Posts Tagged 'Parintele Justin Parvu'


DR. PROF. NEUROCHIRURG ȘTEFAN MINDEA: „CUM A LUCRAT PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU ÎN VIAȚA MEA”


Prelegere susținută cu prilejul prezentării cărții „Ο Γερων Ιουστίνος – Ζωή θυσιαζόμενης ἀγάπης” (Părintele Justin – O viață de dragoste jertfelnică, Ed. Athos, 2019, Atena), la Centrul de Studii Patristice, din Marousi Atena, februarie 2020.

 

Aș vrea să vă urez bun venit și să vă mulțumesc că ați venit, părinților organizatori ai evenimentului și bineînțeles invitaților care și-au făcut timp să asculte cum prezentăm viața unui om cu adevărat unic, Părintele Justin. L-am întâlnit pe Părintele Justin spre sfârșitul vieții sale. În acea vreme, în septembrie 2012, trăiam cu soția și cei 4 copii în California. Eram toți fericiți, sănătoși, aveam o carieră promițătoare în cadrul Universității, o situație materială stabilă și foarte bună, fiind tineri și având o viață perfectă. Aveam în California școala Sf. Ioan Maximovici din San Francisco, unde ne duceam copiii, eram înconjurați de o comunitate ortodoxă minunată, ne bucuram de vizite precum de cea a Pr. Pavlos de la mănăstirea Sf. Patrick care a stat chiar la noi acasă și cu care am călătorit împreună la Părintele Efrem din Arizona.

În aceste circumstanțe, un prieten de-al meu, care era și el neurochirurg, a început trainingul în România, invitându-mă cu el să operez timp de o săptămână. Eu am făcut pregătirea în SUA, părinții mei au plecat din regimul comunist pe când aveam 4 ani și am venit în Statele Unite. Toată practica mea s-a desfășurat în SUA, de aceea mi s-a părut interesant să merg în România să operez acolo, să observ sistemul medical. Nu credeam că această excursie îmi va marca așa de mult viața. Așa că am stat o săptămână în București, operând o mulțime de cazuri complexe, iar pentru mine a fost o experiență care mi-a deschis ochii. La Stanford și la Chicago unde am practicat înainte, dispuneam de orice echipament medical posibil. Toate condițiile erau posibile pentru a presta servicii medicale de nivel înalt și asta era total diferit de ce se afla în București în 2012. Am fost marcat de mirosul din spital. Totul era vechi și depășit și deși aveai personal și medici binevoitori, pur și simplu nu aveau resursele necesare.

Două cazuri aparte m-au impresionat foarte mult din punct de vedere uman în România. Un băiețel de 11 ani, cu o tumoare căruia chirurgii i-au refuzat operația, pe motiv că șeful secției de operație era în vacanță, iar când s-a întors, l-a trimis pe băiat la altul mai mare în ierarhie. Alt caz, o doamnă de 26 de ani care a fost lovită împreună cu copilul de 2 ani de către un taxi, care a venit paralizată și necesita intervenție urgentă pentru a-și reveni din paralizie. A fost operată câteva zile mai târziu din cauza  echipamentului și aprobării pentru implant. Nu mai e nevoie să spun că a rămas paralizată… Așa că, după o săptămână petrecută în asemenea mediu, mă chinuiau anumite întrebări. Încercam să înțeleg de ce Dumnezeu îngăduie o așa diferență de la o țară la alta, la ceva așa primordial cum sunt serviciile medicale.

Am terminat săptămâna, când fiul duhovnicesc al Părintelui Justin, ieromonahul Justin, m-a invitat la mănăstire să-i fac o vizită Părintelui. Îmi era cunoscut numele, deși nu știam nimic din viața sfinției sale, nu aveam alte detalii și am plecat la mănăstire pentru a primi binecuvântarea sa. Ne-a primit și am văzut o persoană foarte fericită, plăcută, cumsecade și călduroasă. Erau atât de mulți oameni care așteptau să vorbească cu sfinția sa și nu părea deloc deranjat de faptul că Ierom. Justin ne-a introdus direct în chilie. Am vorbit despre lucruri generale și la un moment dat m-a întrebat cu ce mă ocup. I-am răspuns că sunt neurochirurg, iar el m-a întrebat dacă m-am gândit vreodată să mă mut în România și să practic neurochirurgia. Ca să fiu politicos, i-am spus: „Bineînțeles! Când mă voi pensiona, mi-ar face plăcere!”. Cred că atât Dumnezeu, cât și Părintele Justin știau că mint. Prin urmare, cred că a simțit că nu sunt în stare de astfel de angajamente. Am încheiat întâlnirea și m-am întors acasă la soție și la familie.

