Posts Tagged 'Părintele Ioan Sabău'


Părintele Ioan Sabău: Amintiri din temniță


Minunea pe care am văzut-o în prima mea noapte de închisoare a fost că în 1949, după ce ne-au anchetat, ne-au dus la închisoarea din Deva. Atunci închisoarea era considerată ca depozit pentru cei cărora le venea rândul la Tribunal. Îţi venea rândul destul de greu la proces: cam la un an, doi.

Am prins Paştile din 1949 în faza aceasta de aşteptare a judecăţii Tribunalului. Şi în temniţă, la Deva s-a cântat „Hristos a înviat” ca la Paşti. Maiorul de la Siguranţă a venit direct la mine în celulă şi zice: „No, popă, aici îţi putrezesc oasele! Tu ai provocat huliganismul”. Aşa se chemau manifestările religioase. Şi totuşi îmi purta o oarecare simpatie pentru că văzuse sinceritatea şi curajul meu.

Îi zic: „Domnule maior, am fost dintotdeauna sincer cu dumneavoastră. N-am acest merit să fi organizat eu. S-a organizat de la sine”.

Momentan a vrut să meargă din celulă în celulă să caute un ţap ispăşitor şi imediat după Paşti a pus scânduri la fereşti. M-am îngrozit când  a spus: „Fac un proces de huliganism”. Mi-aduc aminte că n-am mai avut altă putere de a mai rezista, decât m-am pus în genunchi şi în lacrimi am cerut lui Dumnezeu să ajute cumva să nu-i bage şi pe ceilalţi, că dacă erai singur nu te condamnau aşa de mult. Procesele singuratice erau până la cincisprezece ani. Cele de grup erau de la cincisprezece ani în sus. Toată ziua de Paşti am petrecut-o în rugăciune.

Seara am primit ştire de la gardienii care strecurau pe furiş vestea: „A murit tartorul vostru”. A doua zi confirmarea: a murit Mohoreanu, un nume de evreu românizat, şi ne-au mai informat şi că a murit în prima zi de Paşti. A doua zi, l-au îngropat cu funeralii naţionale, cu coroane de la fiecare partid. Ne-au mai spus că a doua zi de Paşti, noaptea, un credincios a vrut să-i pună o lumânare şi s-au aprins coroanele în cimitir. Mare incendiu, mare panică. La 12 noaptea au ieşit toţi pompierii că arde Deva. Acum, după atâţia ani, am aflat că a fost şi alt motiv. Colonelul Crăciun l-a ameninţat că îl dă afară din serviciu pentru că era responsabil de huliganismul nostru. Din cauza aceasta, el s-a otrăvit. Aceasta am considerat-o oarecum mâna lui Dumnezeu. De atunci, pe mine nici nu m-au mai bătut vreodată. În schimb, cât am mai stat la închisoare din 1957 până în 1964 pe mine m-au pus la izolare la sărbători mari, la Paşti şi la Crăciun. Abia în închisoare mi-am început misiunea preoţească. Acolo am înţeles, nu teoretic, ci pe viu, că preoţia nu e o meserie, ci o smulgere din iad a oii rătăcite. Acolo am învăţat să mă rog şi tot acolo am simţit dependenţa de Dumnezeu, pentru că totul atârna de Dumnezeu şi toate veneau de la El.

Cu un veac în urmă, am găsit în statisticile parohiei mele, că s-au născut 60 de copii într-un an. Au murit 40, din cauza simplităţii în care am trăit, că n-am avut nicio cunoştinţă medicală şi igienică. Trebuie să apelăm la doctori când ei ne pot ajuta. Şi medicul este al doilea preot propriu-zis. Atunci mi-am adus aminte de ignoranţa oamenilor când au murit cei 40 de copii. Din păcate în zilele noastre, ştiinţa nu s-a mai pus în slujba credinţei, ci în slujba comerţului şi a morţii.

