Posts Tagged 'parintele iustin'


Părintele Justin Pârvu: Prigoana este buletinul nostru spre Rai


justin parvuDomnitorii noştri n-aveau în ţara noastră a Moldovei sfinte moaşte, n-aveau sfinţi, n-aveau icoane făcătoare de minuni, însă au intervenit şi aşa am obţinut pe Cuvioasa Parascheva, aşa am obţinut icoane făcătoare de minuni, la care se închină tot poporul astăzi. Acestea toate au fost, în sfârşit, valori aduse din lumea aceasta ortodoxă şi ei, domnitorii noştri, au socotit că, cu cât vom avea mai mulţi sfinţi, cu atât şi ţara va fi apărată cu mai mult zel faţă de năvălirile şi greutăţile istorice prin care am trecut în decurs; moaşte şi icoane care au acoperit pă­mântul cu rugăciunea şi cu prezenţa lor.

Cu cât va fi prigoana aceasta mai mare, cu cât Biserica va fi mai marginalizată, cu atât trebuie să ne bucurăm, pentru că viaţa noastră creştină nu e uşoară, cu muzică şi petreceri şi altceva…, nu! Este durere, este necaz, este suferinţă, este, în sfârşit, prigoană. …Ai o mărturisire, depui şi tu o dovadă acolo, un act, un buletin, măi! Acolo toate merg pe bază de „documente”, nu intri aşa, oricum! …Prigoana este buletinul nostru spre Rai. Aceasta este pregătirea noastră pentru din­colo. Ne-am îmbrăcat nu în dulame lustruite şi în camilafce călcate şi puse la steif. Ne-am zidit în suferinţe şi necazuri.

Şi dacă azi suntem aşa cum suntem, este din cauză că Dumnezeu vrea să ne pregătească neamul ca să se înfăţişeze curat, gata spre Înviere. Acolo nu o să meargă nici bogatul, nici împăratul, nici sluga, nici ostaşul, acolo va merge numai cel ce va purta haina de nuntă a Creştinătăţii. „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Gal. 3:28),

Creştinul nos­tru de azi trăieşte nişte vremuri grele, de neputinţă. Poate că niciodată nu a fost aşa de neputincios creştinul cum este astăzi. Dar Dumnezeu e încă printre noi, dragii mei, şi va fi până la sfârşitul veacului. Nu trebuie să ne înspăimânte neputinţa noastră, pentru că nu noi luptăm pentru apăra­rea Adevărului şi a sufletelor noastre, ci mai întâi Hristos este cel ce luptă pentru şi prin noi. Noi nu suntem decât nişte unelte prin care Dumnezeu lucrează, dacă noi Îl lăsam. Creştinismul, aşa cum a avut un răsărit, tot aşa trebuie să aibă şi un apus. Iată că noi suntem martori acelor vremuri de apus al creştinătăţii, în care Dumnezeu ne-a învrednicit să trăim. Sfântul Serafim de Sarov spunea undeva că aşa cum la sfârşitul vieţii Sale pământeşti, Mântuitorul a simţit durerea maximă de pă­răsire a Tatălui Său, tot aşa şi creştinul, la sfârşitul vea­curilor, va trăi şi va simţi părăsirea lui Dumnezeu. Acum, putem spune, întreaga creştinătate este răstignită pe cruce. Un om care este pe cruce oare nu se simte slăbit? Oare să ne scoatem piroanele şi să ne tămăduim rănile? Sau să răbdăm, rugându-ne Domnului pentru iertarea celor ce ne prigonesc? „Dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni”. Este oare cinste mai mare ca aceasta? Dacă Hristos a numit răstignirea Sa slavă, oare noi să fugim de ea?

Dacă noi ne-am aduna cu toţii şi dacă ne-am apuca să facem o asceză, aceasta va ţine loc de apărătoare împotriva tuturor acestor atacuri de acum, împotriva tuturor celor ce ne prigonesc, am realiza totul, n-ar mai avea niciun efect asupra noastră, nici duhurile rele, nici asupritorii noştri. Prin această asceză noi trebuie să formăm o pânză harică pentru a acoperi neamul creştinesc. Atunci suntem în măsură să discutăm şi să facem o judecată ho­tărâtoare asupra acestei situaţii grele în care ne aflăm. Nu trebuie să stăm nepăsători, acesta este un mare păcat, dragii mei. Dumnezeu ne porunceşte să-L mărturisim înaintea oamenilor. Dar nici să o facem cu trufie, fără durerea inimii pe care a avut-o Mântuitorul faţă de Iuda şi faţă de toţi prigonitorii Lui. Vedeţi dife­renţa? Dumnezeu şi-a iertat prigonitorii Lui, dar nu i-a luat cu El în rai, de­cât pe cei care s-au pocăit!

