Posts Tagged 'Parintele Justin Parvu'


Părintele Justin Pârvu: Cuvânt de întâmpinare la colindul maicilor din mănăstirea Paltin


manastirea paltinToaca-n cer și slujba-n rai

Cuvânt de întâmpinare la colindul maicilor din mănăstirea Paltin[1]

Vă mulțumesc pentru străduința voastră de a ne face frumusețea asta de colinde. Poate dă Dumnezeu și cine știe cum să ne mai găsim și la anu. Uite am trecut așa cu frățiile voastre aici vreo 11 ani. Păi 11 ani au trecut așa ca un an. Și ce ar mai fi să mai adăugăm unul?!

Era frumos colindul acesta cu Liturghia cerească, cu cea pământească, Toaca-n cer și slujba-n Rai. E minunată credința aceasta a poporului nostru ca și obiceiul de a posti până pe la 9-10, să nu se mănânce. Creștinul adevărat care mai ține o rânduială se uită la soare să vadă unde a ajuns: e pe la 9, e pe la 10? Și atunci el dezleagă și ia anafură și mănâncă și el ceva. Dar până atunci feritu’ Sfântu, până se împărtășesc îngerii măi. Se termină Liturghia cerească, se împărtășesc îngerii și atunci și noi împreună cu cerurile, cu lumea cerească ne împărtășim și noi din bunurile acestea ale noastre, în afară de vin și de rachiu. Dar încolo ne înfruptăm și noi din toate.

Pruncul Iisus a venit aici la noi în iesle, a coborât pe paie, și ne-a dăruit noua dragoste desăvârșită pentru om. Apoi și noi trebuie să mergem cam pe aceeași urmă. Că  dacă te-aș pune să stai în paie, într-o șură așa, să viețuiești acolo măcar un post de 6 săptămâni…, nu știu câți am răbda. Să stai acolo! Stăteam, maicilor, în Delta Dunării câte 120 de oameni într-o cabană. Nu exista foc, nu exista căldură și eram plini de apă până sus la brâu. Zăceam cu trupul nostru în apă. Ajungeai în cabana aceea fără foc, fără nicio căldură, nimic. După o jumătate de oră, ne încălzeam puțin unul de la altul. Eu urcam la etajul 3, erau paturi pe 2 etaje, pe 3 etaje. Apoi, vă puteți închipui, se descălța cel de sus și se dădea și masa, chipurile! În gamelă numai te trezeai cu un fes, te trezeai cu… să nu mai zic ciorap. Ei, așa frumos, îl luai, îl dădeai la o parte și mâncai ca la felul 3. Da n-aveai nicio grijă! Ei bine, cam așa se face viața creștină, măi! Pentru noi, cei ce ne tragem din comoditatea aceasta a noastră, nu se mai nasc sfinți, nu se mai nasc eroi, nu se mai nasc mărturisitori, nu se mai nasc cuvioși. Dacă noi am călca puțin pe urmele lor atunci viața de mănăstire ar fi totul o deplină dragoste și o împărtășanie și o trăire, unul pentru altul. În mănăstire nu există tot eu sau numai eu. Eu să fiu prima, eu să mă duc să fac pentru cealaltă și pentru celălalt. Cam asta ar fi de altfel mentalitatea noastră creștin-ortodoxă.

slujba manastirea de maiciÎn fond, ce-s maicile? Maicile sunt niște creștine mai bune. Niște creștini desăvârșiți. Apoi ele nu refuză nimic în numele acestei creștine desăvârșite cât privește nevoința și dragostea față de celălalt sau față de cealaltă.

Acuși, peste câteva zile, împlinesc 92 de ani. Aș vrea ca și frățiile voastre, cât e posibil, să tindeți către acești ani materiali. Dacă vă aduce Dumnezeu la acești ani o să puteți reabilita și ceea ce a fost în trecutul frățiilor voastre. Dar numai să-i folosiți cum trebuie. Eu poate că nu i-am folosit cum trebuie de aceea și Dumnezeu mi-a mai dat unele încercări. M-a luat și cu nuiaua, m-a mai luat și cu asprimea: „Stai măi, că tu ai luat-o, așa, pe miriște, ia coboară și vino încoace la Mine”. De aceea și acum când stau, de pildă, la Liturghiile acestea frumoase, zilele acestea nemaiîntâlnit de bogate în ceea ce privește viața duhovnicească, stau și eu pe scaun acolo și văd soborul frumos împodobit, veșminte strălucitoare, cu pietre scumpe. Pe vremea mea nu erau așa, măi. Era un veșmânt pentru duminică și unul de sărbători. D᾿apoi acum când mă uit cum se îmbracă cu atâta lumină, ca îngerii pe pământ, măi, căci biserica este cerul pe pământ. Într-adevăr, frumusețea cu care e împodobită acum biserica, o mare artă, asta dovedește și bogăția sufletească. Câte frumuseți! Continue Reading »



