Posts Tagged 'parintele iustin parvu'


Părintele Justin Pârvu: Să știți că pe diavol nu-l sperie nimic mai mult decât dragostea dintre voi!


Românul, din firea lui, este slab în inițiativă. Ne descompunem așa! Nu avem simțul ordinii, al disciplinei, al ascultării, al respectului! Ne osândim unii pe alții și ne blestemăm singuri prin ura și ranchiuna dintre noi. Nici măcar în încercări grele nu suntem uniți! Acest vrăjmaș al dezbinării are putere asupra noastră deoarece petrecem în mândria aceasta „elevată”.

Să fim uniți, să ne înțelegem cu iubire, să ne ținem cât mai aproape, atât în prezent, cât și în viitor. Vin vremuri foarte grele, în care ne vor înregimenta ca pe niște dobitoace. Cuvintele mele știu că sunt privite cu foarte multă îndoială, dar așa va fi! Nu spun că sfârșitul lumii e acum, ci doar începutul durerilor, asupra cărora eu vă fac atenți. Pentru că nu vor fi păstori și preoți care să vă dea o explicație, să vă explice greutatea vremurilor în care trăim.

Să ne ținem într-o unitate și dragoste deplină pentru unitatea și apărarea Bisericii Ortodoxe. Suntem o mână de oameni loviți din toate părțile, fără nicio milă. Să știți că pe diavol nu-l sperie nimic mai mult decât dragostea dintre voi! De pildă un demonizat. Un demonizat este stăpânit de 3, 4, 5 demoni și îi aud uneori cum urlă și spun ca doar dragostea îi alungă. Aceasta este situația în care ne aflăm și noi, acest om al zilelor noastre este stăpânit de diavol, pentru că lipsește dragostea dintre noi.

(Fragment din Revista Atitudini Nr. 64, Convorbiri cu Părintele Justin Pârvu)



PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU – UN SFÂNT POGORÂT DIN LEGENDĂ


Mă numesc Huian Ciprian și sunt din Iași. Cuvintele mele sunt fade și convenționale. În anul 2003, când viața mea a devenit una cu viața soției mele, Delia, eram amândoi departe de ceea ce ar trebui să fie un ortodox. Încet-încet, ochii noștri, abia mijiți spre Răsăritul cel de Sus, începeau să se deschidă, mai ales atunci când am descoperit că venirea unui prunc în viața noastră întârzia.

Am început să așezăm rânduiala de post și rugăciune în inimile noastre, ne-am desfătat de bucuria aflării lui Dumnezeu cel Viu! Lunile treceau însă, iar pruncul mult dorit se lăsa așteptat. În acei ani în care duceam lupta cu scoatere a uriașei mizerii din sufletele noastre, aflasem că într-o mănăstire din Munții Neamțului se află un Bătrân cu viață sfântă, ce face minuni nemaiauzite, după ce a petrecut ani mulți în temnițele comuniste.

Tot în acea perioadă, Dumnezeu ne-a binecuvântat și cu bucuria cunoașterii unor prieteni aleși, ce erau ucenici ai acestui sfânt pogorât din legendă – Părintele Justin Pârvu. Astfel că în săptămâna Patimilor din anul 2006, ne-am strâns lacrimile într-un pomelnic scris tremurat, am pregătit un mic dar pentru mănăstire și ne-am întâlnit cu prietenii noștri, ce erau gata să plece spre cetatea duhovnicească a luminosului voievod.

La scurt timp după ce ne-a fost îngăduită apropierea dintre soți, am aflat vestea cea mare: urma să devenim părinți! Pe 25 ianuarie 2007 se năștea fetița noastră, Ioana, despre care aveam să spunem tuturor, fără nicio ezitare: e minunea Sfântului Justin Pârvu! Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Săi!

(preluat din Revista Atitudini Nr. 61)



PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: DESPRE PUTEREA PĂCATULUI ASUPRA COPIILOR NOȘTRI


Omul nu a fost făcut ca să fie scris în calculatoare și să fie un număr. Nu! Dumnezeu a luat pământ și a suflat asupra lui și i-a dat duh de viață. Noi cu ce raționăm? Cu ce gândim?

Cu mintea.