Trăim într-o lume anar­hică, întreaga clasă politică este vrăjmaşă a lui Hristos şi slujitoare răului, de aceea numai simpla noastră vieţuire, fără să abdicăm de la principiile noastre creştine, este o mărturisire şi o mucenicie de zi cu zi.

(Fragmente preluate din volumele Ne vorbește Părintele Justin, Fundația Justin Pârvu)



Părintele Justin Pârvu: STAREA DE HIPNOZĂ A SOCIETĂȚII


pr iustinDIHONIA POATE DEZUMANIZA

Dragii mei, mă bucur că după ani și ani mă găsesc în orașul Roman de care mă leagă multe întâmplări și bune și mai puțin bune. Eram în primăvara anului 1948 la mănăstirea Durău când, așa cum este obiceiul, se ia icoana Maicii Domnului și se merge cu ea prin comunele vecine pentru bunul mers al vremurilor. Așa ne întorceam cu icoana Maicii Domnului și ne apropiam de mănăstirea Durău, la ieșirea din pădure – poate și dumneavoastră cunoașteți – la un moment dat, am văzut la icoană geamul spart. Mă uit la icoană și într-adevăr în partea mea, jos, sticla crăpată. Am ajuns la mănăstire, îi spun ecleziarhului mare care mi-a zis: „Părinte, nu e de bine semnul acesta”. Din momentul acela a căzut peste mine o mâhnire sufletească, fără somn, fără odihnă, fără liniște.

Într-adevăr, în primăvara care vine, ajung la Roman. Și într-o zi, pe la ora două, am fost arestat, a urmat percheziția și apoi ancheta. Am intrat la Securitate: era plin, ticsit de lume. Erau mulți tineri, cu toții până în 30 de ani. Am fost înghesuiți ca sacii într-o încăpere și la fiecare grup de 4-5, un dulău mare. Ne-au spus: „Dacă mișcați mâna, piciorul, vă hăcuie. Nu îngăduim nicio mișcare. Stați aici! Nu mișcați!”. Am stat acolo două zile. A urmat ancheta, în sfârșit, toate evenimentele. Ceea ce este însă important este că în ziua aceasta de 14 spre 15 mai, au fost arestați din toate universitățile, din toată țara, peste 15.000 de tineri, încât nu mai încăpeau în închisori. A fost și procesul care a urmat după 7 luni și fiecare a primit condamnare de zeci de ani, încât se adunaseră 200.000 de ani (de condamnare) numai în închisoarea Aiudului. Vedeți dumneavoastră câtă cruzime, câtă sălbăticie!

Ei bine, legat de acest oraș, Roman, după ce s-au perindat o serie întreagă de lucruri în viața noastră, am sosit în locuința aceasta frumoasă ca să ne rugăm pentru toți cei care vă osteniți. A sfinți o casă este asemenea unui botez. Așa se fac și la botez rugăciuni de dezlegare, se fac lepădările. Și la sfințirea casei se face ungerea aceasta cu ulei sfințit pentru că acolo unde locuiesc doi sau trei creștini în numele Mântuitorului Iisus Hristos, se însemnează casa cu semnul Sf. Cruci. Ciobanul nostru are stâna lui. Crestează pe ea Sfânta Cruce și crucea îl păzește de toate.

