere şi de tânguire! Cum a murit cel ce a înviat sufletele noastre din moartea păcatelor? Cum a încetat să bată inima celui ce bătea în pieptul unui neam întreg? Cum te vom îngropa, Părinte? Cum să îţi îngropăm zâmbetul cald şi mâinile care au binecuvântat creştetele noastre? Cum să îţi închidem ochii dulci cu care ne înconjurai pe noi şi gura ta cea grăitoare de adevăr? Cu ce mâni ne vom atinge de trupul tău curat de patimi? Sau cu ce cântări vom cânta ducerea ta dintre noi, Părinte, cel care ne-ai încântat inimile şi ne-ai alinat durerile? Ce limbă va putea grăi tainele şi minunile tale? Ce minte le va cuprinde pe ele? Cum ai apus, lumina sufletelor noastre?

Acestea erau gândurile şi simţirile ce năpădeau inimile noastre, ale celor câţiva ucenici şi câteva cadre medicale, ce stăteam cu frică şi cutremur la căpătâiul Părintelui nostru iubit. Răsuflarea din ce în ce mai greoaie, aparatele ţiuind din ce în ce mai des, aşteptam cu toţii cu frică şi cu cutremur clipa despărţirii. O clipă de coşmar ce parcă nu ne venea să credem că o trăim. Mă rugam încă să fie doar un vis.

Începutul Golgotei. Primele semne ale bolii

Cu doar două luni în urmă, Părintele era acelaşi, vioi, puternic, primea pelerinii până la miezul nopţii, gura sa sfinţită glăsuia sfaturi şi învăţături, ochii lui zâmbeau încă împreună cu ai credincioşilor. Nimic nu ar fi dat de bănuit că părintele suferă de o aşa cumplită boală. La slujbele de noapte nelipsit ca de obicei, cânta chiar împreună cu noi. Şi deodată primele semne ale bolii au început să se arate: obosea foarte repede, nu mai putea mânca şi cel mai adesea stări de vomă. Iar părintele ne liniştea, asigurându-ne că nu are nimic decât o simplă indigestie. Până la sfârşit, a vrut să sufere discret, în taină, nevrând să supere pe cineva. Nu l-am auzit vreodată plângându-se de vreo durere trupească. Până în ultimul ceas, când îl întreba unul dintre noi dacă îl doare ceva, cu toate că se putea citi pe chipul său durerea din faţa transpirată de suferinţă şi ochii sfârşiţi de durere, Părintele răspundea, clătinând din cap: Nimic!

iustin parvuUltima slujbă de Înviere. „Doar pentru voi dacă mai trăiesc. Cui vă las pe voi”?

Ultima slujbă la care a participat a fost Învierea Domnului, şi aceasta prăznuită nu în mănăstirea lui, ci într-o mănăstire străină, la Căşiel, fiind mai aproape de spitalul unde era internat, în Cluj, de unde cu toţi aflarăm cumplitul diagnostic: cancer de stomac. A petrecut în mănăstirea Căşiel, Deniile mari din săptămâna patimilor şi, deoarece în acea mănăstire nu se cântau cântări psaltice, părintele fiind un mare iubitor de muzică psaltică bizantină, a rugat-o pe maica stareţă (cea care i-a fost ucenica de taină cea mai apropiată, alături în toate suferinţele şi necazurile bătrâneţii, ea însăşi fiind cadru medical) să ne cheme din Petru Vodă pentru a cânta noi slujba Învierii. Aşa s-a şi petrecut. Prin bunăvoinţa Părintelui Serafim şi a maicilor din mănăstirea Căşiel, am săvârşit slujba Învierii împreună şi atunci l-am auzit pentru ultima dată pe Părintele strigând, cu glasul stins de durere dar care emana dragoste parcă mai mult ca oricând: Veniţi de luaţi lumină! Toată slujba aceea de Înviere a fost împletită cu lacrimi, simţind cumva că va fi ultima Înviere săvârşită împreună aici, pe pământ. Însuşi părintele părea şi el trist. Numai sfinţia sa ştie câte eforturi o fi făcut să reziste în acel scaun până la sfârşitul slujbei. După slujbă părea oricum epuizat şi l-am întrebat de ce este trist? Părintele a răspuns: Sunt trist pentru că nu sunt împreună cu fiii şi fiicele mele din Petru Vodă, în mănăstirea mea.

