Posts Tagged 'Parintele Justin Parvu'


Părintele Justin Pârvu – încă speranța și soluția poporului român, de Monahia Ecaterina Fermo


„Și tot așa, mergem și noi ca și caprele de frânghii. Fie că sfoara o trage Răsăritul, fie că Apusul, românul trebuie să tacă și să facă …și să sufere, bineînțeles” (Părintele Justin Pârvu)

Am început acest comentariu cu un citat extrem de lucid, o radiografie rapidă a situației poporului român, spus cu mare tristețe de dragul nostru părinte sfânt, Justin Pârvu. De fapt aș fi vrut să fac o creionare cât mai obiectivă a situației vieții noastre românești, dar mi-am dat seama că sunt depășită de situație și mai ales de găsirea unei minime rezolvări. Așa că am ales soluția de a apela la cuvintele unuia din ultimii adevărați preoți, care a trăit în LUMINA DUHULUI SFÂNT.

Cum putem oare să evidențiem mai bine starea de sfințenie din cuvintele unui cuvios contemporan, decât văzând cu uimire că fiecare exprimare asupra unui eveniment intern sau internațional se împlinește, cuvânt cu cuvânt. Desigur felul de a înțelege și a trăi evenimentele importante sau covârșitoare – cum au fost: închisoarea, prigoana comunistă, foametea, războiul și multe alte nenorociri – se adaugă unei gândiri clare și binecuvântate de Dumnezeu, iar combinația asta divină a născut un OM al lui Dumnezeu – un sfânt pe nume Justin Pârvu.

Ceea ce deosebește în mod categoric un om obișnuit, cu păcatele și dorințele lui, care încearcă să facă pe cât îi stă în putere voia divină, și un OM al lui Dumnezeu, este DRAGOSTEA cu care OMUL lui Dumnezeu trăiește fiecare eveniment din viață, mai ales când viața este plină de suferință, uneori cumplită, dusă în extremul maxim, aproape de nebunie, de ireal, de patologic -cum au fost monstruozitățile închisorilor comuniste, unde, din fericire pentru neamul românesc, s-au desăvârșit mulți OAMENI ai lui Dumnezeu. De altfel și Părintele Justin o mărturisește deplin…

„Eu consider adevărate mănăstiri – închisorile comuniste. Mănăstirile nu au reușit să facă asemenea sfinți ca cei din închisori”.

Deosebirea esențială între un oarecare creștin nedreptățit, pe care autoritățile îl prigonesc pe nedrept într-o închisoare și felul înălțător pe care Părintele Justin l-a abordat în aceeași situație disperată, a fost …este…și va rămâne veșnic dragostea pentru oameni, neam și țară, care nu este altceva decât răspunsul lui la iubirea infinită a lui Hristos.

De altfel a și mărturisit aceasta, dându-ne și nouă, ca neam, cheia intrării în Împărăția lui Dumnezeu…

„Unitatea noastră constă în dragostea pe care o manifestăm în suferința acestui popor…Așa s-a clădit neamul acesta – prin suferință și bucuria Învierii, care tot din suferință se naște”.

În timp ce, paradoxal, în zilele noastre, de la vlădică la opincă, românii caută parcă mai mult ca oricând ca viața lor să se desfășoare doar în lux și plăceri maxime, departe de orice suferință, devenind omul nou, gata oricând să se supună APUSULUI ȘI NOII ORDINI MONDIALE, indiferent dacă asta ar însemna apostazia sa de la legile moral-creștine și mai ales de la iubirea lui Dumnezeu. Chiar și cei care sunt catalogați ca fiind radicalii ortodocși, zeloții  creștini din România, sunt parcă anesteziați, parcă adormiți. Chiar dacă foarte mulți creștini adevărați au citit cărțile părintelui Justin și au înțeles cu duhul ce sfaturi ne-a lăsat părintele – totuși duhul lor este amorțit și se afundă din ce în ce mai mult într-o tăcere pe care ei o cred smerită și cuvioasă. Dar tocmai acelora se adresează părintele Justin, când spune: Tăcerea este mormântul pe care îl săpăm neamului nostru.

