Părinte, când am mers odată la Ierusalim, erau și catolici care intrau în Sf. Mormânt și se rugau lângă mine. Și tot timpul mă întrebam: „Oare cum Îl percep ei pe Dumnezeu?”.

Nu putem ști ce se întâmplă în sufletele celorlalți. Am cunoscut catolici care erau oameni profunzi. Nu judecăm nimic în afara Bisericii Ortodoxe. Știm că la noi e harul și unde este Hristos. Știm că este în Biserica Ortodoxă. Din punctul acesta de vedere, nu trebuie să avem nicio îndoială, în special, când vedem alți călugări, maici catolice rugându-se. Mi-ar plăcea să cred că și lor le atinge Dumnezeu sufletul și că rugăciunile lor sunt plăcute lui Dumnezeu. Nu știu dacă v-am spus, dar înainte de a deveni ortodox până acum câțiva ani și eu am fost catolic. Continue Reading »

SMERENIA LUI DUMNEZEU DE A SE LĂSA NEVĂZUT ȘI NEÎNȚELES DE OM

Atât de mult S-a smerit Dumnezeu înaintea omului, încât i-a dăruit acestuia posibilitatea (puterea) de a-L nega. Omul astăzi se fălește în necredința sa și se simte singurul stăpân al vieții, al lumii, al trupului și al minții sale. Dar dacă omul are puterea azi de a-L renega pe Dumnezeu, este pentru că Dumnezeu i-a dat această putere, din multa smerenie și iubire a Sa de oameni.

Ce stăpân nu își dorește ca supușii săi sa îl asculte și să-l cinstească? Ce conducător al lumii nu caută să își ademenească cetățenii pentru a le câștiga simpatia, votul? Ce nu fac azi conducătorii lumii pentru a momi și manipula cetățenii spre a li se supune? Unii folosind forța, dictatura, alții vicleșugul și minciuna. Dar iată că Stăpânul cerului și al pământului nu face asta; nu face uz de forța Sa, ci ca Domn al Iubirii, îi da omului libertatea de a-L găsi sau nu, de a-L recunoaște sau nu, fără a Se impune, fără a intra nechemat, fără a-Și face reclamă.

Adam era cu Dumnezeu în rai și prin Harul Său Îl putea cunoaște, vedea, auzi și am putea spune că era ușor să creadă în El. Prin neascultarea sa însă, Adam de bunăvoie renunță la darul edenic și acceptă moartea (chiar dacă la sfatul celui rău), de care Dumnezeu i-a dat poruncă să se ferească. Adam de fapt a ieși din Harul dumnezeiesc și a pierdut puterea duhovnicească de a-L vedea pe Dumnezeu cu ochii sufletului, rămânând captiv trupului și minții trupești, trecătoare și muritoare. Dar totuși încă Îl auzea pe Dumnezeu, încă era în rai. Dacă Dumnezeu ar fi iubit slava Sa, oare nu ar fi putut să Îl mustre pe Adam, să-i dea o pedeapsă acolo, în Rai, spre a se învăța minte și să-i arate că El este Dumnezeul și Creatorul său, iar după aceea Adam L-ar fi slăvit și iubit ca mai înainte? Nu! Ce face Dumnezeu? O, smerenie și iubire negrăită a lui Dumnezeu! Adam s-a temut și s-a ascuns de Dumnezeu iar Dumnezeu, respectându-i alegerea, voia sa liberă, la rândul Său, Se ascunde de om, îl scoate din Rai, de unde Îl putea vedea nemijlocit și îl lasă în rațiunea și puterile sale, (limitate însă dar pe care omul le-a iubit mai mult decât pe Părintele său creator), să Îl descopere singur, de bună-voie.