Această relatare nu este despre mine, ci este despre Părintele Justin, despre cum a lucrat sfinția sa în viața mea. Sunt convins că în perioada aceasta s-a rugat mult pentru luminarea mea. Eu și soția am început să citim despre sfinția sa, despre viața sa și despre acea perioadă istorică în care oameni ca Părintele Justin au fost arestați pentru convingerile lor. Ceea ce am descoperit era incredibil. Acești oameni nu erau închiși pentru crime, infracțiuni, ci pentru credința lor în Dumnezeu și pentru dorința lor de a păstra vie credința. Deci nu este nicio diferență față de perioadele antice când creștinii erau persecutați. În mod diabolic, era o armă a guvernului de a elimina sistematic toată elita intelectuală, preoțească, cinul monahicesc și coloana vertebrală a țării. Un aspect care m-a impresionat foarte mult a fost descrierea torturilor aplicate, cât și frecvența acestora. Erau zilnice și de natură psihologică. Preoților din închisoare li se luau fecalele și urină de către gardieni pentru a lua în derâdere Trupul și Sângele Mântuitorului și îi obligau să se „împărtășească” cu ele. Genul acesta de oameni nu aveau interesul să închidă pe cineva, ci să-l distrugă complet. Continue Reading »



Părintele Justin Pârvu despre sfințenia și martirajul mărturisitorilor din temnițele comuniste


Părintele Justin în dialog cu colegul Dan Lucinescu:

Despre arestările din 14-15 mai

Dan Lucinescu: Părinte, cei de astăzi sunt profund creștini și admiratori ai matale. Nu trebuie să venim cu laude, sunt realități. Mata ai realizat într-o perioadă de timp relativ scurtă unul dintre cele mai puternice centre spirituale din țară. Pentru asta, istoria va menționa că Părintele Pârvu Justin a început viața monahală care a fost întreruptă brutal în 1948, că mata faci parte din generația din 1948, care a fost o generație de sacrificiu. Vreau să-ți aduc aminte, pentru că ai prea multe probleme și s-au estompat suferințele. Ne-am cunoscut într-o cameră din Suceava…

Părintele Justin.: 28!

D.L.: În camera 28 – ce memorie fantastică! – în care Părintele Pârvu era tânăr. Avea 28 de ani, cam așa avea atunci, sau 30 de ani, era plin de bunătate creștină și de har divin. În toată acea vâltoare, după anchete, după procese, după torturi, o figură era luminoasă. Era tânărul preot călugăr Pârvu Justin care stătea pe priciul acela privind undeva spre nesfârșitul forței divine, resemnat, ca un filozof înțelept, fără a se plânge de nimic, nici de mizeria locuitului, nici de mizeria hranei, nici de suferințele la care a fost supus. Și vreau să menționez că după eliberare – eu îmi cer iertare dacă pomenesc lucrurile acestea – pe Părintele Justin, m-am dus să-l văd la mănăstirea Secu. N-am văzut o figură mai tristă, mai adumbrită de nimicnicia aceasta omenească. Era tare supărat și am întrebat: „Părinte, ce faci mata?”. „Eu mă duc în satul meu, eu mă duc la Petru-Vodă și am să rog oamenii să-mi sape acolo în piatră, o văgăună în care să îmi duc necazurile!”. Și după aceea am asistat la cel mai mare reviriment în care s-a văzut că sufletul românesc nu a murit, creștinismul n-a murit. Și oamenii au spus: „Da, Părinte, îți facem o văgăună acolo!”. Și au început să vină zeci de care, sute de care de lemne, au venit arhitecți pentru preotul nostru. Când s-a întors în Petru-Vodă, Părintele Pârvu nu mai era călugărul, ci era martirul lor. L-au îndrăgit oamenii din toată regiunea asta, și cu ajutorul lui Dumnezeu au venit arhitecți, au venit oameni de tehnică, i-au tras lumină, i-au pus telefoane. Și Părintele Pârvu Justin a devenit pentru zona aceasta, un far de lumină, care treptat, treptat și-a răspândit lumina în toate colțurile. Sora mea de la Botoșani, când vorbește despre Părintele Justin, se luminează. Toți cei din fața sfinției voastre sunt sub harul pe care îl răspândiți. Am un prieten care, deși este ofițer de marină, spune: „Trebuie să renaștem totul, să renaștem spiritualitatea românească. Trebuie să o scoatem din această moleșeală totală”.