Reușim cu multă râvnă să facem conferințe, participări la întruniri internaționale, emisiuni televizate, mai reușim să ne expunem ideile în cărți și reviste …dar cam atât. Suntem cum se spune: politically corect. Din păcate rezultatele sunt aproape de zero. Tot marile puteri oculte conduc. Tot masoneria face ce vrea cu fiecare conducător, indiferent de perioada istorică sau de zona de desfășurare a vieții. Căci ceea ce se petrece la vârful politic, se regăsește și în economic, social său religios. Adică toată viața românească actuală este lipsită de energia necreată a lui Dumnezeu. Și iarăși primim rezolvarea luminată de la sfântul nostru părinte Justin: „Până ce nu vom avea un duh și o inimă de spiritualitate care să miște poporul acesta, nu vom merge înainte… Dacă am avea puțină demnitate, am ști cum să trăim independenți”. Continue Reading »



Cuvânt al Părintelui Justin Pârvu la sfințirea Mănăstirii Petru Vodă, închinată Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și tuturor puterilor cerești


ÎNALT PREA SFINŢIA VOASTRĂ (Notă: Mitropolit era atunci actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, P.F. Daniel)

PREA CUVIOŞI ŞI PREA CUCERNICI PĂRINŢI,

IUBIŢI FRAŢI ŞI SURORI ÎNTRU, DOMNUL

Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Duhului Sfânt, cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Părinte Mitropolit Daniel al Moldovei şi Bucovinei cu sprijinul şi munca multor binecredincioşi creştini s-a înălţat această sfântă mănăstire cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihai şi Gavril, spre slava Iui Dumnezeu celui în Treime slăvit şi spre mântuirea şi sporirea duhovnicească a tuturor iubitorilor de Hristos.

Motivele ridicării acestei mănăstiri pe aceste meleaguri sunt următoarele:

  1. În copilărie colindând pe aceste meleaguri natale visam şi doream ridicarea aici a unui sălaş sihăstresc. După 1964 după decretul de amnistie al deţinuţilor politici am revenit pe aceste meleaguri natale şi din nou a reînviat în sufletul meu visul copilăriei şi al tinereţii mele. În 1977 am făcut un pelerinaj la Sfântul Munte Athos şi mi-am dorit ca rânduielile atonite să se pună în lucrare şi într-o mănăstire de la noi. După 1990 realizarea unei asemenea dorinţe se arată la orizont.
  2. Un al doilea motiv pentru ridicarea acestei mănăstiri a fost acela de a menţine şi întări pe valea Bistriţei duhul evlaviei şi al trăirii ortodoxe aşa cum merită locuitorii din această zonă ca unii ce au venit din Ardeal în urma prigoanei lui Bucov de după anul 1861, având ca singură dorinţă păstrarea credinţei celei drepte.
  3. În al treilea rând am dorit ca această mănăstire să fie înălţată pentru comemorarea tuturor celor ce s-au jertfit în temniţele comuniste, ştiuţi şi neştiuţi, pentru păstrarea fiinţei naţionale româneşti şi a credinţei stră­moşeşti nealterate, precum şi pentru pomenirea tuturor eroilor neamului căzuţi în toate timpurile şi locurile.

Astfel, cu Binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Daniel pe 14 Mai 1991 s-a pus piatra de temelie a bisericii din incintă şi astfel cu ajutorul lui Dumnezeu, al Sfinţilor Arhangheli, a Maicii Domnului şi a tuturor sfinţilor am purces la ridicarea Bisericii şi a câtorva chilii în jur. Tot cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Daniel pe 8 Noiem­brie 1994 am început să slujim în noua biserică. Au continuat lucrările de pictură, de construire a câtorva corpuri de chilii, de amenajare a curţii, a drumului de acces, etc.

Între timp numărul vieţuitorilor din obşte s-a ridicat la 80 de părinţi şi de fraţi şi împreună ne-am străduit să ţinem rânduielile de slujbă asemenea celor de la Sfântul Munte, dar în acelaşi timp să fim o mănăstire misionară, deschisă pentru toate nevoile, necazurile şi suferinţele oamenilor.

În acest context s-a impus necesitatea înfiinţării unui azil pentru bătrâni, bolnavi şi oameni însinguraţi precum şi a unui orfelinat pentru co­piii nimănui. Un grup de maici venite din alte mănăstiri sau închinoviate la noi, majoritatea cu studii superioare s-au oferit spre slujirea aproapelui în cadrul acestor două aşezăminte, aşezate la 2 km mai jos de aici unde tot cu binecuvântarea înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Daniel s-a ridicat o bi­se­ri­cuţă deoarece era greu şi pentru maici şi pentru bătrâni şi pentru copil să se deplaseze la slujbe ia biserica din dea! mai ales în timpul iernii şi al nopţii.

Mai sunt multe alte lucruri de făcut sau de terminat, însă nădăjduim să se ducă toate la bun sfârşit.