Cu  o zi înainte ne spovedisem şi îl rugam pe părintele că dacă Domnul va dori să îl ia la El, să Îl roage să îl mai ţină o perioadă pentru noi, ucenicii lui, să nu ne lase orfani. Părintele, zâmbind, a răspuns: „Păi aşa mă gândeam şi eu, doar pentru voi dacă mai trăiesc. Cui vă las pe voi”? Această frământare părintele o avea demult şi ne mai împărtăşea uneori teama – ce se va întâmpla cu mănăstirea după plecarea sa la Domnul, în ce relaţii vom fi cu Mitropolia, câţi ne vor iubi şi cum se vor manifesta cei ce ne urăsc, iar ceea ce nu-şi dorea sigur era să nu ne risipim.

Ne-am despărţit la mănăstirea Căşiel, Părintele plecând spre „tăiere” iar noi spre mănăstire şi cu sufletul la gură, l-am întrebat: Părinte, ce să facem pentru sfinţia voastră? Părintele a răspuns cu multă căldură: Privegheaţi pentru mine! Şi au plecat. Imediat m-am dus cu mintea tot la Mântuitorul în gradina Ghetsimani, când îi mustră pe apostoli pentru că nu au privegheat un ceas cu el. Şi mă gândeam cu spaimă: Doamne, oare Părintele se duce spre Golgota?

la spitalExamenul operaţiei. „Doamne, treacă acest pahar de la mine dacă este cu putinţă”

Urma operaţia – o problemă spinoasă şi cel mai greu examen, cred eu, din viaţa tuturor vieţuitorilor celor două obşti, de călugări şi de maici. Toată suflarea mănăstirii, de la mic la mare, a fost în această perioadă de cruntă suferinţă pentru păstorul ei, într-o neîncetată priveghere şi rugăciune. Câtă osteneală şi câte lacrimi nu au curs pe pământul din Petru Vodă?! Privegheri de noapte, masluri, paraclise, acatiste, neîncetat se săvârşeau rugăciuni, o nevoinţă peste firea noastră aproape, pe care numai dacă iubeşti cu adevărat o poţi săvârşi. Atâta unitate şi rugăciune nu ştiu să fi fost vreodată în mănăstirea Petru Vodă.

Atât medicii cât şi ucenicii i-au explicat Părintelui Justin riscurile majore ale operaţiei: ori anestezia, ori recuperarea postoperatorie. Cu lacrimi în ochi ucenicii cei mai apropiaţi care l-au însoţit la spital, îl rugau să nu se opereze totuşi, existând riscul să nu se mai trezească din operaţie. Această teamă era uriaşă. Părintele însă a vrut să se opereze. Personal cred că Părintele Justin s-a asemănat în acest moment de decizie tot cu Mântuitorul în grădina Ghetsimani, când cuprins de suferinţă L-a rugat pe Tatăl Său ceresc: „Doamne, treacă acest pahar de la mine dacă este cu putinţă. Dar nu voia Mea să se facă , ci voia Ta”. Aşa cred că a simţit şi părintele. A dorit să mai trăiască, pentru a mângâia sufletele necăjite ale ucenicilor săi, dar a lăsat în voia Domnului hotărârea. Sfinţia sa a încercat să se trateze pe cât era omeneşte posibil.