P.J.: Mi-amintesc că în camera 28, seara, după ce luam o supă de varză, așteptam pe Dan Lucinescu să ne povestească un film. Era un povestitor neîntrecut și contribuia mult la realizarea dispoziției noastre. Dumneavoastră nu aveți cum să cunoașteți deprimarea sufletească a omului din timpul anchetelor. Cum așteptai să se deschidă deodată zăvorul și brusc se trântea ușa la perete și nu știai pe care îl ia. Îl luau și ți-l duceau pe la 2, 3 în miezul nopții și îl aruncau ca pe un sac, tot plin de sânge, nenorocit, nu se mai putea mișca. Venea de la scaunele de tortură unde te învârteau sub loviturile permanente pe care la un moment dat nu le mai simțeai. Apoi te aruncau pe jos, turnau 2, 3 găleți de apă pe tine ca să-ți revii și în felul acesta. Dan Lucinescu povestea câte o frumusețe de film, romane. Îmi amintesc și până acum una dintre viețile sfinților pe care le povestea adeseori pentru înviorarea și redresarea noastră. Dacă nu ar fi fost istoriile acestea frumoase, poeziile lui Radu Gyr, ale lui Nichifor Crainic care au circulat prin celulele disperate ale Aiudului sau ale altor pușcării, apoi greu ne-am fi descurcat. Fiindcă, să știți, nu e un rău mai mare ca acesta: să-l pui pe om să n-aibă nicio ocupație. Și această ocupație, trebuia să o inventezi. Și unde era refugiul? Era în tine însuți. Tu trebuia să-L hrănești pe Hristos, să-L întâlnești pe Mântuitorul acolo, înlăuntrul tău, în rugăciune. A fost greu la început de luat pușcăria în conținutul ei, pentru că noi, ca tineri, nu ne dădeam seama în ceea ce privește rostul nostru de suferință de acolo. Ne gândeam fiecare la niște vinovății foarte simple adunate într-un dosar pe care ți-l încheia Securitatea. O ședință pe care ai făcut-o prin anii ’40 sau eu știu când, acum devenise monument de condamnare, monument de acuză, să curgă anii, dragii mei, până la 200.000. Atâția ani de condamnări avea Aiudul până în 1954. Vă puteți imagina ce condamnare putea să aibă un tânăr de 18, 20 de ani? Primea 30 de ani, când în Occident, de pildă, la o asemenea activitate, îi dădeau o amendă sau trei luni. Aici, în Răsărit, luai ani și ani, de la 20 de ani în sus, condamnări grele. Când am fost întrebat de complet după ce s-a terminat procesul dacă fac anii de condamnare, le-am răspuns și eu: „Când or mai face și cei care ne condamnă atâția ani”. Interesant e faptul că acest complet de judecată care ne-a condamnat pe noi în 1948, a fost completul de judecată de la Iași care a condamnat comuniștii în 1940-1941. Și atunci ăștia i-au folosit să-și poată spăla mâinile, dându-le legionarilor ani cu nemiluita ca să-i reabilităm pe comuniștii condamnați de către noi în 1940. Și atunci comuniștii erau foarte „deștepți”. În momentul în care s-a terminat procesul, pe noi ne-au repartizat în pușcării de execuție, completul de judecată a fost arestat și pus în ultimul vagon să meargă la Ploiești ca să-și execute și ei condamnarea, că „cine sapă groapa altuia, cade el în ea”. Și completul de judecată de la Iași și-a făcut și el execuția. Și în felul acesta, pușcăriile noastre au devenit mănăstiri, au devenit locuri de formare creștină și de mărturisire a adevărului creștin-ortodox. Continue Reading »



Părintele Justin Pârvu despre sărbătorirea Paștelui în temnițele comuniste


Eram cumva în afara noastră

În 1954, noi am sărbătorit Învierea lui Hristos la 800 metri sub pământ într-o mină de sare. Totul în acel timp se făcea după modelul sovietic, întreaga viaţă era după modelul sovietic: sărbătorile, muzica, totul. Chiar şi gardienii erau săturaţi de aceasta şi ne cereau nouă: „Hei, cântaţi-ne nişte cântece româneşti”. „Noi vrem să ştim despre viaţa românilor, noi suntem acasă”.

Jos, în mină, munceam cot la cot cu civilii, dar eram numiţi „Forţa specială de muncă”. Nu ne dădeau voie să ne strigăm pe nume, purtam numere 2121, 400 sau 200. Poţi să-ţi imaginezi aceasta? Noi deţinuţii eram împreună cu acei oameni, mineri civili, care încercau să ne arate nouă ce trebuie să facem şi să ne înveţe cum să ne descurcăm (nu ştiam nimic despre minerit). Securiştii, îmbrăcaţi în civil sau în uniforme, nu contează, erau tot agenţi de securitate, le-au spus muncitorilor ce lucrau cu noi că vor lucra cu condamnaţi extrem de periculoşi, cu criminali, şi că nu trebuie să vorbească cu deţinuţii mai mult decât este strict necesar, pentru că deveneau agresivi, chiar în stare de crimă. Am cărat acele unelte de metal foarte grele utilizate în mină. În mai puţin de o lună, acei civili au înţeles că acei criminali s-au comportat ciudat de paşnic. Au început să se adreseze nouă cu „profesore”, „domnule”, „părinte”. Apoi au început să se întrebe: „Ce poate fi aceasta? Ce fel de criminali sunt acei tipi?”

…A venit un an de totală şi veritabilă izolare. Am fost aşa de separaţi de lume că nu am putut şti când au fost Sfintele Paşti. În special la Aiud am fost derutaţi de un lucru: la ora 24:00 fix, biserica reformată a început să bată clopotele. Dar noi eram atenţi la biserica ortodoxă, ne-am ascuţit urechile să auzim acele clopote, ştiam că se trag clopotele.