Părintele Justin Pârvu: Politicienii de azi stau acum și benchetuiesc pe ruinele și osemintele martirilor din 1989


despre revolutieDupă 89 toate partidele care s-au format, s-au format pe baza acestui bloc comunist. Din blocul ăsta comunist a apărut apoi ciupercăraia de partide de astăzi, dar au aceeași rânduială, aceeași concepție, aceeași gândire comunistă. Pentru că ei au știut și știu întotdeauna să joace un teatru foarte elegant în fața unei națiuni care e indusă în eroare de toată manevra asta politică. Și au o experiența de atâta vreme, încât nu le poți sta în față cu adevărul, cu cinstea, cu corectitudinea.

Sunt multe probe că ar fi falsificat revoluția și că Gorbaciov a avut un rol important în formarea Guvernului postdecembrist.

Păi nu vezi acuma că aceleași fețe apar în mai toate manifestările importante politice? Parcă nu ar mai exista în lumea asta a noastră politică alți bărbați și oameni care au avut o valoare și au o activitate în cadrul național și care au murit pentru realizarea acestei nații. Politicienii de azi stau acum și benchetuiesc pe ruinele și osemintele martirilor, celor care au luptat. E adevărat că așa se întâmplă, unii mor și alții poartă decorații, dar chiar în halul acesta? E mârșavă toată politica asta.

Comunismul din România nu se schimbă așa de ușor, așa cum și poporul evreu a trebuit să stea atâția ani în robie ca să dobândească pământul făgăduinței.  Așa și aici, trebuie să treacă timp ca să piară din neam în neam sămânța de comunist. Și astfel trebuie să ai răbdare, pentru că Dumnezeu îngăduie. Iar acești politicieni sunt oameni care au o experiență foarte adâncă, crescuți la Moscova, crescuți în centrele astea mari politice de manevră și nu ai cum să reziști în fața lor. Deci tot politică comunistă se desfășoară în continuare. El își pune în sfârșit o eșarfă cu care mărșăluiește în fața poporului. Și care popor? Care nu mai există? În urmă sunt însă martirii de la Timișoara, martirii revoluției, pe care acum calcă în picioare. Jertfa lor îi mai ustură.

revolutia din 1989Și de ce a pornit tocmai de la Timișoara?

Timișoara sigur că e un centru cu multe influențe străine și oarecum sub influența asta  nemțească și maghiară; au alt contact de zone și poliție, și teritorial, și economic și este un loc de întâlnire, unde se pot mișca lucrurile altfel decât ai face în Moldova sau într-o zonă a Munteniei, Olteniei. Alta este mentalitatea și agerimea de concentrare a românilor. Dar sunt multe manevre dedesubt, încât nu mai poți avea încredere că o acțiune este bună și nemincinoasă. Ne-am fript o dată. Suntem un popor foarte slab, total nepregătit, total necunoscător, nu știe, nu are habar de existența și de viața toate ziarele și toată presa, tot ce se publică nu este decât o gogoșărie mare. Dar nimeni nu îndrăznește să vorbească altceva, toți vorbesc frumos, oratoric, dar nu spun ce trebuie să spună. Vorbesc frumos în fața tinerilor, apar în conferințe și la televizor, vorbesc despre Stefan cel Mare, îl ia pe Mihai Viteazul, îl ia pe Cantacuzino, pe Constantin Brâncoveanu, da să spună ceva la zi, cum se petrec lucrurile și să le dea așa o explicație amănunțită, să vină cu e explicație, ferească Sfântu! -, nu vorbește nimeni. Vorbesc ore întregi, dar de fapt nu spun nimic[1].