Noi trebuie să ne gândim să redevenim popor biblic. Nu trebuie să ne speriem că suntem puţini. În plus, Dumnezeu nu dă nimic obligat. Cere aprobarea omului. Gândiţi-vă că Dumnezeu nu S-a pogorât din cer fără aprobarea Sf. Fecioare. Când a încuviinţat Sf. Fecioară? Când a fost şcolită cu biruinţa firii. Aş vrea să vă reamintesc ce scrie în primele pagini ale Bibliei: «Când fiii oamenilor cu fiicele lui Dumnezeu s-au încuscrit, au dat dovadă de multă voluptate trupească şi atunci Dumnezeu a zis: Îmi voi lua duhul de la aceşti oameni, că sunt numai trup». Sf. Ap. Pavel zice şi el: «Când ajungi să fii stăpânit de duhuri, firea este culcată la pământ». Omul trebuie să fie cel care să deschidă fereastra spre Dumnezeu.

„Măi, voi aveţi datoria să vedeţi vremile! Să ştiţi istoria!”

„Părintele a fost o definiţie a smereniei, pentru că după atâtea suferinţe îndurate din partea lor, i-a iubit pe oameni şi i-a considerat pe absolut toţi mai buni ca el! «Poporul însă l-a iubit mult, pentru că-l vedea nefăţărnicit» şi nu-l învăţa ceea ce el nu făcea. «Niciodată n-a predicat despre apă şi să bea vin» a spus un fiu duhovnicesc al lui, părintele Vasile Vlad, iar «viaţa lui a fost preoţia lui şi preoţia lui n-a fost alta decât viaţa lui». Părintelui Vlad i-a încredinţat şi ultimile lui cuvinte, când l-a întrebat: «Voi aveţi puncte cardinale? Voi ştiţi încotro mergeţi? Ştiţi înspre ce îndreptaţi tineretul şi poporul?». «Puncte cardinale în haos, părinte? Oare pentru ce credeţi că vă caut?». «Măi, voi aveţi datoria să vedeţi vremile! Să ştiţi istoria. Pentru că noi am înfundat puşcăriile nu pentru că ne-au închis comuniştii, ci pentru că asta era măsura lui Dumnezeu faţă de măsura istoriei! Iar voi va trebui să daţi măsura lui Dumnezeu faţă de vremurile de acum!».

Pentru că a fost cu adevărat Preot, a fost foarte iubit şi căutat de către preoţi pentru îndrumări şi, lucru minunat, n-a fost niciodată zavistuit de vreunul dintre ei!

Bolnav şi îmbătrânit în bine, părintele n-a rostit niciodată în viaţă cuvântul «nu» la vreo chemare duhovnicească. Ardelenii îl ţin tare bine minte pe când le predica la Oaşa, Afteia, Prislop, sau oriunde altundeva era adus cu perfuziile după el! Mi-au arătat şi fotografii pe telefonul mobil cu el la 94 de ani, învelit într-o sanie cu care l-au coborât de la Mărgineni, din munte! «Vreo 3.000 de oameni am plâns când ne-o cuvântat părintele! Şi ne-o spus să credem în minuni, că pentru credinţă Dumnezău face minuni. Şi să-L ducem pe Dumnezău din minte la inimă şi nu invers, cum au făcut cei din Apus. Că ei or crezut că pot explica totul cu mintea şi mintea nu acceptă minunile! Şi aşa ş-or pierdut credinţa»”[1].

„Eu nu am fost bătut la tălpi decât pentru că am slujit Biserica”.

„Din puşcărie mi-am amintit că a fost patru ani în zarcă, şi-l scoteau cu o targă pentru că era imobilizat. Nu mi-a spus niciodată prin ce chinuri a trecut. Când l-am întrebat odată, mi-a zis că pe el nu l-au bătut; altădată – că nici la preoteasă nu i-a spus ce a pătimit. Fiica Părintelui mi-a povestit cum l-au bătut gardienii chiar în faţa ei, când avea 12 ani şi a venit să-l vadă la închisoare. O singură dată mi-a povestit despre cum fostul Patriarh Teoctist îl pedepsise cu două săptămâni de slujire la Mănăstirea Gai pentru că nu găsise ordine în biserică. De fapt, Preasfinţitul Teoctist, venind odată cu maşina unde slujea părintele în acea vreme la Bobâlna, ca să vadă biserica, le-a găsit pe femei făcând curat, şi s-a supărat; femeile i-au spus însă că ele doar atunci pot face curat, când Părintele lipseşte, pentru că altfel el este toată ziua la biserică. Lucrul părea greu de crezut mai ales în acea vreme când erau atât de cenzurate activităţile misionare ale preotului de către regimul comunist. Şi Părintele, mergând la Arad, i-a spus Preasfinţitului: «Eu nu am fost bătut la tălpi decât pentru că am slujit Biserica».