Sfinţirea mănăstirii Petru Vodă constituie o încununare a strădaniilor obştii şi a fiilor noştri duhovniceşti şi în ceea ce mă priveşte mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate cele rânduite de El în viaţa mea, pentru ca mi-am văzut un vis împlinit; şi pot spune şi eu ca Sf. Apostol Pavel care zice: „ Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit…” (II Timotei, 4, 7), iar „cununa dreptăţii” să o rânduiască Dumnezeu tuturor acelora ce-L iubesc pe El.

Înalt Prea Sfinţia Voastră,

Ca într-un tablou votiv închinăm această mănăstire lui Dumnezeu prin Înalt Prea Sfinţia Voastră care reprezentaţi „Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului”. (I Timotei 3,15), mulţumindu-vă din adâncul sufletului pentru înalta Binecuvântare prin care aţi consacrat mănăstirea noastră ca spaţiu al slujirii sfinte a lui Dumnezeu.

Mulţumesc de asemenea tuturor acelora care ne-au ajutat să realizăm multiplele lucrări de la această Sfântă Mănăstire şi Bunul Dumnezeu să-i numere între ctitorii de locaşuri sfinte ca pe un neam de voievozi şi numele lor sa fie înscrise în Cartea Vieţii.

Ca un testament sfânt doresc ca în mănăstirea noastră pentru totdeauna rânduiala slujbelor şi a vieţii de obşte să fie după acrivia cu care deja ne-am obişnuit şi în al doilea rând vă asigurăm că am fost, suntem şi dorim să fim sub ascultarea arhipăstorului nostru.

(Părintele Justin Pârvu, 8 noiembrie 2005)

(Preluat din revista Glasul Monahilor, Nr.10)

Inregistrare video din 8 nov 2005: https://doxologia.ro/video/slujbe/sfintiri-biserici/sfintirea-manastirii-petru-voda



Părintele Serafim Bădilă: Părintele Justin Pârvu, medicamentul mântuirii multor suflete


Ei bine, dragii mei, mi se pare că nu mi se cuvine mie să vorbesc despre sfinți, pentru că trebuie să fii sfânt ca să poți vorbi corect și cu folos despre sfinți. Și de aceea îmi cer iertare de la bunul Dumnezeu și de la Părintele Justin că îndrăznesc să rostesc câteva cuvinte despre acest sfânt al închisorilor, despre Părintele Justin, pentru care sâmbătă s-a făcut parastasul de 4 ani de la trecerea lui la cer între Sfinții Mărturisitori. Îmi vine în minte o istorioară pe care v-am mai spus-o. Erau doi bărbați, cu familie și când se întâlneau, se plângeau de necazurile pe care le aveau cu oamenii și în familie. Iar pe de altă parte cârteau că: „Uite cutare e fără Dumnezeu în lume, creează atâtea necazuri, face atâtea rele”. Își vărsau oarecum păsul și unul și altul. Dar în general erau practicanți ai Ortodoxiei, erau oameni care mergeau la biserică, care își mărturiseau greșelile, păcatele, oameni care se sileau cu rugăciunea, cu postul, cu faptele bune, ca să fie în lumină. Totuși, ăsta era păcătuțul lor. Și și-au încheiat amândoi viața vremelnică cum ni se va întâmpla și nouă care suntem aici și tuturor care ne-am născut. Iar Dumnezeu pe cumpănă a pus și cele bune și cele rele care au fost mărturisite și părăsite și i-a rânduit în Împărăția Cerului, în «frumusețile pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inimă nu s-au suit», cum spune Sf. Apostol Pavel, știți și dumneavoastră. Și uimiți de ce minunăție i-a învrednicit Dumnezeu să moștenească și încă veșnic, în bucuria aceasta, în fericirea aceasta, aud ei o poruncă dumnezeiască: „Vine un slujitor al Tatălui, să se facă pregătirea cuviincioasă!”, și imediat se întind covoarele, se presară flori, se așază îngerii cu trâmbițe și cu cântări, ca să-L întâmpine cum se cuvine. Și când văd ei toată pregătirea aceasta, cei doi își dau coate unul altuia: „Vezi, mă, și aici e ca pe pământ. Nouă nu ni s-a făcut primire din asta”. Dar un înger din cer se desparte de ceata lui care era acolo și zice: „Nu cârtiți aici în rai, că de ăștia ca voi vin cu sutele, dar un slujitor al altarului foarte rar”.
Ei bine, eu cred și mărturisesc că o primire deosebită i s-a făcut Părintelui Justin. După 94 de ani de viață pământească, așa întâmpinare cred că i s-a făcut. De ce? Dați-mi voie să încerc să vă spun, ca să susțin ceea ce am spus. Păi, Părintele care s-a născut în localitatea Petru-Vodă, a construit acolo două mănăstiri, de călugări și de călugărițe. Atunci când a fost operat la Cluj, zicea către medicul care l-a întrebat: „Părinte, vrei să te operez?”, „Da, dar numai să nu fiu mucenicit cu cuțitul, că am 150 de fete și 80 de băieți și mă așteaptă”.
Ei bine, două mănăstiri pe locul ales, dar până să ajungă la acestea, Părintele a slujit lui Dumnezeu de mic. La 17 ani a părăsit casa părintească și fiind copil curat a intrat la mănăstirea Durău. La 23 de ani pentru viața lui exemplară a fost sfințit ca preot. A urmat războiul și a fost cu armata până în Odessa. La Oglinzi, lângă Târgu-Neamț, mi-a spus că s-a dat o bătălie, 400 de oameni mi-a zis Părintele că a spovedit, a împărtășit și a doua oară au venit bombardamentele. Atâția au plecat dezlegați de păcate și cu „medicamentul” mântuirii. Iată la ce misiune l-a chemat Dumnezeu pe Părintele, de tânăr! Venind din război a fost pe lista celor periculoși pentru regimul ateist instalat și a fost condamnat la 12 ani de închisoare, unde cea mai mare satisfacție o avea când făcea Sf. Liturghie în celulă și chiar spunea: „Nicio Liturghie cu trăire și cu atâta har n-am săvârșit ca acolo în închisoare”. A fost în închisoare și la Aiud și la Periprava și la Canal și la Baia Sprie. Deci, a răbdat mult, dar acolo a avut parte de oameni cu cultură și trăire: generali, ofițeri, medici, ingineri, de toate felurile, care își împărtășeau unul altuia, fel de fel de cunoștințe. Și acolo știa pe de rost Paraclisul și Acatiste și rostea mereu Doamne Iisuse. A ajuns la mari trăiri, fiind acolo în închisoare. Legătura cu Dumnezeu l-a făcut să facă față tuturor necazurilor și când să iasă, cu puțin înainte de termen, i s-a pus întrebarea: „Acum, care mai credeți în Dumnezeu?” și a făcut câțiva pași înainte și a zis: „Eu” și a mai rămas în închisoare pentru această mărturisire. Continue Reading »