Dumnezeu este Cel ce i-a dat putere omului să Îl aleagă sau nu, să creadă sau nu în El. Dumnezeu nu forțează cu nimic libertatea omului. Omul nu face așa, însă. Noi încercăm cu toată forța și prin toate mijloacele viclene să ne facem prozeliți, să îi convingem pe ceilalți de bunătatea și de slava noastră. Dumnezeu însă Se lasă umilit, batjocorit, renegat și așteaptă întoarcerea fiilor săi risipitori, care L-au batjocorit pe Creatorul lor până într-acolo, încât L-au omorât, răstignindu-L pe cruce. Continue Reading »

Minunea înfricoşătoare a marelui făcător de minuni Spiridon, prin care a zădărnicit dorinţele papistaşilor uneltitori, nepermiţându-le să construiască un altar în sfântă biserica lui din Kerkira

de Sfântul Atanasie din Paros

Pentru că a propovădui minunile lui Dumnezeu e un lucru şi drept şi mântuitor şi arată voia Lui, de aceea, fraţi creştini, vin să istorisesc iubirii voastre binefacerea minunată şi extraordinară pe care Domnul iubitor de oameni, acum, în secolul nostru a săvârşit-o pentru noi, prin Sfântul Spiridon, prin acest slujitor al credinţei, mare făcător de minuni şi credincios; este cunoscut îndeobşte de toţi că acest mare sfânt nu încetează, ci mereu săvârşeşte în insula Kerkira lucruri mari şi minunate şi acest lucru este deja o certitudine, însă minunea care le întrece pe toate şi încununează, ca să spun aşa, minunile Sfântului Spiridon, căreia pe drept nu trebuie să i se spună doar minune, ci minunea minunilor sau ca să spun mai bine şi mai corect, trebuie să se numească Judecata Cerului, acea minune, zic, este distrugerea foarte neobişnuită a catolicilor preaticăloşi, prin care (zic aceasta şi sufletul meu tresaltă) i-a izgonit pe bună dreptate din sfânta lui biserică, când au hotărât şi aproape că au ajuns să o întineze prin altarul lor cel spurcat.

Această minune este foarte mare şi cu toate acestea este cunoscută de puţini, căci nu este tipărită, de aceea eu, mişcat de râvnă dumnezeiască, am hotărât să o fac cunoscută tuturor cu ajutorul tiparului şi, deci, vreau să o descriu cât mai bine şi mai exact, pe cât îmi este cu putinţă, pentru a-i mişca pe toţi iubitorii de Dumnezeu să slăvească şi să mulţumească adevăratului Dumnezeu şi acestui slujitor credincios al Său, Sfântul Spiridon. Adică vreau să istorisesc mai întâi ceea ce se află scris în manuscrisul netipărit, iar în al doilea rând să analizez cu toată precizia care este posibilă întâmplările respective, care o situează în toate felurile mai presus de orice săgeată blasfemiatoare şi de orice gură nedreaptă; de aceea să nu pară ciudat că o astfel de catastrofă atât de mare a rămas până astăzi nepublicată: căci cei care aveau datoria să o facă publică prin tipăriri se află sub stăpânirea celor care au păţit asemenea ocară, aşa că nu este posibil să trâmbiţeze cu mândrie această minune de biruinţă asupra stăpânitorilor lor. Însă trâmbiţăm noi, cei de aceeaşi credinţă şi fraţi cu ortodocşii din Kerkira, care ne aflăm în grija lui Dumnezeu, departe de temerile acelora şi împreună cu regele-profet David strigăm, zicând: „auziţi acestea toate popoarele, uniţi-vă toţi cei ce locuiţi în lume”; veniţi şi vedeţi lucrările lui Dumnezeu; veniţi şi vedeţi cât e de înfricoşător în hotărâri pentru fiii oamenilor; cum şi din ce cauză, veniţi şi ascultaţi şi vă voi povesti vouă.

