PETRE ȚUȚEA – ROMÂNUL ABSOLUT

„UN COLOS INTELECTUAL ÎNTR-UN SUFLET DE COPIL”

Moto: „Definiţia mea este: Petre Ţuţea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu”.

COPILĂRIA ȘI ANII DE ȘCOALĂ

Fiul Anei Simon Țuțea și al preotului Petre Bădescu, Petre Țuțea se naşte la 6 octombrie 1902, în satul Botenii de Muscel, (judeţul Argeş). Crescut în spațiul tradițional al satului românesc de mama sa, analfabetă, pe care avea să o numească, de fiecare dată cu mândrie, „ţăranca din Boteni” – copilul Petre Ţuţea începe să vorbească abia la 4 ani.

După absolvirea Școlii primare din Boteni (1913), Petre Țuțea urmează cursurile Gimnaziului „Dinicu Golescu” din Câm­pulung Muscel între 1913 – 1917. Din 1917 își va petrece trei ani la Boteni în casa părintească din cauza războiului în timpul căruia școlile funcționau cu intermitență, iar profesorii erau sub arme. În 1920, la sugestia consăteanului și a colegului său Ion Chelcea, cunoscut etnograf mai târziu, se duce la Cluj, se înscrie în clasa a V-a la Liceul „George Barițiu” – pe atunci cea mai bună şcoală din principat – și, în 1923, promovând ultimele două clase ale cursului superior (a VII-a și a VIII-a, pe atunci) într-un singur an, absolvă liceul și își susține examenul de bacalaureat.

Fosta capitală a Transilvaniei îl cucereşte cu insolitul ei. Hotărât să-și continue studiile aici, în toamna lui 1923 se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Cluj și acceptă să-l mediteze pe Sevastian Ciupagea, un căpitan de armată ca să se poată întreţine. Ca student, Țuțea excelează la istorie și filosofie impresionând cercurile intelectuale ale vremii prin stilul oratoric de excepție cu care reușește de fiecare dată să-și îmbrace discursul inedit: „O namilă de om, cu verb potopitor de gigant. Nu exagerez. Cei care l-au ascultat trei, patru, cinci ore vorbind încontinuu de toate cele, fără să dea voie altuia să strecoare vreun cuvânt, vor recunoaște că n-am exagerat cu nimic în caracterizarea de mai sus. Petre Țuțea era un geniu verbal, singular în generația lui, care n-a dus lipsă de vorbitori străluciți. El și-a revărsat cu generozitate geniul, fără niciun gând de răsplată materială”[1]. Frământat o viață întreagă să înțeleagă procesul cognitiv al omului și dorința lui de a crea lucruri noi, originale, ajunge să afirme la amurgul vieții că: „Omul gândește predicativ sau, mai precis propozițional și sistemic. Când este autonom, nu pune pecetea originalității nici pe afirmațiile, nici pe negațiile lui. Originali sunt numai idioții, că nu seamănă cu nimeni”[2]. Deși a fost de la bun început un fenomen, Țuțea s-a socotit mereu un „om construit, iar nu inspirat”. În 1929 absolvă cursurile Universității din Cluj, obținând licența și docto­ratul în drept cu calificativul Magna cum Laudae, cu o lucrare privind contenciosul administrativ.

ÎN ARENA POLITICĂ

„DACĂ EXISTĂ O ȘTIINȚĂ A NAȚIUNII, EU SUNT DE MESERIE ROMÂN”

La 27 de ani, intră în politică și devine membru al Partidului Naţional Ţărănesc, deși în vederile sale înclină spre doctrina socialistă, fără să adere la totalitarismul stalinist, mai degrabă fiind preocupat de problema inegalității sociale pe care o crede rezolvată de ideologia comunistă. Avea să recunoască peste ani că: „Eram în tinerețe de stânga din generozitate. Confundam comunismul cu comunitarismul. N-am putut suporta mizeria umană”[3]. Este atras de jurnalistică, deși nu a putut niciodată să scrie atât cât ar fi vrut. Încă din timpul doctoratului își începe activitatea publicistică, devenind colaborator al ziarului tineretului național țărănesc alături de Bazil Gruia. Scrie și la ziarul de stânga, Chemarea, articole centrate pe crizele economice și morale provocate de discrepanțele materiale care existau între categoriile sociale ale epocii. Nu se sfiește să biciuiască bigotismul birocrației prin pamflete usturătoare publicate în presa de stânga. Resimte acut prăpastia financiară în care se afundă țara în timpul crizei economice a anilor ’30 și își urmează crezul inimii: „Am dorit toată viața să ajung în clanul conducător pentru a face oamenilor binele cu carul”[4]. Aruncându-se în vâltoarea Bucureștiului interbelic, în 1932 este angajat prin concurs, ca Referent în Ministerul Industriei și Comerțului, ulterior devenit Ministerul Economiei Naționale. Din acea perioadă moștenește un „viciu” care îl va însoți perpetuu: „Viciul meu este cultivarea argumentației logice. La Ministerul Economiei Naționale eram foarte grijiliu cu toate construcțiile mele, pentru că, spuneam eu, trebuie să umbli două zile în galop cu calul prin București ca să găsești un om prost”[5].

În februarie 1933, Țuțea iese în stradă alături de muncitorii de la Uzinele Grivița, cerând „pâine, nu gloanțe”, după ce forțele armate omoară șapte muncitori. Moment crucial pentru angajarea lui ulterioară în propaganda socialistă de care se desprinde temporar prin plecarea la Agenția economică de la Berlin, detașare oferită de Ministerul Economiei Naționale. La Berlin este martorul efuziunii poporului german față de Adolf Hitler, aflat în plină ascensiune, căruia i se consacră manifestații gigantice pe străzile orașului. Naţionalismul german își pune amprenta pe aspirațiile politice ale tânărului Ţuţea care devine animat de visul de a aduce acasă reforma democratică, astfel încât și neamul românesc pe care îl va considera drept „marşul triumfal al lui Dumnezeu pe pământ” -, să poată să-și aroge distincția de „neam ales”. Peste ani, avea să recunoască fără emfază: „O singură forță nu am înșelat-o niciodată: nu am înșelat poporul român! Eu nu pot să gândesc pur poporul român. Adaug un fluviu afectiv la gândirea mea”[6]. Din aceeași revărsare de dragoste față de neam, nu ezită să-și schimbe orientarea politică de stânga, fascinat de ideea naționalistă potrivit căreia fiecare persoană este o rotiţă dintr-un sistem mai mare, statul. Continue Reading »