Nu mi-am pus prea mari nădejdi în Revoluție pentru că știam că ea este o manevră care trebuie să prostească o lume. Totuși, mi-am pus încrederea în om, socotind că oamenii se vor îndrepta spre lumea aceasta care a suferit. Credeam că vor veni niște oameni la conducere dintre cei care au militat pentru dreptatea și fericirea neamului. Dar lumea nu s-a îndreptat deloc. A urmat același materialism, aceleași concepții, aceeași gândire. Au pus stăpânire pe capul acestei mulțimi care a înnebunit și n-a știut ce să mai aleagă. Și atunci mi-am dat seama că totul este un fals. Așa s-a întâmplat în Rusia, așa s-a întâmplat în Bulgaria și peste tot. Așa încât, n-am putut să-mi pun speranță, după cum nici la ora actuală nu-mi pun nicio speranță, pentru că nu noi ne conducem, nu noi ne administrăm, nu noi ne dirijăm, nu noi gândim. Este o gândire străină și cu totul aparte de viața și de idealurile noastre creștin-ortodoxe. Și tot ce nu este în duhul acesta ortodox, nu are continuitate în istorie. De aceea „nu vă nădăjduiți spre fiii oamenilor întru care nu este mântuire”.

Noi sperăm totuși ca din tot aluatul acesta să mai iasă și ceva bun. Vedeți dumneavoastră, când într-un cazan se fierbe tot materialul acesta și aurul și argintul și fier și bronz și toate metalele, din toată fierberea aceasta se vor alege după felul lor, așa și cu neamul acesta. Poate, în sfârșit, vor ieși la lumină frumusețea și curăția lui, ca să fie pregătit pentru marele act al venirii lui Hristos pe pământ și pentru judecata obștească. Dumnezeu să binecuvinteze poporul acesta și neamul nostru și să-i dea un viitor fericit![2]

 

[1] Fragment din Revista Atitudini nr. 43

[2] Fragment dintr-un interviu publicat în Revista Atitudini Nr. 56



Părintele Justin Pârvu în ultimul nr. al revistei Atitudini: „SĂ NE ÎNTĂRIM UNII PE ALȚII SĂ PUTEM SUPRAVIEȚUI ÎN ACEASTĂ REALITATE DURĂ!”


DESPRE SFÂRȘITUL LUMII

Lăuntric, omul cam știe ce trebuie să facă pentru o pregătire a unui sfârșit. Sfârșitul lumii este sfârșitul fiecărui om în parte. După mine, sunt două feluri de a sfârși: un sfârșit spiritual și un sfârșit biologic. În toate perioadele grele, în primul război mondial, în al doilea război mondial, lumea era într-o pregătire a unui cataclism, a unui război. Dar una este a lupta într-un război mondial cu pușca, alta a răzbi într-un război cu un tanc, cu aviație și alta este a răzbi în vremea noastră cu un război electronic, tehnologic care militează pentru „viața fără viață”. Când erai în război numai cu pușca, atunci într-adevăr te găseai pe un front acolo și aveai idealul tău că îți aperi soția ta, mama ta, părinții tăi, copiii și toată familia care plângea după tine și îți scria câte o carte poștală pe care o citeai în ploaia de obuze din linia întâi. Altceva a fost al doilea război mondial când venea aviația, veneau tancurile, când venea pușca asta foarte interesantă, catiușa, care secera cum ar secera holera, pentru că cu un tun pe un front pe o distanță de 7, 8, 10 km. nu mai era nevoie de ostaș. Această catiușă este premergătoare războiului electronic.

Acum te găsești pe front, rămâi acolo cu gamela în mână, cu centura pe burtă și mori acolo sufocat, ca și cum ai da cu un spray și rămâi nemișcat. Ei bine, tot acest război al tehnicii care vine este și din cauza greutăților noastre, că omul nu mai gândește, nu mai simte, nu mai trăiește. Se produce o animalizare a lui. Omul a devenit un om al tehnicii. Doi oameni care se întâlnesc astăzi nu mai vorbesc de un interes sufletesc între ei, nu mai vorbesc cum să-și ducă viața mai aproape de Evanghelie, mai aproape de viața sfântului al căror nume îl poartă, să se îngrijească de formarea celor 5, 6 copii sau câți au în familie…