Am făcut sfințirea aceasta ca să fie locul de unitate, locul de dragoste, locul de bună înțelegere, de armonie între dumneavoastră, să binecuvântăm, să sfințim locașul acesta ca să aveți un curs și un spor în toate activitățile dumneavoastră. De aceea, în soborul acesta frumos, este părintele Vasile Păvăleanu din Piatra Neamț și înseamnă că este un lucru destul de important întâlnirea aceasta de aici. Și va hărăzi Dumnezeu ca lucrarea să fie cât mai apropiată de viața noastră, de legăturile pe care le avem între noi, mai ales în aceste vremuri când dihonia este atât de puternică să ne poată dezumaniza, să ne poată descreștina și să ne poată pune în situația de a nu mai fi în unitatea noastră de creștini. Nu mai vorbim de ispitele vremii, de voga aceasta a cipului despre care dumneavoastră sunteți destul de informați. Pericolul nu e numai pentru creștini, ci pentru orice om. Vă convine dumneavoastră să vă hipnotizeze cineva din mers sau chiar când dormiți? Poți să faci câteva mișcări și dacă ești un medium potrivit, te adoarme acolo și îți dictează ce vrea să facă cu tine.

parintele justinSTAREA DE HIPNOZĂ A SOCIETĂȚII

În celulă la Suceava, era un băiat din Roman, bun medium de hipnotizare. Și l-au hipnotizat de 4, 5 ori, dar bineînțeles că l-au luat durerile de cap și mult a avut de pătimit. Ei bine, cam așa se întâmplă și cu viața noastră, cu această stare de hipnotizare. Adică este uciderea omului. Dumneavoastră știți că americanii, după gripa asta porcină, fac sicrie. Au număr imens pentru că vor să extindă boala din ce în ce mai mult și speța umană să dispară, să o reducă la un număr la care să o poată stăpâni mai ușor. Dar cine manevrează lucrurile acestea, știți dumneavoastră, nu e nevoie să vă mai spun eu.

De aceea, nu ne rămâne nimic la ora aceasta decât rugăciune, rugăciune permanentă. Singură, această legătură cu puterile cerești ne mai poate îngădui să mai trăim pe fața pământului. Noi nu avem alt ajutor. Ești creștin? Trebuie să mori. Ești om? Trebuie să fii redus la animalizare. Cam acesta este planul. Al treilea război mondial care va veni nu are alt scop decât consumul vieții umane. De aceea, cât mai trăim, în libertatea aceasta frumoasă, să ne întâlnim în rugăciune permanentă, să vă întâlniți în rugăciune în casă, cu soțul, cu nașii, cu părinții dumneavoastră.

Eu vă mulțumesc dumneavoastră că sunteți aici funcționari, lefegii cum se mai spune. Au mai venit credincioși și din alte sectoare în număr destul de mare. Dumnezeu să binecuvinteze toată lucrarea dumneavoastră și să dea Dumnezeu pace și liniște în viața familiei dumneavoastră! Și anul acesta, slavă Domnului, pământul a dat roadă bogată pentru toate trebuințele noastre. Ne rugăm ca să fie liniște și pace în case, înțelegere și armonie și dragoste.

Dumnezeu să vă ajute și să vă dea sănătate și mântuire![1]

[1] Cuvânt de învățătură, rostit la sfințirea clădirii C.E.C.-ului din Roman, 29 sept, 2009.

(Articol preluat din Revista Atitudini Nr. 65)



Părintele Justin Pârvu: „Mântuirea personală este în legătură cu aproapele de lângă noi”.


„Mântuirea personală este în legătură cu aproapele de lângă noi”

 „Ascultarea este temelia luptei”

Ne-am tot frământat și am ajuns la întrebarea întrebărilor: «Ce trebuie să facem noi, ca să ne mântuim?».

Ce trebuie să facem noi acum? Trebuie să murim ca să ne mântuim. Să murim păcatului, așa cum bobul de grâu trebuie să moară în pământ, ca să se înalțe planta.

Adică cu ce arme trebuie să luptăm noi acum?

Cu totul. Și cu sufletul și cu trupul.

Care sunt limitele?

Limite nu există. Limitele infinitului. Nu mai avem nicio șansă de mântuire dacă nu ne mai deconectăm așa de la cele lumești, rămânem legați de oameni, de mass-media și de ce ne inoculează ei. Nu trebuie să gândești ca lumea aceasta. În zilele noastre trebuie să te faci nebun, pentru că dacă ești invers lumea, ei te cred nebun. Noi trebuie să lucrăm la interiorul nostru, unde trebuie să ne rugăm neîncetat.

Părinte, ne lipsește temelia. Nu credeți că fapta este pentru noi o prioritate? Se poate rugăciune fără faptă?