Cu capul, cu mintea, acolo este centrul, acolo este mintea lui Dumnezeu, de acolo vorbim, de acolo luăm un sfat, de acolo simțim, acolo lucrăm, de acolo creăm. Toată făptura aceasta este o mare creație a lui Dumnezeu. Maimuța face același gest, îi dai un măr printre sârme, îl ia, se uită la el și îl mănâncă. Îi dai o portocală, tot la fel. Omul este diferit. Vedeți voi, avioanele acestea care zboară pe deasupra? Cine credeți că a inventat avionul ăsta?

Dumnezeu.

Dumnezeu, cu mintea omului. Și cine a fost primul inventator de avioane la noi în țară? Traian Vuia și cel mai important a fost că a inventat trenul de aterizare. Până atunci avionul venea și se spărgea, dar așa, el a pus două rotițe la urmă acolo și cum aterizează cu primele roți, dă drumul la al doilea rând de roți de la urmă și aterizează ca mașina. Vezi, înțelepciunea lui Dumnezeu cu mintea pe care i-a dat-o omului? De aceea, omul este superior tuturor creaturilor. De aceea, la urmă l-a făcut pe om după ce i-a pus la dispoziție tot ce îi trebuie lui la îndemână, ca să aibă, în sfârșit până la, pisoiul, cățelușul acesta pe care îl vedeți voi, cățeii ăștia care trăiesc pe lângă om și la care acum vin să le pună cip ca să poată ști ce face stăpânul în casă. După aceea vine și îl pune omului.

Eu am plecat în ’76-’77 la Sfântul Munte, să văd și eu Athosul și ca orice om care se duce undeva în lumea asta, mi-am făcut și eu o haină nouă, tivită normal, cu tot. Am umblat o lună, două luni de zile cu haina aceea. Vin eu acasă și pun haina în cui. Într-o dimineață, când iau haina să mă îmbrac pentru biserică, nu știu cum mi-a venit tivul așa jos și văd că e desfăcut tivul meu de la haină. Măi, cum vine asta? Haină nouă, cusută cu toată puterea croitorului și aia e desfăcută. Ce-a fost cu ea acolo? Binefăcătorul meu, care știa că plec la Athos, fiind în legătură cu Securitatea, mi-a pus un „sâmbure[1]” acolo. Atunci erau lucruri primitive în materia asta, dar acum nu mai e așa. Și am umblat deci cu instrumentul ăsta tot timpul. Aceștia au aflat, sigur că da, ce am discutat, ce am glumit, ce am mai spus cu unul, cu altul. Așa că vin eu de la Sfântul Munte și Securitatea, ca de obicei, voia informații: „Ce ai văzut? Ce ai auzit?”, ca să te prindă printre rânduri cu ce spui tu. Ăștia sunt hoți, măi! Când ți-o spune că s-a scufundat barca, trebuie să știi că zboară avionul, cam așa este. Când ți-a spus că zboară avionul, să înțelegi că a intrat pe geam în casă. Unde dai și unde crapă! De aceea, mai diabolic sunt puși acum cu cipul. Continue Reading »



Părintele Justin Pârvu – ocrotitorul familiei noastre, de Matean Alin Marius


„Părintele ne aștepta”

După ce Părintele Justin ne-a dat binecuvântarea pentru a ne întoarce în România, pur și simplu, a intrat un dor puternic în noi. Nu mai aveam stare, trebuia neapărat să plecăm din Spania. La mine, am înțeles, eram de aici, mi se părea firesc, dar la soția mea nu îmi puteam explica de unde venea această dorință atât de puternică de a se stabili definitiv în România. Pentru toate acestea, „vinovat” era doar Părintele Justin, cu complicitatea Maicii Domnului, ocrotitoarea familiei noastre. În ultima scrisoare adresată Părintelui din Spania, îl întrebam cum și ce să facem pentru a pune toate lucrurile în regulă. Răspunsul Părintelui a venit scurt și prompt: „Până vă întoarceți, citiți zilnic Acatistul Sf. Duh și să faceți cum vă luminează bunul Dumnezeu. Mai multe vorbim după ce veți veni în țară”. Așa am și făcut. Odată ajunși în România, a doua zi am fost deja la Mănăstirea Paltin, unde Părintele se afla de ceva vreme. Acolo era lume multă, multe nume înscrise deja înaintea noastră. Noi nu știam cum să procedăm, căci aveam și copiii cu noi, toți mici: Andrei de 4 ani, Nicolae de 2 ani și Nectarie avea doar 2 luni. La ce număr aveam noi, ne gândeam că nu îl vom mai prinde pe Părintele în acea zi, dar ne-am așezat totuși la rând.