justin parvuCu adevărat, noi suntem într-o judecată a lui Dumnezeu pentru toate faptele noastre, căci dacă lumea se teme la un apel pe care l-am făcut acum o lună de zile când toată lumea s-a înspăimântat: „Gata pierim, vine sfârșitul!”, ce să mai vorbim de altele mai grave? Și a fost un apel pe care l-am făcut spre trezire, spre o revenire pe făgașul nostru creștinesc în preajma sărbătorilor mari care vin. Căci omul și pe timpul lui Noe, când acesta se pregătea să-și facă imensa lui corabie, a fost luat pe neașteptate și a venit potopul când nu se gândea nimeni. Și la ora aceasta, chiar dacă facem noi un act de pregătire duhovnicească sau oarecum materială, este foarte clar că nimeni nu mai are o convingere. Și cel care își face un bordei undeva în câmp sau în munte, izolat, nu se gândește când și ce va fi. „Eh, va fi cândva, dar eu îmi fac aici. Poate dacă n-oi folosi eu, să-l folosească altul”, așa cum îmi spunea părintele Nicodim Grosu acum 30 de ani: „Faci sfinția ta mănăstire acolo la Hașca, în Poiana Largului, dar faci ca să aibă ce folosi alții sau ce le pângări”. Și îmi spuneam că dacă a prorocit părintele acestea, o vorbi un adevăr că lucrăm ca să lăsăm după noi o urmă, dacă nu duhovnicească, măcar materială. Și iată că astăzi am revenit la spusele bătrânului din muntele Tarcăului și sunt mulțumit totuși că obștea creștină s-o folosi de locurile acestea ale noastre.

(…)

Ce ne-a mai rămas este rugăciunea și unitatea între noi, să păstrăm aceste relații de prietenie pe care le mai avem, între noi creștinii, ne mai sfătuim, ne mai consultăm, dezbatem și ne întărim unii pe alții să putem supraviețui în această realitate dură. Să nu trăim cu iluzii că putem schimba lumea. Noi suntem turma mică. Dar așa mici și neînsemnați cum suntem, Mântuitorul nouă ne-a făgăduit împărăția. A voastră este Împărăția! „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia”(Lc. 12:32). Acesta este statutul nostru, al celor mici: fără drepturi, fără ocrotire, fără sfat, accepți situația în care te-a lăsat Dumnezeu și te lupți cu armele creștine.

Continuare în Revista Ortodoxă Atitudini Nr. 67



„IUBIȚI MAI MULT ȘI O SĂ VINĂ ȘI COPILUL VOSTRU!” PĂRINTELE JUSTIN, LUCRĂTOR VIU ÎN SUFLETELE ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI. de prof. Carmen Irimia


carmen irimia„Iubiți mai mult și o să vină și copilul vostru!”. Așa sunau cuvintele Părintelui Justin Pârvu în anul 2000. Atunci nu știam că urma să-l văd pentru ultima oară….

Locuiam la Piatra Neamț și venisem în acea zi la Petru-Vodă la invitația colegei mele, Manuela, profesoară de religie, care a avut binecuvântata inițiativă de a organiza o excursie la mănăstire, cu un grup de elevi de la liceul nostru. Odată ajunși, ne-am familiarizat cu locul și împrejurimile, ne-am închinat la icoane și am participat la slujbele bisericii. Seara, copiii s-au adunat la chilia Părintelui Justin, așteptând în liniște și bună-cuviință să primească o mângâiere sau un cuvânt de învățătură.

Eu mă plimbam pe afară, rugându-mă și gândind în sinea mea : „Oare să intru și eu? Și ce să-i spun? Că de 10 ani așteptăm un copil care nu mai vine?”. Nu știu cât să fi trecut, dar m-am auzit poftită să intru în chilia lui, deși eram sigură că nu era rândul meu. Am intrat cu sfială și parcă nu știam cum să încep… Atunci, de pe deasupra unei perechi de ochelari, privirea acelor ochi limpezi și scrutători mi-a pătruns până în adâncul sufletului. N-am apucat să deschid gura că Părintele Justin a spus: „Așteptați și voi unul al vostru și nu mai vine, așa-i?”.

minuniAșa era Părintele: știa dinainte ce problemă ai și de aceea cuvintele lui cădeau cu așa mare greutate. El punea degetul pe rană și ca un doctor de suflete, îți dădea și medicamentul de care aveai nevoie, potrivit stării tale lăuntrice. De multe ori, pentru că nu înțelegeai tâlcul vorbelor lui imediat, gustul lui era amar, dar efectul se vedea mai târziu, chiar și la distanță de ani buni, când începea vindecarea.