Nu acuzăm pe nimeni de rea intenţie sau premeditare. Atât doctorii cât şi asistentele din spital erau pur şi simplu fermecaţi de sfinţenia şi harul Părintelui Justin, pe care îl emana în jurul său, încât şi cei mai necredincioşi se lăsau pătrunşi de puterea harului său şi îl îndrăgeau pe loc. Asta este o altă poveste – câţi doctori şi asistente şi-au schimbat viaţa doar îngrijindu-l sau cunoscându-l pe Părintele Justin. Înainte de operaţie, chirurgul care urma să îl opereze l-a întrebat cu frică, aproape tremurând de emoţie: Părinte, sunteţi sigur că vreţi să vă operăm? Părintele, ca dovadă că nu se temea de moarte, a răspuns în acelaşi ton glumeţ cu care eram obişnuiţi: „Măi, nu îţi face griji. Doar bisturiul să nu fie ruginit. În rest… nu mor acum. Mă aşteaptă 150 de fete şi 80 de băieţi acasă”. Continue Reading »



ARHIM. HARITON NEGREA: „PĂRINTELE JUSTIN ESTE EXEMPLUL VIU CĂ ÎN SEC. XXI OAMENII SE POT MÂNTUI ȘI SFINȚI”


parintele haritonEram în anii ’90. Duhovnicul meu a fost părintele Vasile Gavrilă și mulți dintre ascoriști vizitau mănăstirile în care se găseau duhovnici îmbunătățiți printre care Părintele Cleopa de la Sihăstria, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Sofian Boghiu, Părintele Teofil Pârâian și mulți alții, printre care și Părintele Justin. Cunoscându-i pe toți, care la momentul acela țineau conferințe și ne vorbeau despre Împărăția lui Dumnezeu, atunci am aflat despre Părintele Justin Pârvu de la Petru-Vodă. Cunoscându-i viața, mi-am dorit să fiu lângă un duhovnic care să nu fie foarte aglomerat din partea mulțimii credincioșilor care frecventau prin pelerinajele lor, mănăstirile. Și așa m-am atașat de Părintele Justin Pârvu.

Am venit aici la Petru-Vodă, mănăstirea era în fază de construcție, era un corp de chilii și biserica doar cimentuită, în schimb Părintele Justin era un om al rugăciunii care pătrundea mai departe de persoana care era în fața lui. Dialogurile dintre mine și sfinția sa erau despre viața duhovnicească și ele m-au convins să mă retrag în viața monahală. Când am ajuns la Petru-Vodă, i-am mărturisit Părintelui Justin după câteva întrevederi, faptul că vreau să rămân în viața monahală chiar la mănăstirea Petru-Vodă, după care sfinția sa mi-a dat un canon care a ținut de mai multă rugăciune. Îmi cerea să citesc mai mult din Psaltire, cam cinci catisme, Paraclisul Maicii Domnului, să am în vedere o viață de asceză cu post. Foarte interesant este că la vremea aceea aveam prietenă. I-am spus Părintelui Justin despre această prietenie nevinovată și Părintele mi-a interzis să rup relația cu prietena mea. Făcea parte din canonul meu. Cu alte cuvinte, corespondam cu Părintele Justin, dialogam cu el și mă întreba: „Sper că nu te-ai despărțit de prietena ta” și de fiecare dată îi aminteam că nu am făcut acest demers. După trei luni de zile, Părintele Justin mi-a dat voie să îi spun prietenei mele că vreau să mă retrag în viața monahală. Mi-am continuat rugăciunile, dialogurile cu Părintele Justin. A trebuit să aștept un an de zile. În urma acestui an, am primit binecuvântarea sfinției sale să vin aici la Petru-Vodă. M-am întrebat dacă nu cumva Dumnezeu mă va pedepsi pentru prietena mea, pentru că gândeam că i-am încurcat întrucâtva viața. Și m-a ajutat în privința asta tot Părintele care s-a rugat pentru ea și doar la câteva luni și-a găsit un alt prieten cu care s-a și căsătorit și are o familie fericită.