Temelia stă în ascultare. Păi sunt ucenici pe care îi trimite diavolul direct la pustie. Dar trebuie mai întâi să ai o ascultare, nimeni nu vrea să mai lucreze. Dar trebuie să ne și interiorizăm un pic. De pildă, acum, sunt scoși preoți buni din parohiile de la centru, ca sunt prea filocalici, important e să aducă banul. Criteriul este banul, nu rugăciunea.

Cineva a zis odată că renunță la mântuirea personală pentru mântuirea neamului. E greșit?

Nu-i greșit. Nu te mântuiești în cadrul neamului? Nu este mântuire personală, mântuirea personală este în legătură cu aproapele de lângă noi. Noi nu ne aparținem. Suntem legați de mântuirea neamului nostru. Fiecare va da seama de ceea ce a lucrat în satul lui, în comuna lui, cu soția lui, cu vecinul lui, de ce a făcut bun sau rău pentru neamul lui. La Judecată se vor descoperi toate, și cele bune și cele rele, ce a făcut cutare, ce a făcut preotul, ce au făcut călugării, arhiereii, ce trebuia făcut și nu au făcut. Dar degeaba te zbați tu că liniștea și pacea și tot sporul vin de la aproapele. Aceasta este esența ascultării. Și sunt și dintre cei care au ascultat și care au murit pentru celălalt. Mulți zic că nu pot să asculte că este comandorul rău, și în loc să își facă ascultarea în rugăciune, stau și se frământă și se discreditează unii pe alții. Dar acolo este sporul, unde este liniște și pace, în jurul tău, înlăuntrul tău. Tot răul și prăbușirea în lume au venit de aici – din neascultare. Ascultarea este temelia luptei. Să nu ne aflăm în luptă cu ascultarea! Nu, că nu e bun! Trebuie să fie altul șeful. Nu e bine!  Și așa ne-am prăbușit și noi ca neam, că ne-am mâncat unii pe alții[1].

[1] Transcris după înregistrare audio; convorbire cu câțiva ucenici, ce a avut loc în chilia Părintelui Justin, mănăstirea Petru Vodă

(Articol preluat din Revista Atitudini Nr. 60)



Părintele Justin, așa cum l-am cunoscut eu – de Monahia Fotini. Relatare din cartea „Părintele Justin – Mărturii ale sfințeniei”


Părintele Justin, așa cum l-am cunoscut eu
de Monahia Fotini

„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 13:15).
Aceasta este porunca Mântuitorului, și desigur cea mai înaltă, pe care Părintele Justin s-a silit să o păzească întreaga-i viață, acesta a fost stindardul vieții sale, aceasta a fost în cele din urmă a doua sa fire – starea de a iubi neîncetat pe aproapele său, de a-și dărui neobosit viața prietenului său. Pentru Părintele Justin prietenii erau oamenii necăjiți, îndurerații sufletește, sărmanii, toți care aveau nevoie de ajutorul său, într-un cuvânt iubea tot omul, chiar și pe vrăjmași. Este bine-cunoscut spiritul de jertfă al Părintelui Justin în temnițele comuniste, încât, după mărturisirea unui prieten ce a lucrat în arhivele dosarelor Securității (C.N.S.A.S), pe Părintele Justin până și gardienii l-au iubit, pentru că dragostea Părintelui Justin înmuia inimi de piatră, transforma bestiile în oameni, însuflețea parcă până și iadul. Și aceasta pentru că avea un mod dumnezeiesc de a înțelege greșeala celuilalt, nu condamna, nu judeca omul, nădăjduind neîncetat în întoarcerea acestuia.
Nu am întâlnit niciodată un om care să ardă de dor pentru aproapele precum Părintele Justin, să ardă de dragoste dumnezeiască în a ajuta pe ceilalți precum o făcea sfinția sa; într-o zi în care nu putea ajuta pe cineva, mi-a spus că el nu se simțea om, dar acea zi eu nu am întâlnit-o niciodată, cât am stat în preajma sa. Eu așa l-am cunoscut pe Părintele Justin – la vârsta desăvârșirii. Cum a ajuns să dobândească acest dar, am reușit să-mi dau seama în parte, din propriile sale relatări pe care Părintele mi le-a împărtășit de-a lungul celor 10 ani petrecuți lângă dânsul. Nu încetez să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest dar pe care mi l-a dăruit – bucuria de a sta și eu, nevrednica, în preajma unui sfânt, darul de a-l întâlni pe Părintele Justin.
Părintele Justin, atât pentru mine, ultima dintre fiii săi duhovnicești, cât și pentru ceilalți ucenici cu mult mai de cinste, era un dar al lui Dumnezeu pentru oameni, era ca o rază de soare, ca o prelungire a soarelui harului dumnezeiesc de care dacă te „agățai”, te conectai la frumusețea de negrăit a Dumnezeirii. Bucuria pe care o simțeai în preajma sa, o mărturisesc toți cei ce l-au cunoscut pe Părintele Justin.
Nu scriu acestea spre lauda mea, și nici n-aș avea cu ce mă lăuda, de vreme ce eu nu am pus nimic în practică din nevoințele și virtuțile pe care le-am văzut la dânsul, dimpotrivă mă osândesc pe mine însămi că am văzut și nu am făcut, primind un talant de preț pe care nu l-am lucrat niciodată. Scriu acestea însă spre lauda sa, pentru că dacă pietrele pot glăsui despre Dumnezeu, mă gândesc că poate și sufletul meu împietrit se va înmuia vestind faptele minunate ale acestui om pe lângă care Dumnezeu mi-a hărăzit să stau și totodată spre lauda lui Dumnezeu care a arătat cum te poți sfinți în orice timp, chiar și în vremurile noastre secătuite de duh, și mai ales într-o vreme de mare prigoană asupra Bisericii, ca aceea căreia i-a fost martor Părintele Justin, făcându-se pildă luminoasă de biruință asupra iadului comunist.