Și de această dată, sfatul lui duhovnicesc a venit după inima celui căruia îi era adresat: „Iubiți mai mult și o să vină și copilul vostru”. N-am înțeles pe loc ce se ascundea în spatele acelor cuvinte. Poate că așa a vrut Dumnezeu, să-mi lase mai mult timp de creștere în duh… Eram tânără, prinsă în vârtejul lumii și amăgită de poleiala ei… Aveam o căsnicie fericită clădită pe iubire și respect, o carieră reușită cu recunoașterea meritelor de către cei din jur… Nu-mi pusesem niciodată problema de a iubi mai mult. Ce vrea să însemne asta?

Astfel de gânduri îmi treceau prin minte, și pesemne că Părintele Justin a văzut aceasta pe chipul meu, căci a mai adăugat: „Și să înfiați, dacă puteți”. Acum chiar că nu mai aveam speranță de rezolvare, căci soțul meu nu era în favoarea ideii de adopție. Ulterior, mi-a spus că și el primise același sfat de la Părintele cu ocazia unei întâlniri la dată ulterioară. Nu fuseserăm niciodată împreună la Părintele Justin, dar sfatul acesta ne-a făcut să ne întrebăm dacă nu cumva Părintele știa mai mult decât arăta…

Ne-am continuat viața, în mare parte ca și până atunci, dar încercând să sporim mai mult în rugăciune și evlavie față de biserică. Încercam să urmăm sfatul Părintelui, după priceperea noastră: mergeam mai des la biserică, la mănăstirile din zonă și eram mai generoși cu cei din jur. Între timp, investigam și pe la doctori… Din păcate, medicii la care am fost nu ne-au dat mari șanse de procreare, întrucât trecuserăm de pragul celor 30 de ani. Ne-au recomandat, în schimb, să ne obișnuim cu ideea că n-o să avem copii. Dar cum să faci asta când o voce interioară îți spunea contrariul?

Între timp încolțise ideea emigrării. Lucrurile începuseră să nu mai meargă așa bine… Financiar, nu ne era foarte greu, însă ne loveam tot mai mult de corupție și minciună, încât cu greu reușeam să trăim în pace cu noi și cu cei din jur, fără compromisuri, de o natură sau alta. Ne-am dat seama că nu mai eram într-un duh cu ceilalți care credeau că „merge și așa”. Ceream mult de la noi și aveam aceleași așteptări și de la cei din jur. Eram convinși că în altă țară, mai dezvoltată și mai civilizată era posibil să avem un trai onest și decent, verticali și liberi să ne exprimăm gândurile și ideile. Și așa, cu mari eforturi financiare și umane, am urmat pașii procesului de emigrare în Canada.   Continue Reading »



Părintele Justin Pârvu în dialog cu camaradul Grigore Caraza


DE LA ROMÂNIA MARTIRULUI CURAT AL NEAMULUI – LA ROMÂNIA CARE NU ESTE CAPABILĂ SĂ DEZROBEASCĂ O BASARABIE

carazaAIUDUL – ELITA CREȘTINISMULUI NOSTRU ORTODOX

G.C (Grigore Caraza): Spuneați la un moment dat, într-un interviu, că România profundă a avut poate mai mult de câștigat de pe urma comunismului decât în zilele noastre. La ce vă refereați?

P.J (Părintele Justin): Domnule, adevărul și esența vieții unui individ ca și ale unei nații, apar nu din strălucirile băilor și ale stațiunilor și ale belșugului. Apar din constrângere, din suferință, din greu.

A fost o generație de oameni care s-au jertfit.

PJ: A fost o generație care s-a jertfit și a creat viitorul României noastre. Viitorul României noastre, când spun, nu mă gândesc la o generație de-a noastră sau care va veni. Nu. Generația neamului nostru e trecut, prezent și viitor. Și care este, în sfârșit, puterea și forța noastră în viitorul nostru? Este tocmai această suferință puternică. A fost mai puternică decât ne închipuim noi. Povestea cineva că la Râpa Galbenă s-a făcut o groapă, s-a adâncit din cauza ploilor. Și ce-au găsit acolo? Trei cadavre. Două femei legate în sârmă, cu picioarele legate în sârmă.

GC: Cu picioarele legate în sârmă?