Relatarea minunii 

După eliberarea oraşului Kerkira de asediul agarenilor, prin ocrotirea făcătorului de minuni Spiridon, eliberare care s-a petrecut în 11 august 1716, conducătorul de atunci Andrei Pizani, comandant general al Kerkirei, a vrut să aducă o răsplată de mulţumire Sfântului Spiridon pentru marea binefacere a libertăţii şi s-a sfătuit cu teologul lui, pe nume Francisc Frangipani, ce anume să facă pentru a fi plăcut şi bine primit de către sfânt. Acela i-a răspuns că este un lucru foarte bun şi divin să construiască în biserica Sfântului Spiridon un altar (o masă) de marmură foarte scumpă, pentru a se face acolo înăuntru în continuare şi o liturghie catolică şi pentru ca „Excelenţa ta să asculţi liturghia în limba ta, când cu anumite ocazii te vei duce acolo”. Comandantului i-a plăcut sfatul teologului şi de îndată a poruncit să se pregătească materialul de construcţie. Însă, înainte de a pregăti materialul, i s-a părut potrivit să îi cheme pe preoţi şi pe cei care aveau grijă de sfintele moaşte ale Sfântului Spiridon, pentru a primi de la ei încuviinţarea pentru aceasta. Aceştia, de îndată ce au auzit un lucru atât de neaşteptat, i-au răspuns într-un singur cuget că aceasta nu este nimic altceva decât o inovaţie foarte dăunătoare şi de aceea nu au vrut în niciun fel să încuviinţeze planul lui. Comandantul le-a răspuns mânios că, din moment ce el conduce totul şi neţinând seama de ei, vrea să i se împlinească voia şi porunceşte să fie adunat fără întârziere materialul lângă biserica sfântului. Au fost adunate, aşadar, acolo: var, ghips, marmură şi o placă de marmură specială, construită anume pentru Sfânta Masă. Continue Reading »

Universală în dogmă şi naţională în mijloacele de a întrupa dogma în viaţă, Biserica ortodoxă e cea mai potrivită formă de creştinism pentru dezvoltarea morală şi spirituală a unui popor. Ea nu-i sileşte natura etnică, ci i-o desăvârşeşte. Pacea si buna învoire între oameni, adică scopul ei social, se realizează prin ridicarea oamenilor la un nivel spiritual, acelaşi pentru toţi. Dar în aceasta operă de transformare si de omogenizare socială pe un plan superior, Biserica ortodoxă ţine seama de toate elementele pe care natura însăşi le pune la dispoziţie. Neamul e unitate socială naturală. Ca organizaţie militantă, Biserica porneşte de la această unitate, potrivindu-şi forma pe măsura ei. Câte neamuri sunt ortodoxe, atâtea forme naţionale creează Biserica. Aceasta plasticitate formală o deosebeşte fundamental de romano-catolicism care, peste unităţile naturale popoarelor si nevrând să ţină seama de ele, impune forma unică, universală, juridică şi rigidă a statului papal. Istoria Occidentului e plină de conflictele războinice dintre puterea papala şi diversele naţiuni, care refuzau pe rând să adere la statul juridic universal şi căutau să-şi întemeieze state naţionale independente.. Aceste conflicte durează acolo din Evul Mediu până în zilele noastre, când le actualizează într-o formă atât de răsunătoare statul hitlerist în luptă cu Vaticanul.

În ortodoxie, asemenea conflicte sunt necunoscute. Biserica ortodoxă nu concepe un Stat juridic supranaţional, pe care să-l impună popoarelor. În această privinţă ea nu e rigidă, ci plastică, adică se organizează după unităţile naturale ale neamului. Biserica ortodoxă e una în dogmă, şi în spirit, dar multiplă în formele de organizaţie socială. Sub acest raport, ea e cu totul apolitică, pe când romano-catolicismul are un caracter politic acuzat. Pacea pe care o urmăreşte ortodoxia nu e uniformitatea juridică a statului papal (Pax ro­mana), ci armonia liber consimţită a diversităţilor naţionale în sfera sublimă a ecumenicităţii spirituale.

Noi avem un Patriarhat ecumenic la Constantinopol. Dar faţă de el, din punct de vedere al organizaţiei formate, fiecare Biserică naţională e independentă sau autocefală. Această autocefalie se obţine cu uşurinţă când respectiva naţiune ortodoxă a ajuns la un stadiu de conştiinţă independentă. Regimul acesta e necunoscut în romano-catolicism. În locul principiului autocefal, romano-catolicismul cunoaşte compromisul concordatelor.

Din imperiul medieval, fărâmiţat prin războaiele de independenţă ale naţiunilor occidentale, statul papal e redus azi la petecul de pământ al cetăţii Vaticanului. El n-a renunţat însă la universalismul juridic. În această pers­pectivă, el îşi revendică pe catolicii din toate statele unde trăiesc. Peste calitatea lui naturală de cetăţean naţional al statului unde trăieşte, un catolic e cetăţean al statului juridic roman. Regimul concordatelor dintre Vatican şi diferitele state naţionale unde trăiesc catolici e un compromis între putere politică şi putere politică, prin care se recunoaşte, pe plan juridic, existenţa statului papal §i dreptul lui de imixtiune înlăuntrul graniţelor statelor naţionale.