Așa cum am spus, era foarte multă lume, oameni de toate vârstele, tineri și bătrâni, femei și bărbați, unii chiar însoțiți de copii mici ca și noi. Așezați la rând și puțin deznădăjduiți, căci nu știam dacă vor avea răbdare copiii, văd că ies primele persoane ce au intrat la Părintele, iar după ei, părintele G. care întreabă: „Care e familia cu trei copii din Spania? Să vină în față și să intre că îi așteaptă Părintele”. Noi, în prima fază, nu am schițat niciun gest, căci nu ne gândeam că despre noi este vorba, doar când a întrebat a doua oară, am mers în față, năuciți de cele întâmplate. După ce am intrat înăuntru, ne-am dat seama că Părintele ne aștepta. Ne-a zâmbit, ne-a binecuvântat și până să ne dezmeticim noi, a zis: „Haideți, dragii mei. Bine ați venit! Închideți repede ușa și stați jos”. Părintele se bucura. Se vedea acest lucru pe fața sa. Țin minte că avea un pui de pisică în brațe. Se tot întreba ce să ne dea și ne spunea: „Nu vă grăbiți din cauza oamenilor care așteaptă, mai pot aștepta oleacă”. Între timp a scos din buzunar un briceag mic și vechi și mi-a cerut să-i dau pâinea mare, de casă, care era caldă încă și se afla pe patul de lângă fotoliul în care Părintele stătea. A binecuvântat acea pâine și a zis: „Împart această pâine frățește cu voi și fie ca bunul Dumnezeu să facă în așa fel ca niciodată să nu vă mai lipsească pâinea de pe masă”. A fost cea mai bună pâine mâncată vreodată. S-a bucurat să îi vadă pe copii și la un moment dat l-a privit pe cel mic, pe Nectarie, care până atunci a fost un bebeluș care nu scotea un sunet și a zis: „Are de la Dumnezeu o voce foarte puternică acest copil. Atunci când va fi episcop, se vor cutremura bisericile când va predica de la amvon. Da, o să fie episcop”. Eu l-am întrerupt și i-am spus: „Părinte, de Andrei mi-ați spus că o să fie episcop”, la care Părintele a răspuns: „Da și Andrei o să fie episcop”. În acel moment privirea i s-a îndreptat spre Nicolae și a zis: „Nicolae o să fie ajutorul. Da, el o să fie ajutorul”.

Șase farfurii

În anul 2012, pe data de 24 noiembrie, de asemenea eram la Părintele Justin, ultima dată când am fost în formație completă, toată familia. Printre altele, Părintele ne-a spus: „Măi, trăim vremuri grele. Este greu în ziua de astăzi să pui mâncare în șase farfurii”. Eu, deși înțelesesem la ce se referea, am spus: „Părinte, suntem doar cinci”, iar Părintele spunea: „Da, da, șase farfurii”. Eu am repetat din nou că suntem doar cinci, la care Părintele zâmbind spuse: „Măi, măi cu tine nu mă înțeleg”. Și, privind-o pe soția mea, îi spuse: „Ia du-te și ia icoana aceea cu Sf. Ecaterina de pe perete și păstreaz-o”. Atunci am înțeles perfect la ce se referea Părintele. Vom mai avea un copil, de data aceasta o fetiță, așa cum ne doream. Cât despre nume ce să spun? Ne doream ca fetița pe care am fi avut-o să se numească Ecaterina. Icoana primită era a Sfintei Ecaterina, iar atunci era chiar ajunul sărbătorii Sf. Ecaterina. Am fost din nou copleșiți.