parintele iustinEu mi-am urmat viața monahală aici, la Petru-Vodă și nu pot să uit că era o viață cu multă asceză. Ne spovedeam de trei ori pe săptămână, ne împărtășeam des pentru cei care doreau să se împărtășească des. Părintele era foarte atent cu noi în privința postului, a canonului tăcerii și a frecvenței la sfintele slujbe. Aceștia au fost primii mei pași ca frate în mănăstire. Bineînțeles că lucrurile au evoluat și Părintele Justin a trebuit să se ocupe în mod deosebit de românii care îi călcau pragul și care aveau probleme dificile. A trebuit să devin mai atent cu viața mea. Părintele Justin mi-a zis: „Te-am învățat foarte multe lucruri. Va trebui să și înoți în apa în care te-am aruncat”. Bineînțeles că nu am avut doar momente de reușită. Au fost și eșecuri în viața mea, au fost greșeli, au fost căderi. Părintele Justin m-a ajutat să mă ridic mai ales prin Taina Spovedaniei și prin sfaturile sfinției sale. Cu fiecare an, parcă îmi oferea ceva în plus.

În anul 2013, nu m-am așteptat să mă numească în locul sfinției sale ca stareț. M-a surprins cu totul lucrul acesta, mai ales că nu mai eram în mănăstirea de la Petru-Vodă. În 1999, părintele Justin m-a transferat la mănăstirea Durău, dar lucrul acesta nu m-a întristat. Trimițându-mă acolo, am avut ocazia să cunosc trecutul istoric și duhovnicesc al mănăstirii Durău. Consider că a fost providența lui Dumnezeu cu mine pentru că am văzut și locurile prin care a trecut Părintele Justin și exemplele de viață pe care le-a cunoscut, cum au fost părinții sporiți de la mănăstirea Durău. Continue Reading »



Părintele Justin în Nr. 69 al Revistei Atitudini: „Vor fi multe mijloace de constrângere, nu doar războaie!”


iustin parvuFRAGMENT DIN CUVÂNTUL PĂRINTELUI JUSTIN PÂRVU, ÎN ULTIMUL NUMĂR AL REVISTEI ATITUDINI:

„PUȚINI SUNT ACEIA CARE ÎȘI ÎNNOBILEAZĂ SUFLETUL ÎN ÎNCERCĂRI, CEI MAI MULȚI DEVIN MAI RĂI”

Trebuie să ne ținem tare de nevoință pentru că o să căutăm momentele acestea și nu o să avem loc, nu o să avem odihnă și liniște să le mai facem. Trebuie să ne formăm de la început în duhul nevoinței și al ostenelii.

Nu vă odihniți cu gândul că: „eu mă spovedesc la părintele Stareț” sau la cutare, nu lăsați lucrurile să meargă „pe sprânceană”, că atunci când o să vină lucrurile acestea grele peste noi va fi mult mai greu; că acum au cam început ăștia constrângerile. În Grecia sunt deja conflicte provocate de turci în legătură cu niște insule și nu-i exclus să înceapă și un război. Și noi așteptăm o „zarvă” din asta că poate mai întârzie planurile acestea cu cip-urile. Astea sunt o ispită tare mare. Vor fi multe mijloace de constrângere, nu doar războaie, pentru că astea înrăutățesc viața omului, distrug și pierd orice liniște sufletească iar omul devine mai dur și mai sălbatic. Puțini sunt aceia care își înnobilează sufletul în încercări, cei mai mulți devin mai răi. Dumnezeu le îngăduie spre pocăință dar puțini înțeleg. Omul, în situații grele și excepționale, devine sălbatic. Ei bine, suferința aceasta să știți că este adevărata stare creștină.

Vremurile acestea sunt rele. În vechime nu veneau peste obștile monahale și peste asceți nici poliția, nici controalele de stat ca să-i tulbure pe monahi. Erau cumva mai liberi și mai de sine stătători. Noi însă la ora aceasta trebuie să luptăm și cu cel văzut și cu cel nevăzut, să lupți și cu tine, să lupți și cu lumea și cu dracu. S-au schimbat mult nevoile. Acum 50 de ani, de exemplu, nu se pomeneau atâtea boli organice, ori psihice – nu mai vorbesc, sau demonizări. Preoții aveau mult mai puține pomelnice și le pomeneau singuri sau cu diaconii și scoteau părticele pentru fiecare. Acum s-au înmulțit așa de mult încât sunt nevoiți și monahii să pomenească.