Pentru noi, ortodocşii, e greu de conceput un aseme­nea regim. E ca si cum am fi odată cetăţeni ai statului românesc, iar pe deasupra cetăţeni ai Patriarhatului de Constantinopol. Dacă guvernul român, bunăoară, ar lua anume măsuri, care n-ar stânjeni întru nimic interesele noastre religioase, dar ar stânjeni interesele politice ale Patriarhatului de Constantinopol, am primi imediat ordin să luam atitudine împotriva statului nostru naţional. E cam ceea ce se întâmplă azi intre Vatican şi statul german. Pentru mentalitatea noastră ortodoxă ar fi o situaţie absurdă. Principiul de la care pleacă ortodoxia în acţiunea ei pământească e respectarea unităţii naturale a colectivităţii naţionale, a neamului. Idealul ei social de pace şi de bunăvoire între oameni îşi găseşte elementele naturale în alcătuirea omogenă a neamului: sângele comun, sufletul comun, organizaţia politică comună. Toate aceste elemente sociale naturale alcătuiesc baza organică de la care porneşte acţiunea de spiritualizare sau de perfecţionare a ortodoxiei. Departe de a stingheri aceste elemente ale vieţii naţionale, ortodoxia le ajută, să se perfecţioneze.

Tocmai din această pricină, naţionalismul, ca tendinţă de afirmare amplă şi intensă a geniului etnic, nu se găseşte niciodată în conflict cu ortodoxia. El se găseşte însă in conflict aproape inevitabil cu catolicismul: atunci când se întâlneşte cu interesele supranaţionale ale statului juridic papal. Pentru ortodoxie, naţionalismul nu e decât lucrarea firească de perfecţionare a unităţii etnice, pe care Biserica e chemata s-o spiritualizeze. Astfel, naţionalismul e regimul politic care, cultivând şi intensificând principiile de omogenitate ale neamului, convine de minune ortodoxiei, care are de ridicat aceasta omogenitate la nivelul spiritual al dragostei creştine. Între naţionalism şi ortodoxie nu poate exista decât cea mai strânsă colaborare în vederea operei de solidarizare socială şi de înnobilare a sufletului etnic în lumina idealului creştin.

(Articol din Revista Sfarmă-Piatră, 1937, republicat în Revista Atitudini Nr. 2)

(Material preluat din Revista ATITUDINI Nr. 53)

Țara noastră e un pridvor de intrare în Împărăția lui Dumnezeu

Cuvânt de învățătură către pelerini[1]

Mântuitorul a venit pe pământ și a întâmpinat suferință, greutăți. Asemenea, neamul nostru trece această Golgotă permanentă, acest urcuș, lună de lună, an de an. Nu-i la întâmplare nimic, dragii mei! Această suferință, această persecuție de acum 2000 de ani se exercită asupra Ortodoxiei neîncetat. Același inamic, același dușman de acum 2000 de ani, același vine și în zilele noastre. Prin toate metodele vin și lovesc puternic: globalizare, ecumenism și toate blestemățiile care vin și descompun mereu viața noastră creștin-ortodoxă. De aceea trebuie foarte multă atenție la ce carte citim, ce ziar citim, ce revistă citim.

Acum este momentul cel mai prielnic să ne legăm de părintele nostru duhovnicesc, să ne legăm de epitrahilul părintelui, pentru că el este cel care leagă și dezleagă, el este cu cheia Împărăției. Mântuitorul bate la ușa inimii fiecăruia și părintele ia cheia și descuie și intră Mântuitorul Hristos. De aceea trebuie să fim foarte atenți, să dăm cinste Bisericii, căci este corabia care ne duce pe valurile mării care ne poartă. Cu iscusința preotului este dusă corabia mântuirii acesteia creștinești. E singurul om care mai poate avea îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, că de aceea l-a ales cu harul Lui ca să poată ridica și sufletul celui care i se încredințează. Preotul este cel cu care dumneavoastră trebuie să fiți într-o strânsă colaborare, într-o ajutorare permanentă pentru ca să putem ajunge ca într-adevăr să cucerim Împărăția lui Dumnezeu.