Altădată, mergând în audienţă la Preasfinţitul, acesta i-a zis: «Fii scurt, fiule, că sunt ocupat!». Atunci Părintele a răspuns: «Sărut dreapta!», şi a ieşit. Şocat de acest răspuns, Preasfinţitul a telefonat la secretar să-l întoarcă pe Părintele. La secretariat se afla şi Protopopul Cioran, care l-a îmbrăţişat când a auzit ce s-a întâmplat.

Părintele Ioan era un om dintr-o bucată, fără compromisuri. Nu mai ştiu când (cred că după anii 1950) se făcuse o listă cu câteva sute de persoane care trebuiau să fie trimise în Argentina, ca să scape de prigoana comunistă. Printre ei era trecut şi Părintele. Când a fost întrebat dacă vrea să meargă a răspuns: «Eu sunt păstor, nu-mi pot părăsi turma!». Părintele Ioan a ctitorit șapte biserici, dintre care cea mai frumoasă este minunata catedrală de la Vinerea, închinată Sfântului Nicolae. Avea foarte mare evlavie la Maica Domnului. Îmi spunea că-i este rușine să se roage Mântuitorului, dar la Preacurata are mare îndrăzneală, și Preasfânta Născătoare de Dumnezeu mult l-a ocrotit pe el și pe familia lui”[2]. La 16 februarie 2009, părintele Ioan Sabău va întregi ceata mărturisitorilor din Biserica triumfătoare a neamului românesc, rămânând icoană vie de vrednic păstor în sufletele celor care l-au cunoscut și l-au iubit.

[1] frag. din George Crăsnean, Revista Lumea Credinței.

[2] Mărturia părintelui Cristian, fiu duhovnicesc al părintelui Ioan și a doamnei Cecilia Sabău, fiică după trup.

(Fragment preluat din cartea „Sfinții închisorilor”, Mănăstirea Paltin Petru-Vodă)



Iubite femei, iubite mame, iubite soţii, voi purtaţi în sufletul vostru sfeşnicul vieţii. Părintele Ioan Sabău despre femeie: Femeia iubeşte din alcătuirea fiinţei ei


Femeia este cea care a ajuns să propovăduiască pentru prima dată în lume cea mai mare minune şi cel mai dumnezeiesc adevăr: că Hristos a înviat. Cum a ajuns ca tocmai femeia care fusese atât de dispreţuită şi neluată în seamă să ajungă a fi prima propovăduitoare a unui adevăr care a adus apariţia creştinismului? În Vechiul Testament citim astfel despre femeie la Isus Sirah: „Nicio rană nu-i ca rana inimii şi nicio răutate ca răutatea femeii – că mai bine este a locui cu un leu sau cu un balaur în pustie decât a locui cu femeia cea rea”(Sirah 25: 15-18). Mântuitorul Iisus Hristos vine şi descoperă în femeie şi alte calităţi decât cele fizice – pe cele sufleteşti, astfel încât femeia aduce cele mai mari foloase în cucerirea bunurilor spirituale. Domnul a descoperit în femeie puterea de a iubi, şi nu ne referim aici la iubirea senzuală, căci aceasta se consumă, se epuizează, se topeşte ca ceara la faţa focului, ci ne gândim la iubirea ei creatoare care dă viaţă ca soarele, iubirea imaterială care sporeşte şi se primeneşte permanent, ca izvorul de sub stâncă. Această iubire cuceritoare este specifică numai femeii; bărbatul poate iubi din patimă, din interes, din raţiune, din calcul, din instinct, iubiri care se veştejesc. Femeia iubeşte din alcătuirea fiinţei ei. Nu în zadar prima femeie a fost botezată Eva, şi desigur ştiţi că Eva înseamnă viaţă. Iubirea femeii este deci izvor de viaţă.