Acum, când scriu aceste rânduri, pot să vă spun că Ecaterina-Anastasia are 3 ani. În urmă cu o lună, am fost în pelerinaj la mănăstirile din județul Neamț, cu copiii și bineînțeles că am ales să rămânem mai mult la Petru-Vodă. Am dus-o, desigur, pe Ecaterina la mormântul Părintelui și am fost impresionați că atunci când am apropiat-o să atingă fotografia de la crucea Părintelui – cu fruntea, ne gândeam noi – aceasta a cuprins crucea cu amândouă mâinile și a sărutat-o în mod repetat, așa cum ne văzuse pe noi. Am fost surprinși acasă, când am văzut-o că îmi cerea revista Atitudini, pe care o citeam în acele momente și, când i-am dat-o, a sărutat chipul Părintelui Justin. Îl recunoaște pe Părintele de câte ori vede vreo fotografie de a sa. Nu are cum să fie altfel, doar este darul Părintelui Justin…

De câteva ori, după venirea noastră în România, am mers la Părintele cu gândul de a-i cere ceva de la sfinția sa ca amintire, ne-a citit gândurile. Și de fiecare dată ne dăruia câte o icoană, câte o carte sau ne scria câte ceva pe vreo carte cumpărată de noi. Păstrăm cu sfințenie aceste icoane care au pentru noi o însemnătate dublă, o dată pentru ce reprezintă ele și pentru faptul că sunt binecuvântate de Părintele nostru drag, Părintele Justin. În fața acestor icoane veghează permanent o candelă…

„Nu vă las, măi, nu vă las! Nu o să vă las!”

În data de 7 februarie 2013, venisem la Părintele pentru a-i spune: „La mulți ani!”, deoarece pe 10 februarie[1] venea la sfinția sa multă lume. Am avut o presimțire că Părintele nu va mai fi mult printre noi. Am simțit din convorbirea avută cu Părintele același lucru. Vorbea mai pe înțelesul meu cele ce mă dureau pe mine. Era diferit față de celelalte convorbiri ale noastre: „Grea cruce aveți, măi! Ar fi bine să vă puteți retrage undeva la țară, cu o capră, câteva găini și puțin pământ… Să vă faceți casă! Da. Să vă faceți casă! Eu am să v-o sfințesc”. „Da, Părinte, dar cu ce să ne facem casă? Banii din Spania s-au terminat, apartamentul din Spania nu îl mai putem plăti, o să ni-l ia Banca și rămânem și datori pe deasupra. Magazinul ce l-am deschis acum câțiva ani la Bistrița este în pragul falimentului. Nu am mai putut plăti nici chiria, de 7 luni”. „Apartamentul din Spania… Scăpați de el! Dați-l de pomană. Măi, băiete, nu ai tu nevoie de toate astea. Nu îți vor trebui!”. „Dar ce să fac, Părinte, ca să ies din încurcăturile astea?”. „Nimic, măi! Nimic să nu faci! Doar roagă-te! Asta să faci! Nu ai nevoie de nimic. Du-te în Maramureș și caută o casă veche, din stejar. O dau ăștia pe degeaba, doar ca să-și poată face în locul lor palate. O casă de stejar te mai poate ține încă 500 de ani. Cu vreo 5000 de euro o iei. Ți-o demontează, numerotează fiecare lemn și într-o lună ai avea montată propria ta casă”. „Și cu ce să mă ocup, Părinte?”, „Roșii, măi! Roșii de ale noastre, sănătoase!”. Părintele își adună amândoi pumnii pentru a-mi arăta cât de mari să fie roșiile și a repetat: „Roșii românești, măi!”.

Nu știu cum voi putea face toate astea, dar cuvintele Părintelui Justin cum că sfinția sa ne va binecuvânta casa, ne dau nădejde că ne va ajuta și de această dată, așa cum o face de fiecare dată și cum a făcut-o încă de când ne-am cunoscut.

Îi spuneam Părintelui cât de greu ne este și că nu mai știm ce să facem pentru a ieși din aceste greutăți și îl rugam să nu ne lase, iar Părintele ne spunea: „Nu vă las, măi. Nu vă las!”. Atunci eu, mergând mai departe, i-am cerut Părintelui, că dacă va trece la Domnul și va avea îndrăzneală în fața Lui, să nu ne lase nici atunci și să ne ducă și pe noi la Rai. Părintele a repetat de trei ori: „Nu vă las, măi, nu vă las! Nu o să vă las!”. Acest lucru ne dă încredere! Știu că Sfinții nu mint și nu fac promisiuni false.