Spune Sfântul Ioan de Kronstadt că munții, apele, văile, grădinile, livezile împreună cu Biserica formează pridvorul de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Păi, vedeți dumneavoastră țara noastră e un pridvor de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Biserici peste tot, mănăstiri, mormintele voievozilor, ale domnitorilor noștri, ale eroilor noștri, toate acestea formează o pregătire a noastră de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Intri într-o biserică și vezi picturi, sfeșnice, lumânări aprinse, cântări frumoase, intri din ce în ce mai sfios, tot mai sfios până în fața Sfântului Altar, acolo unde ne împărtășim cu sângele și trupul Mântuitorului Iisus Hristos. Asta este Biserica creștin-ortodoxă.

Dumneavoastră formați în pelerinajul acesta un misionarism, formați o călătorie sfântă, mergeți peste tot și vizitați și vedeți, vă completați cu ceea ce nu e la dumneavoastră în suflet, mergeți acasă mai îmbogățiți, mai dispare din monotonia aceasta a noastră, mai ies copiii, mai ies tinerii, mai ies bătrânii pentru o prefacere înspre bine. Este o apă care mereu trebuie să se miște. Ce înseamnă o apă care zace într-un dulap închis? Când i-ai dat drumul și vine apa care curge, o schimbă, îi dă altă coloratură. La fel este și creștinul nostru, din popas în popas se spovedește, se împărtășește, se reînnoiește, regenerează viața noastră creștină, din ce în ce.

Dar în loc de duhovnici acum învățătorul nostru este televizorul sau calculatorul. Acolo e tata și mama, acolo e și duhovnicul, acolo e tot. Acolo e și iadul. Nu sunt împotriva televizorului și a tehnicii, să nu se uite omul la televizor, să nu folosească calculatorul. Să le folosească, dar cu înțelepciune și atâta vreme cât e pentru zidirea lui sufletească! În momentul în care nu mai e pentru zidirea sufletească, nu-l mai folosim.

Se spune că copii sunt răi, tineretul e rău. Păi, cine îi formează? Noi. Stă și bunicu, și bunica, și tata, și mama stăm acolo la televizor, toate drăcoveniile le văd și unii și alții. Apoi degeaba bați clopotele: „Vino acasă, la ora 9 să fii aici! Cel târziu 10-11. Altfel nu te mai duci, stai acasă”. „Cum să nu mă duc!?”. Și vin la ora 3. Azi așa, mâine așa, vine momentul să-l scoată afară din casă. Vine cu drepturile omului, n-ai ce să-i faci, drepturile elevului. Tu nu mai ai niciun cuvânt de spus că vine cu drepturile. Dacă îl iei aspru cumva, se duce și te reclamă la biroul politic, la PCR merge acolo. Că nu-i alt guvern, tot PCR-ul e.

Cu cât îl animalizezi pe om mai mult cu atât îl stăpânești

Pe vremuri era Blocul Partidului Comunist. Ei bine, acuma e blocul partidului X, dar i-a dat altă denumire și merge! Vedeți dumneavoastră că după revoluția asta, așa-zisa revoluție, că e minciună și asta, un fals. Ieșit-a românul nostru din cloaca partidului blocului Comunist? N-a ieșit deloc. Votează acolo. Nu se mai întreabă pentru că televizorul merge înainte, artiștii și ei și dă-i drumul înainte. Mai beau un rachiu în ajunul alegerilor, și merge. Românul bate din palme, și taci că iese. Și românul rămâne cu promisiunile. Și țările acestea care au fost în zona Răsăritului, toate au trăit sub un partid comunist. Dar unii au știut să fie eroi. Ungurii, Polonia, de pildă. Noi suntem dirijați de străini. Minoritatea dirijează majoritatea. Ăsta e sistemul comunist, ăsta e sistemul și până azi. Aceste lucruri trebuie să le aveți în vedere dumneavoastră, referitor la partidele acestea care apar.