Personal am fost unul din cei care făceau curse cu acele vagoane joase pe care le foloseau în mină să care minereu; aşa că slujba mea era în principal să merg mult. Mulţi dintre noi munceam împreună. Cum puteam să sărbă­torim Paştele? Am luat toate bucăţile metalice de la frezele pentru rocă şi le-am pus pe o sfoară. Făceau un zgomot minunat. Le-am bătut pe toate cu o tijă metalică de la un capăt la celălalt al sforii. Timpul de adunare a fost 2:30. Acela a fost momentul când am intrat în ascensor, şi când cu toţii am început să facem zgomot. A fost momentul vieţii noastre când am simţit o adâncă, duhovnicească tăiere a respiraţiei. Noi, preoţii, am cântat tot ceea ce ştiam tare, profund, cu tot riscul. Eram cumva în afara noastră. Nimeni nu se temea de pericol – era atunci sau niciodată.

Când am intrat în ascensor am intrat cântând „Hristos a Înviat!”. Apoi am auzit pe cei care coborau de la suprafaţă în mină în locul nostru, am putut auzi cântecul lor în adâncime, în mină. Cântecul a început jos sub pă­mânt, a continuat în ascensor şi la suprafaţă. Am intrat la duşuri cântând. După spălare ni se dădea ceai, dar atunci autorităţile ne-au încuiat în dormitoare două zile. După cele 2 zile, ne-au adunat pe toţi în faţa comandantului lagărului.

„Ştiţi de ce aţi fost încuiaţi, nu-i aşa? Când vă va intra în minte că sunteţi aici pentru reeducare? Când o să vă vină mintea la cap? Priviţi aici băieţi! Toate vieţile voastre sunt în mâinile noastre: suntem cei care decidem ce se va întâmpla cu voi. Şi am decis că voi nu sunteţi buni de nimic. Vă vom împuşca pe toţi. Acum, toţi preoţii în dreapta mea!” Acolo am fost 20 de preoţi, atât ortodocşi cât şi greco-catolici. Eu personal n-am ieşit, am stat împreună cu laicii.

Apoi, comandantul a început din nou: „Acum, uitaţi-vă bine la ei! Vedeţi! Aceştia sunt cei care vă învaţă ideile lor politice. Aceştia sunt criminalii care vă bagă în cap ideea de Dumnezeu. Eu nu ştiu de unde au luat preoţii ideea de Dumnezeu. Hei, voi! Îndrăzniţi să spuneţi că cre­deţi în Dumnezeu?! Oricine spune că crede în Dumnezeu să facă un pas în faţa mea, chiar acum!”

Ce puteam să fac? Nu am făcut pasul prima dată, dar acum trebuia să-l fac. Nu am avut curajul în acel mo­ment, dar mi-am spus mie că trebuia să spun ceea ce aşa era: credeam în Dumnezeu. Am păşit în faţă. Coman­dantul mă cunoştea foarte bine. „Hai, spune de unde eşti?” I-am spus de unde sunt şi m-a întrebat „Crezi cu adevărat că există Dumnezeu, nu-i aşa?” „Da” „Nu sunt mai mulţi decât tine? Hai să-i chemam pe toţi aici”. Şi au adunat toţi preoţii. Curtea lagărului era plină de gropi adânci şi pline cu apă. Superiorii ne-au alergat prin acele gropi timp de 2 ore. După aceea niciuna din acele gropi nu mai era plină de apă. Curtea a devenit ca o mlaştină murdară….



PĂRINTELE JUSTIN, UN PROFET NEMINCINOS. SOLUȚIA PĂRINTELUI JUSTIN PENTRU VREMURI DE PRIGOANĂ, DE MONAHIA FOTINI


Editorial Revista Atitudini Nr. 64, în avanpremieră:

PĂRINTELE JUSTIN, UN PROFET NEMINCINOS

Cu mai bine de zece ani în urmă Părintele Justin avertiza asupra unei prigoane ce se va abate asupra neamului omenesc, dar mai nimeni nu l-a luat în seamă atunci, considerându-l alarmist, influențat, demodat, traumatizat de tortura din pușcăriile comuniste. Iată că vorbele Părintelui încep să se adeverească și cu toții realizăm că am trecut indiferenți pe lângă mustrările și profețiile sale. Cu toții am fost cu nebăgare de seamă la atenționările și sfaturile sale salvatoare. Toți credeam acest sistem democratic tehnologic invincibil! Iată că sub privirile năucite ale societății de azi, se năruie modernismul, democrația și libertinajul. Câți dintre noi suntem pregătiți pentru aceste îngrădiri ale libertăților umane, pentru această prigoană tacită ce s-a abătut pe neașteptate asupra noastră? Un virus, fie el fabricat în laboratoarele umaniștilor, fie accidental răspândit, fie din rațiuni divine ivit, a frânat civilizația atotputernică a lumii de azi, a pus capăt hedonismului societății mutilate de azi, a schimbat și va schimba cursul omenirii. Abuzul plăcerii și al iubirii de sine a dovedit indubitabil că strică echilibrul omenirii, așa cum istoria ne-a dovedit-o de nenumărate ori. Cele mai elocvente și grăitoare exemple le găsim în vremea lui Noe, și a dărâmării turnului Babel, precum și a imperiului bunăstării Babiloniene. Turnul Babel semnifică și acum semeția umană care își caută fericirea și independenta în afara lui Dumnezeu, creatura uitând pe Creator. „Ce făcea omenirea pe când Noe îşi construia corabia? Ziceau că se termină corabia şi potopul nu mai vine şi trăiau în desfătări: Înseamnă că bătrânul ăsta n-are dreptate. Dar tocmai atunci a venit şi potopul. Aşa şi acum… Vor veni vremuri grele – nu ai să poţi să mai iei un medicament, o bucată de pâine, şi comunicarea şi întraju­torarea dintre noi va fi cu anevoie de făcut”[1], spunea Părintele. De fiecare dată când creatura a uitat de Creatorul Său, au apărut derapajele, abuzurile și auto-distrugerea umanității

