Posts Tagged 'Parintele Arsenie Papacioc'


Interviu inedit cu Părintele Arsenie Papacioc: Libertatea trebuie aureolată


Blagosloviți, Părinte! Primiți niște călători?

Iisus Hristos a fost întrebat: „Ce este Adevărul?”. Și Dumnezeu a răspuns: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Dacă nu e cale, nu e mergere. Dacă nu e Adevăr, nu e cunoaștere, dacă nu e viață, nu e viețuire. „Eu sunt Cel ce sunt”, a zis Mântuitorul.

V-am adus o carte tipărită de noi, vol. 4 din Spre Tabor de pr. Ilarion Felea.

Eu îl știu pe Felea pe când era mai în vârstă.

 

Ați fost în închisoare cu el?

Da, am făcut 14 ani la Aiud unde ne țineau mai mult izolați. Sf. Arsenie cel Mare a dat de o căpățână de mort în pădure și a întrebat-o: „Ce ai fost?”. Și răspunsul a fost: „Popă idolesc am fost”. „Și aveți vreo ușurare în iad?”. „Avem când te rogi tu pentru Egipt, că ne vedem fețele unii altora”. Și noi, când eram în închisoare, când ne scoteau la anchetă pe coridor, ne dădeau niște ochelari de tablă și pe deasupra cu sticlă, ca să pară niște ochelari normali. Și mie, la un moment dat, mi-au dat ochelarii ăia și lipsea tabla aia, dar n-am spus pentru că ar fi zis că am dat-o eu jos și mă omorau pe loc. Am tăcut. Dar ducându-mă ei de braț, am văzut înaintea mea la vrei 10 m. că alt gardian ducea un deținut. Am avut așa o bucurie că am văzut pe unul de-al meu!… Și atunci mi-a venit în minte bucuria căpățânii de mort cu care a vorbit Sf. Arsenie cel Mare. Omul își pierde timpul acesta scump și moartea nu vine să-i faci o cafea. Nu e de glumă, e o mare realitate. Atunci toată lumea se grăbește, dar e târziu. Degeaba te grăbești. Totul e să pleci la timp.

Și pregătit…

Dacă știi ce te așteaptă, nu e nimic greu, căci se spune așa într-un loc: Dacă chinurile iadului sunt la nivelul zilei morții, e destul, că ești conștient, știi ce ai făcut. Nu mai merge să vii la duhovnic cu un păcat și să vii cu o mie de scuze: „Păi, să vedeți, dacă nu era o situație care m-a obligat”… Dar moartea când vine, îți cunoști viața și gata! Și e o realitate, nu e o sperietoare: iadul, viața, ziua morții, că știi sigur că intri într-un necunoscut nu pe o mie de ani, ci pe veci. Se spune într-un loc că dacă știi că există veșnicie și nu iei nicio măsură, meriți să fii într-o casă de nebuni. Să nu iei tu nicio măsură, când așa de ușor te poți salva? Am fost întrebat cum să ne rugăm? „Doamne, Doamne, Doamne”, dacă zici, e bun, pentru că Dumnezeu nu e supărat pe noi atât de mult, afară de faptul că suntem nepăsători. „La Mine nu vă gândiți? Eu v-am făcut, Eu vă fericesc, Eu vă judec și voi nu vă gândiți la Mine deloc?”. Această nepăsare Îl doare pe Dumnezeu ca orice mamă al cărei copil nu plânge deloc ca să-i dea țâță. Eh, nepăsarea asta e foarte dureroasă. Unde e iubirea autentică? Deci, întrebarea este: „De ce n-ai iubit?”. Răspunsul e limpede: „Pentru că am urât, am dușmănit”. Și asta rămâne în traista veșniciei tale, în trăistioara aceea mică și nici aceea nu e plină. Din aceea te hrănești o veșnicie întreagă, cu un simplu: „Doamne, Doamne, Doamne…”. Să spuneți unde greșesc și mă corectez. Cine poate să plângă: „N-am știut, Doamne”? „Hai sus că bat clopotele”. De ce bat? Latinul a dat o explicație: „Cheamă viii, plânge morții și împrăștie viforele”. La o conferință, m-au întrebat ce melodie îmi place? M-au pus în situația că nu știam ce să răspund, că nici din cele ale lumii nu știam vreo melodie, iar altele nu cunoșteam. Și mi-a dat prin minte răspunsul: „Bătaia clopotelor îmi place”. E o melodie cu semnificații, nu e una cum se obișnuiește pe la discoteci. Așa că momentul acesta liniștit, liber o să-l mai trăim o dată. Și la el mă gândesc când zic o vorbă, două. Continue Reading »



