Posts Tagged 'nr. 5'


Parintele Justin: Intreaga crestinatate este rastignita pe cruce


Parintele Justin Parvu, cu Sf Cruce ridicata

Interviu cu Părintele Justin Pârvu, realizat de monahia Fotini, 9 martie, 2009

Eu zic că astăzi, ca şi altădată, creştinul trebuie să fie ca iepurele pe hat: în două lăbuțe, cu urechile ciulite dreapta-stânga să vadă de unde vine pericolul. Asta-i trezvirea noastră!
– Părinte, de la apelul sfinției voastre pe care l-ați adresat acestui popor, cu privire la actele biometrice, s-a declanşat un întreg război în lumea noastră creştină, căruia bieții credincioşi cu greu îi fac față şi prigonirile asupra lor sunt nelipsite. Cum să se raporteze simplul credincios la acest război, în care el se simte slab şi nepregătit, dar în acelaşi timp dator în fața Adevărului în care s-a născut?
– Dragii mei, războiul acesta este într-adevăr unul anevoios, dar nu fără ştiința lui Dumnezeu. Creştinul nostru de azi trăieşte nişte vremuri grele, de neputință. Poate că niciodată nu a fost aşa de neputincios creştinul cum este astăzi. Dar Dumnezeu e încă printre noi, dragii mei, şi va fi până la sfârşitul veacului. Nu trebuie să ne înspăimânte neputința noastră, pentru că nu noi luptăm pentru apărarea Adevărului şi a sufletelor noastre, ci mai întâi Hristos este cel ce luptă pentru şi prin noi. Noi nu suntem decât nişte unelte prin care Dumnezeu lucrează, dacă noi Îl lăsăm. Creştinismul, aşa cum a avut un răsărit, tot aşa trebuie să aibă şi un apus; iată că noi suntem martori acelor vremuri de apus al creştinătății, în care Dumnezeu ne-a învrednicit să trăim. Sfântul Serafim de Sarov spunea undeva că aşa cum la sfârşitul vieții Sale pământeşti, Mântuitorul a simțit durerea maximă de părăsire a Tatălui Său, tot aşa şi creştinul, la sfârşitul veacurilor, va trăi şi va simți părăsirea lui Dumnezeu. Acum, putem spune, întreaga creştinătate este răstignită pe cruce. Un om care este pe cruce oare nu se simte slăbit? Oare să ne scoatem piroanele şi să ne tămăduim rănile? Sau să răbdăm, rugându-ne Domnului pentru iertarea celor ce ne prigonesc? Iată că acum trecem prin Postul Paştelui, care ne îndeamnă la o mai adâncă cugetare asupra noastră înşine, la pocăință, dar mai ales la patimi. „Dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni”. Este oare cinste mai mare ca aceasta? Dacă Hristos a numit răstignirea Sa slavă, oare noi să fugim de ea? Dacă noi ne-am aduna cu toții şi dacă ne-am apuca să facem o asceză, aceasta va ține loc de apărătoare împotriva tuturor acestor atacuri ale ştiinței şi tehnicii de acum, împotriva tuturor celor ce ne prigonesc, am realiza totul, n-ar mai avea niciun efect asupra noastră, nici duhurile rele, nici asupritorii noştri. Prin această asceză noi trebuie să formăm o pânză harică pentru a acoperi neamul creştinesc. Atunci suntem în măsură să discutăm şi să facem o judecată hotărâtoare asupra acestei situații grele în care ne aflăm. Nu trebuie să stăm nepăsători, acesta este un mare păcat, dragii mei. Dumnezeu ne porunceşte să-L mărturisim înaintea oamenilor. Dar nici să o facem cu trufie, fără durerea inimii pe care a vut-o Mântuitorul față de Iuda şi față de toți prigonitorii Lui. Vedeți diferența? Dumnezeu Şi-a iertat prigonitorii Lui, dar nu i-a luat cu El în rai, decât pe cei care s-au pocăit! Lumea, acum, este în pragul unui mare cataclism de război. Acesta este un război tehnic, electronic, care depăşeşte limita tuturor războaielor de dinainte. Prin acest război se urmăreşte animalizarea noastră, aduce omul la starea în care să nu mai poată gândi, să nu mai poată simți şi trăi nimic, decât ceea ce i se comandă, devenind un rob al tehnicii. Şi dacă vorbim de criza economică, să vorbim şi de criza spirituală prin care trece omenirea acum. Criza morală, criza spirituală care s-a abătut asupra noastră nu este altceva decât aspra judecată şi mâniere a lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Şi aşa cum spunea şi Înaltul Teofan, traducând cuvântul criză ca judecată, apoi cu adevărat suntem sub judecata lui Dumnezeu pentru toate fărădelegile noastre. Cu acest cuget trebuie să mergem la război. Continue Reading »



Parintele Justin Parvu, voievodul ortodoxiei romanesti, de Monahia Fotini


Parintele Justin Parvu si monahii
90 de ani de vietuire in slujba lui Hristos. Sa ne traiti intru multi ani, Parinte!