Foto. Emanuel Tânjală

ÎNTOARCEREA LA SATE, LA VIAȚA SIMPLĂ ȘI SFÂNTĂ A ȚĂRANULUI ROMÂN

Să vedem însă soluțiile oferite de Părintele Justin, când profețea vremurile anevoioase prin care urma să treacă omenirea. De foarte multe ori îl auzeam pe Părintele sfătuind pe creștini, atât prin comunicatele publice, cât și prin îndemnurile personale, să își cumpere o bucată de pământ la țară, în preajma mănăstirilor eventual, unde să își poată construi o casă, pentru a se retrage în vremuri de restriște.  Fiecare să cultive ogorul său, procurându-și astfel singur cele necesare traiului. Ne spunea că creștinii nu vor mai putea intra în biserici și nu vor mai avea unde să se spovedească și împărtășească. După cum vedem și astăzi, bisericile stau închise în plină democrație și în acordul tuturor, spre „folosul” umanității înspăimântate de contaminarea cu viruși. „Va trebui să revenim, spunea Părintele, la viața simplă a țăranului român de altădată. Țăranul român de altfel nu are nevoie de alt ajutor, decât de ogorul lui pe care trebuie să îl lucreze cu osteneala mâinilor lui și sudoarea frunții sale. Aceasta este de altfel și o poruncă biblică, nu? Dar românul nostru s-a puturoșit, s-a învățat cu comoditatea și aparența luxului acesta îmbietor. Stă în fața calculatorului și umple barurile noaptea”[2].

Altfel Părintele încuraja și îi îndemna cu cuvinte îmbietoare pe toți românii ce îi cereau sfatul, să se reîntoarcă la frumusețea satului românesc, la viețuirea sănătoasă a țăranului de altădată, la bucuria muncii în natura binecuvântată de Dumnezeu. „Să trăim noi cu mierea al­binelor noastre așa cum au trăit strămoșii noștri, cu ceapa, cartoful și văcuța țăranului român; cu coasa și secera cu care am secerat pâinea cea de toate zilele, pe care ne-a dăruit-o Domnul. Și cred că în viitor românul va ajunge după cum a început, cu ogorul lui, în simplitatea și sfințenia lui. Ne vom întoarce vrând nevrând la originile și îndeletnicirile de la început, cu mijloacele cele mai rudimentare, în tovărășie cu vaca vecinului care va trage să scoată brazdele pentru a semăna sămânța ce își va da rodul la vremea ei”.

L-am întrebat personal cum va reuși omul de la oraș, de la birou, neînvățat cu munca fizică, să se obișnuiască cu munca ostenitoare a țăranului? Dar Părintele, emanând multă bucurie, ne făgăduia cu căldură și certitudine că acest mod de viețuire ne va folosi tuturor, prin care vom redobândi fericirea și bucuria unei vieți autentice, departe de stresul societății de azi. „Nevoia te învață toate. Orice învăț are și dezvăț și orice dezvăț are învăț. Eu am muncit toată copilăria și tinerețea mea, alături de părinții și frații mei. Nu e nevoie de niciun utilaj agricol, ca să îți întreții familia ta. Toată copilăria mea a fost în centrul muncii agricole. Și pe ogorul nostru nu au mers decât boul și calul, și semănatul tot cu mâna mergea. Iar aratul nu e deloc dificil, pe o lățime de 5-6 metri făceai cu plugul vreo 8, 10 brazde, semănai fru­mos, venea grapa care acoperea și rămânea hrană și pen­tru păsările cerului. Nu vedeți și ciorile cum se adăpostesc noaptea în podurile clădirilor din oraș, iar dimineața ies la țară, pe câmp, ca să se hrănească? Vezi seara cum vin câr­duri așa, de parcă sunt cocori, cum vin ciorile la oraș să-și găsească adăpost. Așa și cei de la oraș să se uite la ciori cum se hrănesc din hrana țăranului de pe ogor, chiar dacă trăiesc la oraș. Nu are nevoie omul nostru să-i vie apa la el, vorba olteanului, s-o beie din șurub, nu, o bea din fântâna lui, cu cumpăna lui cu care scoate apa, dulce și cristalină”.  Din cuvintele Părintelui înțelegeam cu toții că noi suntem cei ce am pierdut experiența frumoasă a viețuirii simple, aducătoare de bucurie și sănătate psihică.