[1] Ziua de naștere a Părintelui Justin.

(continuare în Revista Atitudini Nr. 57)



Părintele Justin Pârvu: Foarte multe lucruri se pot face cu poporul acesta. Este excepțional de frumos, să stai în mijlocul lui!


Foarte multe lucruri se pot face cu poporul acesta. Este excepțional de frumos, să stai în mijlocul lui!

Noi suntem în viața noastră, slavă Domnului, organizați bisericește, statal și mergem înainte cu forța aceasta. Atâta vreme, însă, cât între Statul acesta și Biserică nu este nicio concordanță și nu sunt oameni cu care să lucrezi, care să colaboreze cu tot ceea ce este bun pentru nație, nu se poate face nimic. Nu e decât o stagnare și o slăbire a noastră din ce în ce mai mult. Cu cât o biserică va fi mai independentă, că are sau nu are salarii, are terenuri sau nu are, de abia atunci forța creștină va fi cu el. Căci salariul acesta pe care îl oferă Statul nu este altceva decât un fel de gloabă la dârloagă sau dârloagă la gloabă. Pentru acel salariu tu trebuie să-l asculți pe el, că trebuie să predici sau nu trebuie să predici. Nu, domnule! Biserica este liberă de Stat, că în fond creștinii cine sunt? Statul român cine îl formează? Îl formează creștinii, măi, nu-l formează ateii, nu-l formează indiferenții, îl formează ortodocșii!

Biserica trebuie să fie stăpână pe școală, trebuie să fie stăpână pe viața politică. Nu mergem noi chiar până acolo cum se spunea papei că împăratul este luna, iar papa e soarele. Nu mergem până acolo, dar nici „toate ale tale și nimic ale mele”. Noi trebuie să mergem pe așa coordonată încât să colaborăm să ne găsim. Trebuie să aduci Statul să te înțeleagă pe tine, nu tu pe el. Noi suntem Statul!

Ce trebuie să facem? Să ne rugăm și să ne unim în forță. Să formăm, în sfârșit, un element românesc, să dăm o nuanță cât mai potrivită cu nevoile și cu vremea cu care ne confruntăm. Poporul acesta este foarte neîncrezător la ora actuală. Nu mai crede nimic. Un ziar dacă-l iei să-l frunzărești, te uiți doar la concluzii și (înțelegi) ce vrea să spună. Vezi câte 2, 3 coloane acolo și te uiți doar la 2, 3 rânduri de la urmă și cu asta ai citit ziarul. Ei bine, așa s-a plictisit și omul acesta de tot ceea ce i s-a spus până în prezent. De abia după 50 de ani dacă mai apar încă vreo două, trei generații pentru echilibrare, pentru înțelegerea lucrurilor, ca după aceea să poți zice: „Măi, cam ajungem la o răscruce! Unde o fi drumul acesta pe care mergem noi: înspre Rarău sau la Vatra Dornei? Unde duce?”. Atunci va veni ziua să spunem: „Uite, ia-o pe aici că într-acolo merge la Crucea și ajunge la Rarău”. Să știți că Dumnezeu dă înțelepciune poporului, dă înțelepciune omului, dă înțelepciune să poată să iasă din prăpastie. Și de aceea trebuie să formăm această unitate, de armonie, de înțelegere. Să vorbim același grai, să vorbim aceeași limbă, să credem în același Dumnezeu, să fim cu fața înspre un singur altar și atunci noi putem să deschidem o cale. Ca întotdeauna, nu e ușoară calea aceasta! Sigur, n-ai să ai o dată 7000 de oameni, n-ai să ai 5 milioane, dar câte puțin așa, să știți că se formează o forță din ce în ce mai puternică, datorită rugăciunilor pe care le faci tu, ca inițiator al lucrurilor și ca popor. Altfel nu se poate face. Trebuie să apari în fața omului altul decât a avut el pân-acum. Eu m-am convins, să știți, că foarte multe lucruri se pot face cu poporul ăsta. Este excepțional de frumos, să stai în mijlocul lui! N-ai de făcut nimic altceva decât să împărtășești mizeria, greutățile și suferințele cu el. Lui nu-i trebuie altceva mai mult decât asta și atunci te crede.