manastirea paltinÎnmulțirea personalului într-o mănăstire devine o povară. Contează mult și numărul viețuitorilor. Dacă sunt mulți și slabi este o povară. Dacă sunt puțini și oameni care în conștiința lor trăiesc realitatea duhovnicească și își dau seama de ei înșiși și iubesc să transpire puțin pentru Dumnezeu, într-adevăr aceștia fac mai mult decât cei mulți. De altfel, generațiile acestea care vin, oferă oameni din ce în ce mai dificili și cu scadențe intelectuale și în puterea de judecată. Vezi la monahii din zilele noastre atâta ignoranță și răceală față de cele sfinte, lipsă de cunoștință și de bun simț, lipsă de formare și de frică de Dumnezeu. Pe vremea noastră erau cei mai mulți cu puțină școală, cu 3-4 clase, dar nu trecea iarna până nu făceau tot Idiomelarul. Acuma la strană sună vocile ca un clopot spart. Nu-i eleganța aceea a expresiei și a ondulațiilor vocale. Cântarea este artă. Pe-atunci erau monahi foarte tineri, copii care aveau o dragoste nemărginită față de cântare. Nu exista să nu știi tu o Slavă sau Ușile pocăinței. Se cânta la două strane. Polieleul se cânta în mijlocul bisericii, cu tot soborul. Ieșeau preoții cu icoana în față. Ieșeau și diaconii cu două chivote pe umeri și cădeau biserica, era ca o podoabă îngerească.

maicile petru vodaPăi nu vedeți și sistemul acesta cât de perfid este, cât de evoluat, încât încearcă să-ți prindă și gândul, iar dacă îți atinge gândirea aici este și partea sufletească și-apoi când a reușit să intre satana pe firul acesta apăi să vedeți că nu este deloc ușor. În reeducarea de la Pitești și în general în sistemul comunist de detenție unde era atacul cel mai mare? În spirit. Trupul îl torturau și îl făceau una cu pământul, dar miza lor era sufletul. Acum sunt alte metode; dacă vrei un servici sau ceva te condiționează prin diverse lucruri: să te înscrii în cutare organizație sau lojă masonică. În lupta asta anticreștină de veacuri s-a urmărit întotdeauna lepădarea de Hristos.

În Vechiul Testament îl avem pe Aaron care purta stele pe umeri și aceasta a rămas ca o consemnare a nevoinței în istoria poporului evreu. Mă gândesc că și steaua bolșevică tot de acolo se trage, ca un simbol care a fost preluat și pus pe frunte. Probabil și cip-urile astea, dacă o să îngăduie Dumnezeu să vină peste noi, tot pe frunte se vor pune. Este destul de important pentru că aceasta va fi ca o mucenicie mai directă. Cred că numai mucenicia ne mai mântuiește, o ocazie mai fericită decât aceasta nici nu cred că există. Oasele noastre vor grăi. Chiar dacă vor fi aruncate pe undeva, acolo unde vor fi, vor lucra dacă au fost sălaș al Duhului Sfânt.

Trebuie să păstrăm mintea limpede. Să nu ne intereseze dacă vom trăi bine sau rău, mult sau puțin, dacă vom dormi pe canapea sau pe o cioată, dacă vom sta în căldură sau frig. Sunt grele aceste vremuri pentru că și ispitele au devenit atât de subțiri, încât aproape că ating sufletul. Creștinii de altfel au aceeași șansă și mod de mântuire ca dintotdeauna, doar că în plus sunt și încercările acestea moderne și ascuțite ale supratehnicii. Altădată forța răului era legată de rugăciunea marilor trăitori, acum însă această forță este mult mai slobodă. Lipsa de rugăciune face ca sufletul nostru să se umple de răutate[1].

[1] Cuvânt adresat maicilor din mănăstirea Paltin Petru-Vodă, 2011.

(Continuare în Revista Atitudini Nr. 69)