„ÎN VREME DE PRIGOANĂ CREȘTINII SĂ SE ADUNE ÎN JURUL PREOȚILOR”

Pe lângă soluția practică de subzistență materială, Părintele ne învăța cum să ne pregătim totodată spiritual pentru vremurile de prigoană, încurajându-ne de multe ori prin experiența sa personală din temnițele comuniste. În primul rând ne sfătuia să ne retragem în jurul unui preot, care să ne poată hrăni duhovnicește, prin sfaturi și Sfintele Taine ale Bisericii: „În vreme de prigoană creștinii să se adune în jurul preoților. Acolo e biserica unde este un antimis și un preot ortodox care să slujească Sfânta Liturghie. Avem pildă în pri­goana din secolul trecut cum plecau preoții prin sate și prin munți cu câte un antimis în spate și vase de slujit. Liturghia și Sfintele Taine vor da putere creștinilor să înfrunte foamea și să fie păziți de orice vătămare sub acoperământul Maicii Domnului”.

Ne învăța și cum să ne rugăm în tumultul vieții de azi: „Apoi să zică rugăciunea lui Iisus și a Născătoarei de Dumnezeu sau Apărătoare Doamnă. În închisoare aceste scurte rugăciuni ne-au izbăvit și am putut supraviețui regimului comunist fără să cedăm în fața fiarei roșii. Această rugăciune are puterea să adune mintea foarte repede, să te interiorizezi și să strigi din adâncul inimii către Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus nu trebuie să o facă doar monahii, această rugăciune sunt datori să o facă toți creștinii. Pe ea s-a sprijinit secole la rând viața Bisericii, pentru că stârpește patimile, care sunt în inima noastră, căci acolo își au rădăcina”. „Să întreținem trezvia și să ne nevoim cât mai avem timp, căci această stare jalnică în care ne aflăm atrage după sine mânia lui Dumnezeu. Noi, prin nelucrarea noastră, suntem cei ce-L constrângem pe Dumnezeu să reverse asupra noastră necazuri și prigoană”.

TEMEIUL DUHOVNICESC AL PRIGOANEI

Părintele a profețit că vor urma ani grei de boală, foamete și război, culminând cu anii apocaliptici ai pecetluirii antihristice. Nu considera că mult controversatele cipuri sunt pecetea antihristică, dar atrăgea un semnal de alarmă asupra derapajului tehnicii ce îl va transforma pe om în rob al unui sistem tehnologic, prin care își va pierde libertatea dăruită lui de Dumnezeu. Dar mai întâi vor veni bolile și războiul, zicea Părintele: „Dar dacă tu vinerea și în post vii cu fripturi la grătar și te pui cu tot dinadinsul îm­potriva rânduielii lui Dumnezeu, cât crezi că va mai îngădui Dumnezeu? De aceea și cad oamenii în boli foarte grele azi. Oamenii s-au abătut de la rânduielile lui Dumnezeu, făcându-și voile lor. Nici bunurile pământului nu mai sunt după rânduială. Dumnezeu ne pedepsește și îngăduie aceste exploatări otrăvitoare, zăcăminte, care apar la suprafață… Toiagul lui Dumnezeu sunt și bolile, necazurile, sărăcia în care trăim cu toții și care sunt ca o mână întinsă de sus spre sufletul omului de azi. Am ajuns ca numai prin boli, necazuri și războaie să ne mai gândim la Dumnezeu”. „Dacă vor păzi oamenii toate rânduielile puse de Dumnezeu, vor mânca roadele pământului și vor trăi, după cum zice Scriptura. Dar dacă nu vor asculta de poruncile Lui, amărăciune și război va veni peste neamul omenesc. Și iată că auzim numai vești de războaie, că începe vifornița. Dar cel mai important război este războiul acesta sufletesc, dragii mei. Războiul dinlăuntrul nostru, războiul neînțelegerii dintre noi, războiul neînfrânării noastre. Toate aceste boli și infestări ale mediului în care trăim sunt îngăduite de Dumnezeu și ele vin cumva să ne trezească, să ne aducă la o realitate. Iată că și pământul, și izvoarele și apele strigă împotriva nesimțirii noastre”.

CUM BIRUIM FRICA ȘI ANXIETATEA

Dumnezeu întotdeauna în istorie a descoperit urgiile și vremurile de pedeapsă celor mai blânzi și iubitori dintre sfinții Săi, tocmai pentru a ne încredința că din iubire de oameni Domnul îngăduie vremuri anevoioase, pedagogice iar cei ce își vor pune nădejdea în bunătatea Sa nespusă, nu vor suferi nicio vătămare. Cea mai înfiorătoare profeție a lumii este fără îndoială Apocalipsa. Dacă vom înțelege cui a rânduit Dumnezeu să vestească această profeție terifiantă, vom înțelege că Pronia lui Dumnezeu este plină de iubire și nevătămătoare. Dumnezeu nu a ales un sfânt militar, luptător neînfricat, ci l-a ales pe Ioan, Apostolul Iubirii, un feciorelnic firav dar plin de focul iubirii de Dumnezeu și de aproapele. Tot așa, Părintele Justin era prin excelență un om al dragostei, bunătatea întruchipată ce nu lăsa pe nimeni să iasă din chilia sa nefolosit și nemângâiat. De aceea profețiile sale, care au cutremurat creștinătatea, erau spuse în duh de dragoste și blândețe, și aveau darul de a îmbărbăta pe creștini să întâmpine cu seninătate prigoana, suferința, Crucea. Crucea întotdeauna au propovăduit-o cei mai iubitori sfinți ai Săi. Părintele ne oferea drept pildă experiența sa din temuta prigoană comunistă: „Simțeam o așa putere de la Dumnezeu, încât osteneala ajungea să se transforme în bucurie și nu mai simțeam nicio greutate. Dumnezeu ne întărea trupul și cu atât mai mult sufletul. Simțeam forța Duhului Sfânt care era asupra noastră și ne dirija în ce trebuie să facem, ne dădea puterea și înțelepciunea să lucrăm și bucuria sufletească totodată”.