Ce respect, ce demnitate îi dă românului? Atât cât îi aleg pe ei, restul au rămas în sărăcia și-n mizeria lor și împrăștiați în toată lumea, cerșesc și muncesc în cele mai mizerabile ascultări și li se pare că e mult că le dă 50 de dolari pe zi, sau euro sau 100 sau 300 de dolari. Fericire mare! Într-adevăr e fericire mare pentru că aici nu are nimic de făcut. Dar nici nu vrea să facă la el acasă, românul. Ia să-i dau eu la un tânăr de al nostru: „Băi, îți dau 5 hectare de pământ, ia lucrează aici!”. Ce?! Bate soarele, călduri, zăpușeală. „Măi, îți dau și tractorul, îți dau și secerătoare, îți dau ce vrei și îți dau 100 de hectare, ia hai, mă, lucrează!”. „Apăi nu că la vară o să fie secetă, în cealaltă au să fie ploi, inundații”. Păi, hai să nu mai facem nimic, stăm pe bulevard, bem o bere, băieți și încotro mergem așa? Ăsta e omul dezordonat, omul secătuit de orice demnitate și prestigiu, omul lipsit de verticalitate. De ce i-a pus omului cap să stea pe verticală? Să privească cerul, iar harul lui Dumnezeu să vină de acolo. Animalul săracul e în patru labe și merge cu capul în pământ pentru că de acolo este ființa lui. Ei acum, bietul român, săracul a ajuns mai rău ca maimuța. Avea dreptate Darwin de fapt când spune părerea lui că omul se trage din maimuță. Parcă avea dreptate. Nu mai judecă, nu mai are putere de rațiune, de judecată. Continue Reading »

Un lucru este sigur pentru mine: părintele Justin este sfântul ocrotitor al familiei mele de la Oradea

La îndemnul unei măicuțe de la Mănăstirea Paltin vă scriu și eu o parte din minunatele întâmplări și schimbări din viața mea pe care le-am trăit după ce l-am întâlnit pe părintele Justin de la Petru Vodă. Pe părintele Justin l-am cunoscut personal în anul 1998. Înainte cam cu trei ani de căsătorie, am intrat în chilia sa și i-am spus să îmi dea binecuvântare de călugărie sau de căsătorie și mi-a spus: „Lasă că o să te căsătorești cu Liana de la Cluj”. Eu am crezut că glumește, dar după vreo trei ani, m-am căsătorit exact cu Liana de la Cluj, care venise în Oradea să facă Facultatea. Când am cunoscut-o pe soție, părintele mi-a zis să am grijă de ea și m-am gândit să venim împreună la Petru-Vodă. Când am intrat părintele ne-a zis să ne căsătorim acolo, la mănăstire peste două săptămâni. Minunea s-a întâmplat și am făcut cununia la Petru-Vodă cu un sobor de patru preoți.

La un an de la căsătorie s-a născut prima fetiță căreia i-am dat numele părintelui. Când soția a făcut ecografie, doctorii i-au spus că fetița are malformații și să hotărâm ce vrem să facem mai departe. Soția, care a terminat medicina, a venit plângând acasă și l-am sunat pe părintele Justin care ne-a zis să nu mai facem ecografii și să stăm liniștiți că fetița nu va avea nimic și va fi sănătoasă. Și așa a fost chiar dacă ecografiile arătau cu totul altceva.

Același lucru s-a întâmplat și unor fini de ai noștri care fuseseră vreo 8 ani prin Germania unde doctorii le spuseseră că nu vor putea avea copii. După ce au fost la părintele Justin și le-a dat canon, minunea s-a întâmplat și acum sunt părinții a doi copii.

Când am fost cu binecuvântarea părintelui în Germania unde soția a lucrat la un spital clinic universitar, ne-am întors după un an pentru că nu ne-a plăcut să fim departe de țara noastră și la întoarcere părintele s-a bucurat că ne-am întors, zicând: „Uite niște români adevărați!”.

Altădată am fost la părintele cu o doamnă care avea un băiat care nu mergea la biserică și după ce și-a spus durerea părintelui, băiatul a început să meargă la biserică fără ca mama lui să îl constrângă cu ceva.