Părintele Arsenie Papacioc: Şi chiar dacă mori, nu mori, frate! Ai trecut de la moarte la viaţă!


pr. arsenie papaciocCând vine lupul să te atace, ai libertatea să te aperi. Nu întindem mâna: „N-ai voie să intri”! Te lupţi cu el şi poate să cadă el; eşti în legitimă apărare. Trebuie să aperi adevărul, dar cu strategie, pentru că dacă lupta este lipsită de strategie, te calcă în picioare. Noi suntem nişte inşi fără valoare, dar unitatea noastră poate avea. Noi ar trebui să ne bucurăm că trăim nişte vremuri ca acestea de cruce. Vorbim mereu de cruce, dar crucea înseamnă să iei ce nu-ţi convine. Deci trebuie apărat adevărul. Cuvântul aceasta al Mântuitorului: „Fiţi înţelepţi ca şerpii…” De ce a ales jivina asta ca înţeleaptă? E odios, dar Hristos a spus-o cu rost. Şarpele, oricât l-ai tăiat, nu moare, dar dacă îl loveşti în cap, moare. Şi capul este Hristos. Noi trebuie să-L păzim pe Hristos cu orice chip să nu fie lovit. Că noi numai datorită capului trăim. El e calea, adevărul şi viaţa.

Important e să stai cu tine în orice clipă. Nu e permis să nu ştii ce ai de făcut. Poate sunt situaţii să rabzi, mergând pe linia unei credinţe trăite. Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea şi Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea. Biserica nici porţile iadului nu o vor birui. Şi chiar dacă mori, nu mori, frate! Ai trecut de la moarte la viaţă! Nu-s cuvintele mele. Şi aşa este. Acestea nu sunt nişte poveşti, dragii mei. Repet, moartea nu poţi să o păcăleşti cu o cafea. Moartea e o mare realitate. Iadul e o mare realitate, confirmat de Mântuitorul: Mergeţi în focul cel de veci! Şi a trecut de la moarte la viaţă. Va să zică viaţa trebuie să fie niţel pipăită şi întrebat cine sunt eu? Dar numai în funcţie de marele Adevăr în contingenţă cu veşnicia, că altfel… eşti un politician prost.

Vă recomand o stare de veselie din inimă. Aş putea spune, cu nădejdea că înţelegeţi, că asta înseamnă rugăciune neîncetată. O dispoziţie continuă. Nu nevoinţa, ca o dorinţă de împlinire, neapărat. Prezenţa, starea de viaţă continuă, nu nevoinţa. Omul nevoitor consideră că se achită: Doamne, am făcut o mie de metanii, sau o sută… Starea de prezenţă e nejignitoare şi-ţi dă identitate.

Rugăciunea nu e o raţiune, rugăciunea e o fiinţă divină în tine. Rugăciunea e partea divină şi nu avem alt ideal decât de a ne dărui Dumnezeu fericirea să murim sfârtecaţi şi chinuiţi pentru scânteia de adevăr ce ştim că o avem în noi, pentru a cărui apărare vom pune la încleştare cu puterile întunericului pe viaţă şi pe moarte.