Dacă în 1948 jumătate din pușcăriași se făceau călugări, atunci țara noastră ar fi fost alta astăzi! Dar, nu e nimic. Dă, Doamne, mintea țăranului cea de pe urmă! Că noi, chiar dintre deținuții politici, n-am valorificat o experiență la un moment dat. Am fost mulți, dar ne-am pierdut, așa, în discuții inutile și n-am lăsat nimic în urmă. Ne-au dat lovituri din ce în ce mai puternice și s-a mărit dihonia. Dar de la icoană am plecat, la icoană ne întoarcem..

Mai mult… în Revista Atitudini Nr. 57



Părintele Justin Pârvu despre ciuma maghiară. România, între pericolul rusesc şi cel unguresc


România, între pericolul rusesc şi cel unguresc
În contextul istoriei universale şi în contextul istoriei naţionale ţara noastră, România, a avut, are şi va avea un mare rol în tot jocul acesta de conflicte în care ne găsim astăzi. Şi dacă astăzi suntem în starea aceasta de descompunere este pentru că suntem luptaţi în răbdarea, în sărăcia şi în jertfa noastră, de cei care luptă împotriva lui Hristos. Un rabin scria acum câţiva ani într-un ziar: „Sunt de 42 de ani cetăţean american, dar de 7000 de ani sunt cetăţean israelitean”. Cam aşa ar trebui să gândim şi noi.
Suntem aici o naţiune care în toate confruntările pe care le-am avut în istorie, cu toate naţiile şi barbarii, toţi hunii, toţi longobarzii, toţi gepizii, am fost sabia de apărare a Occidentului aici, în Carpaţii Răsăriteni. Ei spun despre români că sunt înapoiaţi şi săraci, dar sărăcia noastră e bogăţia lor.
În 1944 veneau ruşii din Răsărit şi intrau în gospodăriile noastre, că ăştia erau rupţi de foame, aveau o pâine neagră de nu puteai să o pui în gură. Şi au golit pe ostaşii noştri de hrana lor de război pe vreo 4-5 zile. Îşi umpleau sacul cu pâinea noastră care era albă şi sănătoasă. După ce s-au săturat de pâine şi şi-au umplut burţile de mâncare, se uitau la cizmele noastre şi: „Davai, davai” şi după ce ne-au luat lucrurile, au început să caute ce mai au românii bun. Au văzut la noi mănuşi şi că una era pe mână iar pe cealaltă că era ţinută în mână şi intrau în magazin şi: „davai, davai mănuşi, trei mănuşi”. „Păi nu se poate trei mănuşi, numai două”. „Dar voi cum purtaţi trei?”. „Păi nu e aşa. Sunt două. Că una o ţii aşa provizoriu în mâna cealaltă”. Te întrebau cât e ceasul. Aveam nişte ceasuri Atlantic, bune, nemţeşti. Dar ei au luat ceasurile cu tot cu fabrică în 1944 şi le-au dus în Siberia. Acolo le-au pus la dispoziţie nemţilor tot ce le trebuie ca să le facă ceasuri. Nenorocirea mare era că nu prea ştiau să citească ceasurile. Dacă îi întrebai cât e ceasul, îţi spuneau: „Cea lungă la trei, cea scurtă la două”.
Când au intrat în curţile românilor au crezut că toţi sunt chiaburi. Cereau: „vin, vin” şi după ce le dădeai un pahar, veneau după tine în beci şi nu mai aveau răbdare să bea cu paharul, trăgeau cu pistolul în butoi şi bea de acolo. Deh, civilizaţie răsăriteană!… Şi ei erau informaţi că aici sunt oameni sălbatici, că în Balcani sunt ţigani. Când vrei să-ţi imaginezi o năvălire de barbari găseşti expresia cea mai potrivită în invazia ruşilor din 1944. Ceva de neînchipuit!… Te îngrozeai numai când vedeai un veston sovietic. După ce au mâncat bine, după ce au băut bine: „ehe, haraşo, la voi în România”, au început să vadă ce obiceiuri avem, ce muzică şi cântece. Şi se adunau pe la serbări să asculte, dar românul ca întotdeauna s-a apucat să cânte cântece sovietice: „Măi, dar voi n-aveţi cântece de ale voastre?”. Şi au început românii noştri să le cânte cântece de ale noastre. Erau doi artişti de ai noştri: Stroe şi Vasilache. Pe una din scenele Bucureştiului apare Stroe de sus şi până jos numai ceasuri. Şi n-a spus decât atât: „Greu a fost cu der, die, das, dar mai greu cu davai ceas”. Şi l-au luat de pe scenă şi l-au executat.