Lângă Părintele Justin simțeai o bucurie covârșitoare, simțeai Viața cea fără de moarte, cea fără de păcat, pentru că păcatul este cel ce aduce moartea și întristarea în viața noastră. Părintele Justin alina un dor, pe care oamenii obișnuiți ai lumii nu îl înțeleg – dorul de Dumnezeu. Poate că unii l-au aflat ușor, fără osteneală pe Părintele Justin. Eu, una, l-am căutat mult, cu durere și multă rugăciune.
Din clipa în care Dumnezeu s-a atins de inima mea, chemându-mă la viața aleasă a monahismului, părăsind toate bucuriile deșarte ale lumii, mă rugam neîncetat să găsesc un povățuitor duhovnicesc, așa cum citeam cu multă ardoare în Viețile Sfinților și în învățăturile filocalice ale Purtătorilor de Dumnezeu Părinți. Majoritatea celor cunoscuți mie îmi spuneau să nu mă mai necăjesc pentru că astăzi nu mai sunt povățuitori desăvârșiți ca în vremurile trecute, și singura noastră îndrumare spre dobândirea harului lăuntric ar fi doar învățătura Sfinților Părinți, pe care o putem găsi oriunde, în multele cărți publicate astăzi. Sunt sigură că Dumnezeu lucrează și așa, și cu mine a lucrat, găsind foarte mult folos în cărțile Sfinților Părinți, însă eu parcă doream ceva și mai mult, crezând cu tărie pe Sf. Simeon Noul Teolog care scria că cel ce va căuta povățuitor duhovnicesc, va găsi negreșit. Și nu încetam să mă rog ziua și noaptea ca Dumnezeu să-mi trimită acel povățuitor care să-mi arate calea sfințeniei. Voiam atât de mult să văd sfințenia, să simt, ca să știu după ce trebuie să alerg în viață, să gust, ca să recunosc gustul neînșelat al Harului, al adevăratei lucrări duhovnicești, într-o lume plină de tot soiul de înșelări și văduvită de povățuitori. Și Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea, ca și lui Toma, necredinciosul. După 5 ani de cereri și frământări, Domnul mi l-a scos în cale pe Părintele Justin. Din acest moment pentru mine a început raiul cel duhovnicesc.
Din clipa în care m-a văzut, fără să apuc să-i mărturisesc vreun gând, Părintele Justin mi-a zis, spre surprinderea mea: „Tu ai să rămâi aici, pentru că avem multă treabă împreună! Tu ai să scrii!”. Eu, vizibil consternată, îl întreb pe Părinte: „Cum să scriu eu, Părinte? Ce pot scrie atâta timp cât nu am viață duhovnicească? Eu am venit la sfinția voastră ca să învăț, nu ca să învăț pe alții”. Părintele, puțin poznaș, zâmbind, mi-a răspuns: „Ai să scrii din experiențele ascetice”. Aici am amuțit, pentru că era cumva o vedere cu duhul a Părintelui, atinsese punctul sensibil din interiorul frământărilor mele sufletești. Într-adevăr eu purtam oriunde cu mine ca o comoară de mult preț, cărțile Sf. Ignatie Briancianinov, care se chemau chiar așa, Experiențe ascetice, o carte în patru volume ce îmi era temei în viața monahală, conținând învățături despre povățuirea duhovnicească. Era de fapt un răspuns sintetizator la toată căutarea mea – experiența ascetică era sub ochii mei, întrupată în persoana Părintelui Justin. Aveam să înțeleg mai târziu că am să și scriu, colaborând la revista mănăstirii și transcriind multe interviuri, pe care Părintele Justin mi le-a oferit, încredințându-mi o mare parte din tainele sale duhovnicești, interviuri publicate și cunoscute multora. Dar atunci nu mă gândeam la nicio lucrare misionară, căutând doar să surprind la un sfânt învățături și trăiri ale experienței Harului. Continue Reading »