Odată când i-am adus părintelui un pomelnic de la niște bătrâni din bloc, am primit banii înapoi, iar pe pomelnicul pe care scria „pentru Sf. Liturghie”, părintele a tăiat cu pixul și a scris altceva. Când le-am înapoiat vecinilor mei banii de pe pomelnic și le-am spus cele întâmplate, ei mi-au spus că precis părintele știa că nu sunt căsătoriți și că trăiesc în concubinaj deși erau bătrâni pensionari.

Odată i-am cerut părintelui binecuvântare să merg până la Putna și am căpătat binecuvântare să merg până la Moscova și mai departe. Când am ajuns acasă am primit un telefon de la o prietenă care lucra la bancă și mi-a spus că ea s-a înscris într-un pelerinaj în Rusia, dar că s-a întâmplat ceva la serviciu și nu poate să mai meargă și m-a trimis pe mine în locul ei. Așa că peste nici o săptămână eram la Moscova și mai departe, la Valaam, Solovăț și Oranki.

Ar fi atât de multe de spus despre cei 15 ani în care l-am avut pe părintele ca povățuitor, despre minunile pe care le-a făcut cu mine și cu familia mea! Un lucru este sigur pentru mine: părintele Justin este sfântul ocrotitor al familiei mele de la Oradea[1].

(Mai multe marturii aflati in Revista Atitudini, Nr. 47)

[1] Relatare primită prin scrisoare poștală la adresa Redacției.

Ce este un sinod?

Un sinod (gr. syn = împreună; odos = cale, drum) este o grupare de oameni cu preocupări teologice care s-au întrunit pentru a dezbate una sau mai multe probleme legate de credință. Concluziile sinodului se structurează sub forma unei hotărâri.

Așa cum arată etimologia (împreună pe cale sau o cale stabilită împreună), un sinod nu este neapărat ortodox. El este ortodox numai dacă hotărârea sinodului ne conduce la Adevăr, adică dacă se merge pe calea Sfinților Părinți.

Importanța dreptei credințe. „Chiar dacă ai săvârșit toate virtuțile, ajungi în locul acesta dacă n-ai dreaptă credință”.

Faptul că vom fi osândiți în veșnicie dacă lepădăm dreapta credință, chiar dacă avem toate celelalte virtuți, se vede clar din  capitolul 26 din Limonariu:

„Un Bătrân cu numele Chiriac trăia în Lavra Calamon din apropierea sfântului râu Iordan. Și era Bătrânul îmbunătățit în fapte dumnezeiești. La el a venit un frate străin din ținutul Dara, cu numele de Teofan, ca să-l întrebe pe bătrân despre gândul curviei. Bătrânul a început să îl sfătuiască cu felurite cuvinte de înțelepciune și viața curată. Folosindu-se mult fratele din cuvintele Bătrânului, i-a spus:

• Eu, avvă, am părtășanie în țara mea cu nestorienii[1]. Din această pricină nu mai pot rămâne cu ei și vreau să locuiesc împreună cu tine.

Când a auzit Bătrânul numele lui Nestorie s-a întristat de pierderea fratelui și l-a sfătuit și l-a îndemnat să se despartă de această erezie vătămătoare și să vină la Sfânta Sobornicească și Apostolească Biserică. Și i-a spus :

• Nu este altă mântuire decât numai în a cugeta drept și a crede că Sfânta Fecioară Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu.

• Într-adevăr, avvo, a răspuns fratele, toți ereticii așa spun: dacă nu ești cu noi, nu te mântui. Sărmanul de mine nu știu ce să fac. Roagă-te deci Domnului ca Domnul să mă încredințeze, din faptă, care este credința cea adevărată.

Bătrânul a primit cu bucurie cuvântul fratelui și i-a spus :

• Șezi în chilia mea și am nădejde în Dumnezeu că bunătatea Lui îți va descoperi adevărul! Lăsându-l pe fratele în peșteră, s-a dus la țărmul Mării Moarte și s-a rugat pentru el. Și iată cam pe la ceasul trei după amiază în ziua următoare, vede fratele pe cineva înfricoșător la vedere, stând în fața lui și-i spune:

Și luându-l, l-a dus într-un loc întunecos, cu miros urât și cu foc și îi arătă în mijlocul focului pe Nestorie și Teodor, pe Eutihie și Apolinarie, pe Evagrie și pe Didim, pe Dioscor și pe Sever, pe Arie și pe Origen și pe alți câțiva.