Nu suntem nici pe departe ucenicii desavarsiti ai marelui duhovnic. Eu nu sunt, dar am vazut pe altii ca sunt. Nu vrem nici pe departe sa facem un personaj infailibil din Parintele Justin si nici macar un sfant, soarta ce numai bunul Dumnezeu o hotareste. Dar oare vrem sa mai vedem sfinti?
Am asistat in ultima vreme la fel si fel de supozitii si judecati asupra staturii Parintelui Justin. Si m-am uitat sa vad: cine sunt cei ce si-au scos binoclul
si lupa sa disece in laboratorul inteligentei lor faptele marelui duhovnic? Si n-am vazut pe nimeni brazdat de caruntete si aspre nevointe, ci doar parelnici la usa carora credinciosii Romaniei nu prea se inghesuie, care nu s-au incumetat niciodata sa guste din sarea lacrimei Parintelui Justin, varsate pentru pacatele multora si nici n-au ajuns vreodata la picioarele lui ingenunchiate de durere pentru un neam intreg. Da! Unii il acuza de sovinism si ii deranjeaza ca prea mult vorbeste batranul aista de neam si Eminescu, dar sa vorbeasca crestinii de pretutindeni dinafara hotarelor acestei tari, care vin cu disperare sa ii ceara ajutorul: cat spijin au gasit intr-insul?
Nici pe departe parintele nu este si nu are cum sa fie infailibil; infailibil singur Dumnezeu este. Dar, spre rusinea mea, am primit o lectie de la un simplu credincios de rand, din partea caruia nu asteptam mari descoperiri ceresti. Si asa, increcand sa-l conving eu ca parintele Justin nu este infailibil si poate gresi, ca om, – acela cu un glas nesovaitor, izvorat din credinta inimii sale si oarecum nedumerit in fata necredintei mele, spune: Dar pentru mine, Parintele chiar e infailibil! Si stateam si ma gandeam ce raspuns sa ii dau… si simteam ca daca voi incerca sa distrug universul acestui credincios, distrug un suflet pentru care Hristos Si-a varsat Sangele pe Cruce. Dar nu numai ca nu am facut aceasta, ci zidul necredintei mele a fost surpat de frumusetea credintei acestui suflet. Pentru ca el avea dreptate, dar eu uitasem (ca la romani se practica uitarea)! Sau, din alt punct de vedere, amandoi aveam dreptate. Pentru necredinta mea, Parintele chiar era greselnic; pentru credinta lui, Parintele era infailibil.
Am spus-o de mai multe ori si din experienta vorbesc, Parintele nu stie sa dea sfat decat dupa inima fiecaruia. Oare este vreunul din ucenicii Parintelui care sa nu fi trait aceasta experienta? Amara si preadulce experienta! Amara atunci cand am gustat roadele necredintei mele si lam determinat pe Parinte sa imi raspunda ca om, sau mai bine zis i-am inchis accesul lui Dumnezeu sa imi raspunda prin acest om; si preadulce
cand am sarit din judecata si cercertarea Parintelui meu ca din curvie, facand loc lui Dumnezeu sa glasuiasca prin Parintele meu. Amara cand am simtit neputinta firii omenesti care nu apeleaza la Dumnezeul ei si preadulce cand am vazut ca cele cu neputinta sunt cu adevarat cu putinta, dar iesind din logica acestei lumi.
De atatea ori am fost martora cand parintele a coborat cerul pe pamant pentru mine si minuni de tot felul se revarsau asupra mea, de la citirea celor mai mici ganduri pana la tamaduirea sufletului,…si acum pe cine sa cred?
Pe mine care am vazut minuni mari lucrand prin Parintele meu sau pe mine care am vazut greseli lucrand prin Parintele meu, pentru necerdinta mea?
Cred ca daca am cauta raspunsuri in nevrednicia nostra, le-am gasi pe toate.
Prin cele ce spun acum, nu indemn pe nimeni sa scrie pe garduri ca Parintele Justin este infailibil, ci doar atat: sa nu smintim credinta unora din cauza necredintei sau relei noastre credinte. Pentru ca, daca vom da seama pentru orice cuvant grait in desert, cu cat mai mult pentru un cuvant care poate afecta credinta unui suflet?
Poate ca traim vremurile, pentru care Parintii au prorocit ca nu vor mai fi povatuitori desavarsiti, iar ucenicii vor fi nevoiti sa culeaga din faptele bune ale fiecaruia din parintii duhovnicesti. Dar Parintele Justin nu ne-a impus niciodata sa facem ascultare desavarsita, asa cum impun altii cu mult mai putin avizati, ci dimpotriva. Adeseori marturiseste cat este de pacatos si ne sfatuieste sa invatam
sa stam pe picioarele nostre, ca vor veni zile cand nu vom mai avea cui sa-i cerem
sfatul, decat numai lui Dumnezeu. Si daca atunci cand te duci cu credinta in parintele tau, Dumnezeu lucreaza, consider ca acest parinte este unul bineplacut Lui. Si inca ce lucreaza!… nu orice oricum unul care a facut proba nu poate sa mai ridice nico pietricica asupra acestui om.
Asadar, linistiti-va! Nu! Parintele Justin nu este un sfant! Dar, va rog eu, daca intalniti vreodata un sfant, sa nu-i dati in cap!



Revista Ortodoxă Atitudini nr. 5


coperta-nr5