5 ANI de la adormirea Părintelui Justin Pârvu. In memoriam




Părintele Justin Pârvu tămăduiește criza de epilepsie…


Părintele Justin PârvuAJUTOR DE LA DOMNUL PRIN PĂRINTELE JUSTIN
Ce bogați suntem că ne-a dăruit Dumnezeu un Părinte Justin! Însăși viața Părintelui Justin a fost o minune! Viața Părintelui a fost luminoasă în afară, însă mai mult decât atât ea a avut Lumina înlăuntrul său! Și dincolo de Lumină nu mai e nimic altceva!
Ciprian e un bun creștin care a venit ani în șir la Părintele Justin pentru sfat și cuvânt duhovnicesc. El ne-a relatat următoarea minune petrecută cu sora lui: „În copilărie, sora mea, Raluca, făcea dese crize de epilepsie. Uneori câte șaisprezece crize pe zi. Raluca avea șapte ani și în data de 18.06.2009 a fost internată la Spitalul „Prof. Dr. Alexandru Obregia”, Spitalul Clinic de Psihiatrie, București, la d-na prof. dr. Dobrescu Iuliana, șefa Clinicii de Psihiatria Copilului din cadrul spitalului. A urmat un tratament dur cu Depakin 500, timp de un an și jumătate. Ciprian a venit la Părintele Justin și i-a spus despre sora lui că urmează un tratament cu medicamente puternice care au efecte adverse, mai ales că era un copil. Părintele Justin atât a întrebat: „Și ce au spus, măi, specialiștii?”. Specialiștii îmi spuseseră ca fetița să nu întrerupă cumva tratamentul cel puțin cinci ani. Părintele a binecuvântat-o pe Raluca cu: „Ajutorul de la Domnul!” și atât. Apoi Părintele Justin a lucrat indirect prin doi părinți duhovnici care de cum au văzut-o pe Raluca au spus: „Nu mai dați copilului pastile că este sănătos!”. De atunci, Raluca nu a mai făcut nicio criză, e un copil frumos, e la liceu și așteaptă ca fratele ei s-o ducă în vacanța de vară la Essex, în Anglia, la Mănăstirea Părintelui Sofronie Saharov.
Oricine a trecut pragul chiliei Părintelui Justin recunoaște că niciun cuvânt al Părintelui nu era spus la întâmplare!
(a consemnat monahia Dometiana, preluat din Revista Atitudini, Nr. 54)