• Iată, îi spune acela ce i s-a arătat, acesta-i locul pregătit ereticilor și celor care hulesc pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu și celor ce urmează învățăturile lor. Dacă-ți place locul, rămâi în credința ta! Dar dacă nu vrei să încerci chinul acesta, vino la Biserica cea Sfântă și Sobornicească, așa cum ți-a spus Bătrânul. Căci îți spun: chiar dacă ai săvârșit toate virtuțile, ajungi în locul acesta dacă n-ai dreaptă credință.

La cuvântul acesta fratele și-a venit în sine. Când a venit Bătrânul, i-a povestit toate cele întâmplate așa cum le-a văzut și a trecut la Sfânta Sobornicească și Apostolească Biserică. Și a rămas împreună cu Bătrânul în Calamon. După ce a stat mulți ani cu el, a adormit în pace”.

Sinoade ortodoxe

Atunci când apăreau erezii, Sfinții Părinți se adunau în Sfinte Sinoade Ecumenice (Sfinte Soboare a toată lumea) sau în Sfinte Sinoade Locale și, luminați de harul lui Dumnezeu, apărau dreapta credință împotriva acelor erezii. Ei anatematizau (condamnau) ereziile și îi îndepărtau pe eretici de poporul binecredincios pentru ca acesta să nu se contamineze de erezii.

Când preotul eretic Arie a început să răspândească învățătura greșită că Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu ci o creatură, Sfinții Părinți s-au adunat la primul Sfânt Sinod Ecumenic de la Niceea (325), combătând erezia lui Arie și anatematizându-l pe eretic. Acolo s-a stabilit prima parte a Crezului. La acest Sfânt Sinod au participat 318 Sfinți Părinți.

În anul 381, cel de-al doilea Sfânt Sinod Ecumenic de la Constantinopol a luptat împotriva patriarhului eretic Macedonie care spunea că Sfântul Duh nu este Persoană Dumnezeiască. Acolo, Sfinții Părinți l-au anatematizat pe eretic și au completat Crezul de la Niceea, dându-i forma definitivă pe care o cunoaștem astăzi. Au participat 150 de Sfinți Părinți.

Un alt eretic a fost Nestorie, patriarh al Constantinopolului (sec. V). El considera că Hristos este împărțit în două: Fiul lui Dumnezeu și omul în care a locuit Fiul lui Dumnezeu. Și spunea că Fecioara Maria a născut doar un simplu om care s-a unit cu Dumnezeu. De aceea, nu o numea Născătoare de Dumnezeu, ci născătoare de om.

Împotriva patriarhului eretic Nestorie, două sute de Sfinți Părinți s-au adunat la cel de-al treilea Sfânt Sinod Ecumenic, care a avut loc la Efes, în anul 431. Acest Sfânt Sinod Ecumenic a anatematizat pe Nestorie și învățătura lui, mărturisind că Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, fiindcă L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. La acest Sfânt Sinod, un rol important l-a avut Sfântul Chiril al Alexandriei.

Arhimandritul Eutihie din Constantinopol a luptat împotriva ereziei lui Nestorie, dar nu sub ascultarea Sfinților Părinți luminați de Dumnezeu, ci după născocirile minții lui. De aceea, a căzut în altă erezie, considerând că firea omenească a lui Hristos a fost absorbită de cea dumnezeiască și că Hristos ar avea astfel o singură fire. Această erezie s-a numit monofizism. Erezia a fost acceptată de patriarhul Dioscor al Alexandriei.

Împotriva acestei erezii, șase sute treizeci de Sfinți Părinți s-au adunat la cel de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic, care a avut loc la Calcedon, în anul 451. Ei au anatematizat monofizismul și pe susținătorii lui. Luminați de harul lui Dumnezeu, Sfinții Părinți au arătat că Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărțire, fără despărțire. El este o singură Persoană cu două firi (dumnezeiască și omenească). Continue Reading »