PJ: Și un deținut politic. Un fost deținut politic, cu capul tăiat, cu țeasta în două, cu creierul scos din ea și aruncat.

GC: Aveau nevoie comuniștii de creierul lui.

PJ: Și acolo, interesant că s-au găsit și vata și tifonul cu care au operat de i-au făcut chinurile acestea groaznice. Da. Vedeți dumneavoastră cât martiraj s-a produs în țara asta! Dar au fost centrele acestea mari de chin Piteștiul, Aiudul și Gherla. A fost forța cea mai puternică de rezistență a nației noastre. De aceea, nu se vorbește despre Aiud, așa cum se vorbește cu ușurință despre oricare închisoare. Să vorbești despre Aiud, pentru că aici a fost adevărata ură a ateismului manifestată împotriva creștinismului!

grigore carazaGC: De ce părinte? De ce a fost Aiudul? Vă rog să spuneți.

PJ: Aiudul a fost elita creștinismului nostru ortodox. Și aici a fost reprezentată de generațiile ’48, ’64. Aici au fost executate generațiile din 1948-1964.

GC: 1964, da. Vă rog să explicați cu Râpa Galbenă, ce s-a întâmplat acolo? Bănuiesc că nu toți știu de Râpa Galbenă.

PJ: Domnule, Râpa Galbenă e un deal acolo în coasta Aiudului și aici se aduceau toți morții din închisoare. După ce stăteau două, trei zile, patru, cinci zile la morgă, păi nu mai încăpeau în camera aceea. Noi ieșeam la plimbare când și când și treceam prin fața camerei acesteia, morga. Și-apoi treceam și erau câte două, trei trupuri care nu mai încăpeau înăuntru, le lăsau afară. Și seara, noaptea, de la o oră destul de înaintată, poate și după două, trei noaptea, puneau câte un cadavru sau două într-o căruță cu un cal sau doi cai. Să le zicem cai, că de fapt erau niște mârțoage de abia întreținute cu ce se putea pe acolo din cojile pușcăriașului. Și când treceau prin poartă, domnilor, băgau o țeavă. O țeavă, o suliță mai bine zis. O suliță în regiunea inimii și îl înțepau să vadă dacă nu cumva mai trăiește.

 GC: Deși mort, cu o suliță mare îl înțepau încă de 4-5 ori în inimă, să nu cumva să fie moarte aparentă.

PJ: Să nu fie moarte aparentă sau să simuleze, că așa de mult se temeau de „bandiții” ăștia din închisoare, încât se temeau și de umbra lor, domnule!

grigore caraza REZISTENȚA DIN MUNȚI – MAI ANEVOIOASĂ DECÂT VIAȚA NOASTRĂ DIN CELULĂ

GC: Dar bandiții ăia din închisoare erau legionari. Și pentru asta Aiudul a fost ales, pentru legionari.

PJ: Prin munții Brașovului, munții Făgărașului, au fost foarte mult chinuiți legionarii care nu se predaseră încă comunismului. Comunismul le-a dat de lucru așa de mult, încât le-au trebuit vreo doi ani de zile ca să curețe munții, de oamenii aceștia care stăteau ierni întregi, în îngheț și nu puteau să aprindă un chibrit pentru că dacă făceau ceva, ațâțau oleacă de foc, se vedea fumul și era un indiciu pentru Securitate care venea și te lua de acolo de unde iese fumul. Așa încât acolo stăteau. Și cu copil mic crescut acolo. Cum îl cheamă pe băiatul acela crescut de la șase luni până la patru ani, crescut între deținuții aceștia?

GC: Unde crescut?

PJ : Crescut în munții Făgărașului.

GC: A, în munte. Da. Știu, dar nu îmi amintesc.

PJ: Foarte interesant și faptul acesta, cum femeia asta l-a purtat la piept, ani de zile să nu înghețe, să nu moară, să trăiască acolo, să ducă mai departe victoria tatălui său, care murise, de altfel, căzuse în mâinile comunismului. Ei bine, urgia aceasta cu care s-au chinuit… Aceștia care veneau, în sfârșit, din Germania, erau întreținuți. Apărea câte un avion, din când în când și le lansa alimente, până ce a aflat, de altfel, Securitatea. De ce erau întreținuți? Pentru că, de afară nu se puteau introduce deținuții aceștia, fugarii aceștia, pentru că totul era în Securitate. Toți informau despre orice mișcare și despre orice om străin ar fi venit, cine a intrat aici, cine a venit, ce li s-a dat și totul în amănunt. Continue Reading »