Noi n-avem niciun prieten în jur pentru că suntem ţară latină în insula asta slavă. De aceea nu ne putem asimila şi nici contopi cu uşurinţă. Uitaţi-vă la unguri şi la pornirea lor nebună împotriva românilor. Vor să vină la noi să ne ia cu totul, să se ducă până la Bacău dacă se poate. România aceasta a noastră este vizată mereu şi expusă pericolelor de împărţire între ruşi şi unguri. În 1944 au apărut manualele de istorie ale lui Roller care deformau istoria. Ele au dispărut pentru că erau prea banale în faţa Europei.
În Ardeal dacă întrebi un ungur unde este o prăvălie, zice: „Nem tudom a roman”. El urăşte cu toată fiinţa lui această limbă. A crescut aici şi nu vrea să vorbească limba noastră. Noi, în bunătatea noastră, ca să fim în pace cu toţi, mereu i-am lăsat de capul lor. Dar şi smerenia şi bunătatea îşi au limitele lor. Mântuitorul i-a răbdat pe toţi, dar când a văzut că depăşesc limita bunătăţii, a pus mâna pe bici. „Cu cel ales, ales vei fi, cu cel îndărătnic, te vei îndărătnici”.
Conform situaţiei actuale ungurii nu au cum să dobândească autonomia, dar în viitorul apropiat posibil; depinde de noi. Ei acum fac doar nişte teste, să vadă cam care este tem-peratura românilor, ca astfel să se pregătească şi să ştie cum să acţioneze. Ei nu își doresc o autonomie în sine, ci doar un pretext pentru a ne putea sta în coastă, să genereze dezbinare, la ordinele marilor puteri. Pentru că tot acest „dans” maghiar este şi în interesul occidentalilor, de aceea își permit o aşa îndrăzneală, însoţită de gesturi sălbatice. Iar românii, la ora actuală, sunt stăpâniţi de duhuri străine, nu mai este duhul de altădată, sentimentul jertfei de neam, şi nici nu mai există o astfel de educaţie, ba dimpotrivă. Tinerii noştri sunt încurajaţi să plece din ţară în lumea întreagă, şi în special cei care au capacităţi mai înalte, astfel încât ţara aceasta să rămână a nimănui.
Şi ajungem la scopul pe care duşmanii acestui neam îl urmăresc de zeci de ani: să nu existe o rezistenţă în zona asta balcanică. Apoi, de unde să mai fie vlagă de român, dacă bieţii sunt crescuţi la televizor şi calculator, sleiţi de puteri sufleteşti şi fără un ideal sau o conştiinţă puternică? De vină sunt şi profesorii care nu cultivă în sufletul elevului senti¬mente nobile, sentimente patriotice. Pentru că în fond ce este patriotismul? Patriotismul este dragostea şi respectul faţă de înaintaşii noştri, voievozi, eroi şi martiri care şi-au dat viaţa pentru a ne oferi nouă o Românie puternică. Nu, acum schimbă istoria din manualele şcolare şi îl îndobitoceşte ca să nu mai ştie românul de unde vine şi încotro se duce. Ce respect să mai aibă românii faţă de înaintaşii lor, dacă ei nu au respect nici măcar faţă de părinţii lor, acceptând să fie scoase din buletinele de identitate numele părinţilor. De altfel s-a ajuns la un punct foarte înaintat al globalizării. La ora actuală putem spune că Europa este o moscovie peste tot, comunism.
(Text preluat din cartea Ne vorbeste Părintele Justin)