Predarea în voia și pronia divină era una din învățăturile sale de bază: „Eu mă gândesc la Domnul care a zis – nu vă gândiți ce veți răspunde celor mai mari că Duhul lui Dumnezeu vă va da cuvânt. Așa e și aici, noi suntem cu harul lui Hristos care ne întărește. Păi, ce, mergeau uriași în fața lui Dioclețian? Niște prăpădiți de creștini îi întorceau în cuvânt, de nu le putea sta nimeni împotrivă.  „Îi fi tu împărat, dar eu am pe împăratul Hristos, care-i și peste tine. Și  până la urmă îl convingeau și pe ei”.

Pentru întărirea credinței ne îndemna la nevoință și să cerem stăruitor de la Domnul aceasta: „Pune mâna pe Biblie, ia viețile sfinților model. Prin cei slabi, măi, se dovedește puterea harului lui Dumnezeu, nu prin cei tari. Așa că stai liniștită, nu te teme! Creștinul n-are de ce să se teamă, dacă are pe Mântuitorul Hristos lângă el, Stăpân și Împărat, ostaș apărător, puternic și mergi cu El înainte. Să nu vă temeți de ce vă vor spune vouă, nu vă temeți deloc! Al Domnului este pământul și stăpânirea lui. Și noi suntem creștini, a noastră-i toată împărăția și asta de pe pământ și cealaltă. Cu asta ne pregătim pentru cealaltă. Cum spune psalmistul: Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi. Dacă El mă paște, ce mă mai tem eu că n-o să am de mâncare mâine. Dă Dumnezeu la fiecare!”.

„Dragii mei, războiul acesta este într-adevăr unul ane­voios, dar nu fără știința lui Dumnezeu. Creștinul nos­tru de azi trăiește niște vremuri grele, de neputință. Poate că niciodată nu a fost așa de neputincios creștinul cum este astăzi. Dar Dumnezeu e încă printre noi, dragii mei, și va fi până la sfârșitul veacului. Nu trebuie să ne înspăimânte neputința noastră, pentru că nu noi luptăm pentru apăra­rea Adevărului și a sufletelor noastre, ci mai întâi Hristos este cel ce luptă pentru și prin noi. Noi nu suntem decât niște unelte prin care Dumnezeu lucrează, dacă noi Îl lăsam. Creștinismul, așa cum a avut un răsărit, tot așa trebuie să aibă și un apus.

Iată că noi suntem martori acelor vremuri de apus al creștinătății, în care Dumnezeu ne-a învrednicit să trăim. Sfântul Serafim de Sarov spunea undeva că așa cum la sfârșitul vieții Sale pământești, Mântuitorul a simțit durerea maximă de pă­răsire a Tatălui Său, tot așa și creștinul, la sfârșitul vea­curilor, va trăi și va simți părăsirea lui Dumnezeu. Acum, putem spune, întreaga creștinătate este răstignită pe cruce. Un om care este pe cruce oare nu se simte slăbit? Oare să ne scoatem piroanele și să ne tămăduim rănile? Sau să răbdăm, rugându-ne Domnului pentru iertarea celor ce ne prigonesc?

Iată că acum trecem prin Postul Paștelui, care ne îndeamnă la o mai adâncă cugetare asupra noastră înșine, la pocăință, dar mai ales la patimi. Dacă pe Mine M-au prigonit, și pe voi vă vor prigoni. Este oare cinste mai mare ca aceasta? Dacă Hristos a numit răstignirea Sa slavă, oare noi să fugim de ea? Dacă noi ne-am aduna cu toții și dacă ne-am apuca să facem o asceză, aceasta va ține loc de apărătoare împotriva tuturor acestor atacuri ale științei și tehnicii de acum, împotriva tuturor celor ce ne prigonesc, am realiza totul, n-ar mai avea niciun efect asupra noastră, nici duhurile rele, nici asupritorii noștri. Prin această asceză noi trebuie să formăm o pânză harică pentru a acoperi neamul creștinesc”[3].

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Cuviosului Părinte Justin, nu ne uita pe noi și revarsă peste noi milele și îndurările Tale. Amin!

[1] Ne vorbește Părintele Justin, Vol. II, Fundația Justin Pârvu.