Sf. Ecaterina

Şi atunci era normal şi firesc ca femeia, izvorul vieţii, să fie cea dintâi care află şi propovăduieşte că Hristos a înviat. Ea, viaţa, propovăduieşte omorârea boldului morţii şi înnoirea vieţii.

Iubite femei, iubite mame, iubite soţii, voi purtaţi în sufletul vostru sfeşnicul vieţii. Dacă acest sfeşnic îl ţineţi aprins, voi, prin prezenţa voastră, prin rostul vostru, prin calităţile voastre, prin firea voastră, răspândiţi mereu bucuria vieţii. Când Dumnezeu l-a făcut pe Adam şi l-a văzut aşa amărât şi singur, a zis că nu e bine să fie omul singur şi i-a făcut lui femeie ajutor – aceasta pentru a-i ridica de pe inimă amărăciunea singurătăţii şi să-i aducă bucurie. Această bucurie o puteţi răspândi numai prin calităţile voastre sufleteşti; dacă veţi cultiva numai pe cele ale trupului să ştiţi că semănaţi venin, pentru că femeia frumoasă şi fără minte este ca inelul de aur în nasul porcului, după spusa înţeleptului Solomon. Podoaba voastră să fie omul cel tainic al inimii, al duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (1 Petr. 3:3). Înfioraţi de rostul vostru sfânt, şi noi, bărbaţii, ne vom duce altfel traiul în vecinătatea voastră.

Femeile au înfruntat văzduhul întunecat al nopţii şi au strigat la poarta apostolilor închisă de frică: Veniţi să vedeţi mormântul! Hristos a înviat! Şi au răspândit cu iuţeală de fulger vestea ce mare – Bucuria vieţii.

Iubite femei, bateţi şi la porţile cele închise şi presăraţi nădejdea în sufletele disperate şi lipsite de vlagă spirituală.

Treceţi şi pragurile caselor pustii şi îndepărtate de Dumnezeu şi aduceţi bucuria vieţii creştine.

Sunteţi viaţă, peste tot să duceţi viaţă!

Notă: Părintele Ioan Sabău este unul din supraviețuitorii gulagului comunist, care a petrecut 13 ani în temnițele comuniste, pentru vina de a nu pactiza cu regimul comunist ateu. Dintr-o mică parohie din Deva, cuvintele sale au însuflețit România, prin predicile pline de duh și cuvânt esențial. Acest text este cules din manuscrisele sale, ce au ajuns și la mănăstirea Paltin Petru Vodă, prin bunăvoința rudelor acestuia.



Convorbiri între trei Mari Duhovnici: Părintele Justin Pârvu, Părintele Crăciun Oprea și Părintele Ioan Sabău


Convorbirea a avut loc în chilia Părintelui stareț Justin Pârvu, la mănăstirea Petru Vodă

Părintele Crăciun: Cum îi putem păzi pe cei din lume de ispitele de gând?
Părintele Justin: Astea-s mai ascuțite.
Părintele Crăciun: Mai ales că unii dintre ei sunt intelectuali de vârf, au făcut câte două facultăți. Lucrează la calculatoare peste măsură și nu-și găsesc liniștea, nici vindecarea. Unii își găsesc liniștea dacă participă zilnic la Liturghie. Asta-i o problemă. O alta e următoarea”.
Părintele Sabău: N-am cerut audiență decât pentru un minut!
Părintele Justin: Nu-i nimic, stăm. A doua problemă?
Părintele Crăciun: Ce înțelegeți prin să nu fim furați de frumusețe străină?
Părintele Justin: Păi, e foarte clar. Să nu bei apă din fântână străină.
Părintele Crăciun: Cum scapi să nu fii nici cu gândul ispitit?
Părintele Justin: Trebuie să fi ajuns la o performanță, la o înălțime filocalică. Ce se întâmplă acum în viața noastră călugărească? E cam amestecată viața cu nevoile și păcatele astea ale mulțimii. Dacă nu ești atent, ele te pot trage mult în jos și nu te mai ridici.
Părintele Crăciun: Pe cât pot, nu mă amestec între ei, dar nu-i pot nici antrena dacă nu cobor între ei.
Părintele Justin: Da, nu-i poți antrena. Dacă fiecare din deținuții care au fost în pușcărie s-ar ocupa de un schit, am mai trezi oamenii. Continue Reading »