Părintele Justin Pârvu: Apoftegme despre Sfinții Îngeri


  • parintele justinÎn conştiinţa noastră, îngerul păzitor, care ne este dat la Botez, se apropie de noi şi ne ocroteşte de tot răul numai în măsura vredniciei noastre. El se poate apropia sau se poate depărta, în măsura în care noi dorim să trăim viaţa asemenea acestui înger. Acesta este de fapt şi scopul îngerului dat nouă la Botez – ca să ne poată apăra, să ne poată ridica, să ne poată apropia cât mai mult de Harul lui Dumnezeu. Câte daruri nu a lăsat Dumnezeu pentru a-l ridica pe om la înălţimile de la care el căzuse! Această ridicare şi sfinţenie a omului este lăsată în Biserica Domnului prin Sfintele Taine care conlucrează cu fiecare în parte.

 

  • Noi, în ge­neral, putem să ne situăm pe poziţie de înger, sau putem să ne situăm pe poziţie de demon, în funcţie de păcatele noastre. Trebuie să fim conştienţi că, tot ceea ce lucrăm în viaţa noastră creştină, afectează şi pe îngeri în ceruri. Bucuria cerească este cu atât mai mare cu cât viaţa noastră spirituală de pe pământ este mai apropiată de ceruri. „Precum în Cer, aşa şi pe pământ” trebuie să fie. Viaţa noastră este mereu într-o strânsă legătură cu Viaţa şi voinţa lui Dumnezeu. Cerurile nu se pot asemăna cu noi, nici noi cu Cerurile, decât dacă purtăm acelaşi veşmânt.

 

  • Iată veriga care ne leagă pe noi cu Cerurile, cu Puterile Cereşti şi atunci noi suntem într-adevăr şi lumina lumii. Îngerul primeşte lumina de la Dumnezeu şi creştinul primeşte lumina de la Înger. Noi, colaborând cu această lumină cerească, putem să formăm o unitate de forţă în lumea noastră pământească, pentru ca în felul acesta să avem o strânsă legătură cu Biserica triumfătoare din Ceruri, cu Biserica luptătoare de pe pământ. Dumnezeului nostru slavă!

 

  • Dacă noi am face o asemenea curăţire a firii noastre, am deveni îngeri şi, deci, am stăpâni noi lumea.

 

  • Călugărul este chip îngeresc. Unde sunt îngerii, acolo este lauda lui Dumnezeu. Monahul primeşte lumina de la îngeri, iar îngerii primesc lumina de la Dumnezeu.

    Monahul trăieşte două lumi, pământească şi cerească. Mintea în cer şi cerul pe pământ. Oamenii privesc mănăstirile ca ceva dumnezeiesc, „cerul pe pământ”. Atunci cum trebuie să fie vieţuitorii unei mănăstiri? Viaţă de înger, adică oamenii rugăciunii, armoniei, ai dragostei, renunţarea permanentă în favoarea aproapelui. Rugăciunile călugăreşti sau cele şapte laude obligatorii pentru orice vieţuitor de mănăstire, spun Sf. Părinţi, dacă nu-şi face ceasurile este ca un câine şi n-are voie să participe la masă cu fraţii, în ziua aceea.

  • Şi ingerifrăţiile voastre sunteţi nişte îngeri de mare sfat. Da, îngeri de mare sfat, pentru că sunteţi prezente la toate praznicele şi sărbătorile pe care frăţiile voastre le actualizaţi mereu în mijlocul creştinilor.

  • Noi nu ne-am sprijinit niciodată nici pe puterile Americii, nici pe puterile Rusiei şi în nicio putere din lumea aceasta decât în acoperământul Maicii Dom­nului cum am spus şi sub oblăduirea puterilor cereşti.

  • Când am ieşit din temniță, ceea ce mi-a oferit bucuria nespusă este că am pus temelia acestei biserici de aici, în cinstea marilor mărturisitori ai războiului anticomunist. În cinstea lor am ridicat biserica, cu patronii Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil.

    Împreună cu îngerii care luminează şi aprindem şi noi lumânări de la ei, şi ei de la noi, mucenicii şi mărturisitorii şi martirii, cu toţii, împreună formăm buchetul acesta de flori ca să ne desăvârșească Dumnezeu…