[2] Ne vorbește Părintele Justin, Vol. I, Fundația Justin Pârvu.

[3] Toate citatele Părintelui Justin sunt preluate din cărțile Ne vorbește Părintele Justin, vol. I, II și III, editate de Fundația Justin Pârvu.

(Articol preluat din revista Atitudini Nr. 64, în curs de apariție)



Părintele Justin Pârvu: Sfaturi la vreme de necaz, prigoană sau boală


În vreme de prigoană creştinii să se adune în jurul preoţilor. Acolo e biserica unde este un antimis şi un preot ortodox care să slujească Sfânta Liturghie. Avem pildă în prigoana din secolul trecut cum plecau preoţii prin sate şi prin munţi cu câte un antimis în spate şi vase de slujit. Liturghia şi Sfintele Taine vor da putere creştinilor să înfrunte foamea şi să fie păziţi de orice vătămare sub acoperământul Maicii Domnului. Apoi să zică rugăciunea lui Iisus şi a Născătoarei de Dumnezeu sau Apărătoare Doamnă. În închisoare aceste scurte rugăciuni ne-au izbăvit şi am putut supravieţui regimului comunist fără să cedăm în faţa fiarei roşii.

Însă acestea sunt pentru creştinii mai căldicei, pentru că cei râvnitori pururea sunt pregătiţi; nu aşteaptă vreme de prigoană sau război ca să se îngrijească de sufletele lor. Pentru creştinul adevărat nu contează când vine războiul sau prigoana. Creştinul adevărat este mereu gata şi pregătit să Îl întâmpine pe Mirele cel ceresc cu candela sufletului aprinsă. Creştinul adevărat nu stă să pândească cu frică când vine războiul sau când va pica bomba deasupra capului lui. Ci el caută cum să jertfească mai mult aproapelui şi lui Dumnezeu. Adevăratul creştin caută Împărăţia cerurilor înlăuntrul său şi nu se teme de nimic în lumea aceasta trecătoare. Pentru el necazul este bucurie şi crucea Înviere.

Dar viaţa noastră este doar în mâna lui Dumnezeu şi numai El ştie sfârşitul omului. De aceea să nu ne înspăimânte când auzim de războaie şi urgii, că toate acestea trebuie să vină, după cum spune Mântuitorul. Să ne înspăimânte că sufletele noastre nu sunt pregătite să Îl întâmpine pe Hristos.

Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu care se roagă pentru neamul românesc şi pentru sângele martirilor vărsat în temniţele comuniste, Dumnezeu să ne întărească să putem răbda vremurile care vin şi să ne zidim sufletele noastre şi neamul nostru românesc.

(Fragment preluat din Învățăturile și minunile Părintelui Justin, Fundația Justin Pârvu)



Numai Părintele Justin ne-a salvat casa de la incendiu! Binecuvântările Părintelui Justin.


În anul 2004, am ajuns pentru prima oară la Părintele Justin cu fiica mea. I-am încredințat Părintelui problemele noastre și ne-am spovedit. În acea perioadă voiam să cumpăr o mașină și i-am spus Părintelui acest gând, cerându-i și binecuvântare pentru acest lucru. În răstimpul petrecut la Mănăstirea Petru-Vodă, am discutat această problemă și cu un cunoscut de al nostru care ni l-a recomandat pe dl. M. ce aducea mașini din străinătate și pentru Mănăstirea Petru Vodă.

Eram mulțumită că soluția problemei mele se aflase atât de repede și am contactat persoana care cumpăra mașini din Germania pe care le vindea la noi în țară. Ceea ce nu știa mai nimeni era că respectiva persoană intrase într-un colaps financiar și ajunsese să aibă mereu nevoie de bani ca să acopere găurile din împrumuturi pe care le avea.

Considerând că e de bună credință, mai ales că și părinții de la Petru-Vodă îl cunoșteau pe dl. M. de mult timp și nu aveau nicio plângere împotriva lui, i-am dat, fără prea multă ezitare, o sumă mare de bani ca să-mi poată cumpăra o mașină în Germania. În ziua în care urma să ne întâlnim pentru a intra în posesia mașinii, d-l M. s-a eschivat că nu poate ajunge. Am fixat o altă dată la care urma să ne vedem, dar și atunci a pretextat că nu poate veni. Îngrijorată de atâtea amânări, am început să intru în panică și să intuiesc că mașina nu fusese cumpărată și că e posibil să nu mai recuperez nici banii dați cu atâta ușurință, pe încredere.

Neștiind cum să ies din impas, am venit din nou la Părintele Justin și i-am spus tot necazul meu. Părintele m-a ascultat cu atenție și nu mi-a spus niciun cuvânt de mustrare pentru nesăbuința mea. După ce i-am împărtășit toată durerea mea, am simțit că Părintele a luat pe umerii săi tot greul meu și că și-a asumat tot necazul meu. S-a uitat la mine cu o privire pătrunzătoare și mi-a zis pe un ton hotărât: „Nu se poate, măi, trebuie să-ți recuperezi banii. Tu ai un copil de crescut”. Continue Reading »