(Fragmente dintr-un interviu realizat pentru Revista Atitudini, Nr. 5)



Avva Arsenie Papacioc – un haiduc duhovnicesc… de Danion Vasile


Părintele Arsenie PapaciocAm cunoscut mari duhovnici ai vremurilor noastre, în România şi în afara ei. Dar puţini dintre ei mi-au dau sentimentul că mă aflu în faţa unui haiduc în sfera credinţei – părintele Iulian Lazăr de la Schitul românesc Prodromu, din Muntele Athos, părintele Justin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă şi părintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol.

Haiducii sunt cei care erau gata să îşi dea şi viaţa pentru binele poporului. La fel şi haiducii duhovniceşti. Cine a cunoscut astfel de eroi ai duhului ştie despre ce vorbesc. O femeie în vârstă, căreia îi plac mult pelerinajele, mi-a scris: „Cu câţiva ani în urmă, la praznicul Naşterii Maicii Domnului, eram la sfânta liturghie la Mănăstirea Sfânta Maria din Techirghiol. Slujea părintele Arsenie Papacioc. Am văzut faţa luminoasă a părintelui. M-a impresionat faptul că, în timp ce slujea, la un moment dat am văzut că era uşor ridicat de la pământ, pur şi simplu stătea în aer. Ne-a binecuvântat şi tot era lumină şi bucurie în Domnul. Nu pot descrie ce am trăit, pentru că numai sufletul simte sfinţenia şi lumina marilor duhovnici”. Pentru un om necredincios, o astfel de relatare nu are nicio valoare. Dar, cunoscând-o pe femeia care l-a scris, am încredere că ce a trăit a fost o clipă minunată prin care Dumnezeu i-a descoperit măreţia părintelui Arsenie…

Părintele Arsenie Papacioc este un erou al neamului şi un erou al Bisericii. Poate că va veni vremea în care i se vor recunoaşte ambele ipostaze. Aceasta însă depinde şi de felul în care cei care i-au fost apropiaţi vor şti să dea mărturie despre modul în care părintele le-a marcat viaţa.

Ai o soţie, ca o împărăteasă… Ca o împărăteasă…”

În viaţa fiecărui om există unele momente de cumpănă. Într-unul din cele mai grele momente ale vieţii mele am trecut pe la mai mulţi părinţi, dar îmi era greu să îmi deschid sufletul. La părintele Arsenie Papacioc am ajuns aproape întâmplător (de fapt, nimic nu e întâmplător în traseul nostru duhovnicesc). Însoţeam un părinte de la Muntele Athos într-un pelerinaj pe la cei mai cunoscuţi duhovnici români. Rolul meu era doar de ghid – şi mă foloseam de discuţiile care aveau loc.

Când am ajuns la Techirghiol, în timpul discuţiei mă gândeam dacă are rost sau nu să intervin, să îi spun părintelui Arsenie ceva despre frământările mele. Sunt momente în care diavolul îţi întunecă mintea şi nu înţelegi clar rostul de a cere un sfat de folos, părându-ţi-se că ştii de dinainte cam ce răspuns vei primi. Mai ales că părintele era bolnav şi mă gândeam că nu are rost să îl mai încarc şi cu problemele mele. Era atât de slăbit, încât atunci când voia să facă un semn cu mâna în linie dreaptă, mâna desena în aer o linie şerpuită. De aceea, la plecare, când am trecut să iau binecuvântare de la el, am avut un şoc când, mângâindu-mă pe obraz, părintele mi-a spus în câteva secunde dezlegarea problemei mele. Totul era atât de simplu, deşi părea atât de complicat.

Când am ajuns, nu după multă vreme, la părintele Iulian, fostul meu duhovnic de la Muntele Athos, mare a fost mirarea mea când părintele mi-a spus aceleaşi lucruri cu părintele Arsenie – ba, mai mult, de această dată mâna lui Dumnezeu a lucrat şi mai clar. Mă pregăteam să îi pun părintelui Iulian două întrebări, şi, în timp ce mă gândeam cum să le formulez, mi-a răspuns la ele fără să apuc să deschid gura. Continue Reading »