Imagini video de la pomenirea de 4 ani a Părintelui Justin Parvu




9 Martie – Zi de cinstire si pomenire a martirilor din temnitele comuniste, impreuna cu Sfintii 40 de Mucenici din Iezerul Sevastiei


Sfintii Inchisorilor-Sfinții români din închisori

Sfinții români din închisori

Parintele Justin Parvu, la Aiud, comemorandu-i pe fratii sai de suferinta, Martirii din temnitele comuniste

Parintele Justin Parvu, citind Acatistul Sfintilor din inchisori

Fragment din Acatistul Parintelui Justin
Condac 8
Delta Dunării apele sale voia să-şi ascundă, nesuferind să vadă jertfa voastră cea defăimată, Părinte, cum cu braţe schiloade munţi de pământ aţi săpat şi înfruntând vânturi năprasnice, arşiţă şi ger, snopi mari de stuf aţi tăiat, iar sângele vostru scurs prin şanţuri apele Dunării l-au purtat, sfinţind pământul ţării şi al lumii, pentru care noi ne închinăm nevoinţelor voastre, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 8
Minune preaslăvită a lucrat Dumnezeu în colonia de muncă de la Periprava, în ziua Sfinţilor Trei Mari Ierarhi, când cumpliţii prigonitori v-au aruncat iarna în Delta îngheţată la – 30 de grade, ca să tăiaţi baloţii de stuf, dar pentru credinţa voastră, Domnul a încălzit apa şi soarele mai puternic în chip minunat a strălucit, încât cei ce vă păzeau erau arşi de razele lui, iar tu, părinte, văzând minunea, mai mult te-ai întărit în nădejde şi puterea lui Dumnezeu peste tine s-a pogorât, pentru care îţi cântăm unele ca acestea:
Bucură-te, Mucenicule slăvit, căci asemenea Sfinţilor 40 de Mucenici din iezerul îngheţat ai pătimit;
Bucură-te, diamant al răbdării, că de groaza gerului nu te-ai spăimântat;
Bucură-te, că împreună cu Părintele Ilie Lăcătuşu pe ceilalţi fraţi i-aţi îmbărbătat;
Bucură-te, că răbdând chinuri vremelnice, ai câştigat virtuţi veşnice;
Bucură-te, că de la Domnul darul iubirii de oameni ai câştigat;
Bucură-te, că în bătăi pe fratele tău, ce nu rezista, de mână l-ai luat;
Bucură-te, că „Rezistă, Moţule”, i-ai zis, şi a rezistat;
Bucură-te, că moartea fraţilor tăi ai plâns, ce fără cruce în gropile comune s-au stins;
Bucură-te, că mult te-ai căit că nu împreună cu ei ai murit;
Bucură-te, vrednicule urmaş, că slava sfinţilor închisorilor prin tine a dăinuit;
Bucură-te, căci mult pătimind, până la sfârşit ai răbdat;
Bucură-te, că Domnul slobozirea din temniţă ţie ţi-a dat;
Bucură-te, de Dumnezeu purtătorule, Mărturisitorule Justine!
(intreg Acatistul aici)